miercuri, 30 noiembrie 2011

Noapte buna si pace in inimi!


Si daca...

Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.



Mihai Eminescu

Cine fuge de dragoste si de viata...

"Cine fuge de dragoste si de viata, crezand ca astfel va avea timp pentru intelepciune, nu-si da seama ca, de fapt, renunta tocmai la ceea ce cauta.Eu glorific omul de dupa pacat.Omul care s-a lepadat de inocenta singuratatii, care si-a castigat libertatea de a iubi; care e dezgustat de tot ce mudareste lumea in care traieste, dar nu renunta la convingerea ca singura sa bogatie e pacatul de a iubi ceea ce nu e murdarit si trebuie aparat.Stiu astfel ca iubirea exista, chiar daca ea e mereu in pericol.Anumite popoare din antichitate nu socoteau decat zilele fericite. Si se citeaza cazul unui intelept care in pragul mortii si-a facut acest epitaf:"Am strabatut cincizeci si sase de ani si am trait doar patru." Eu nu stiu ce cifra ar trebui sa invoc, dar stiu destul de bine ca n-am trait cu adevarat decat zilele cand m-am simtit pacatos. Zilele cand m-am simtit inocent le-am uitat. Tot ce mai tin minte sunt pacatele mele.Exista abjectia de a te comporta ca o fiara si exista pacatul de a iubi ca un om. Iar eu detest abjectia si inteleg pacatul de a iubi.In acest sens, toate pacatele pe care nu le-am savarsit sunt elanuri ratate si daca trebuie sa ma mustru pentru ceva, in primul rand trebuie sa ma mustru fiindca destule prejudecati m-au impiedicat sa musc dintr-un fruct cand mi-a fost foame, sa fac marturisiri cand am iubit.Ce intelepciune e aceea de a porunci inimii sa taca?Daca n-am fost destul de fericit, cat am visat, este pentru ca n-am avut curajul sau n-am stiut sa fiu destul de pacatos.Mi-am zis ca o dragoste trebuie sa fie discreta.Dar, acum stiu ca discretia nu e uneori decat un pretext pentru pasiunile care n-au destula putere sa fie scandaloase.Cand cineva nu e in stare sa arda, invoca virtutea ca sa ascunda adevarul.Dar acestia nu vor putea iubi niciodata marea ca pe o femeie.Ei nu vor intelege de ce a zis Baudelaire ca iubirea rade si de infern si de cer. Eu nu le seman si de aceea vorbesc despre lumea aceasta, trist ca o voi parasi intr-o zi fara sa fi iubit-o indeajuns.Nu e destul, oare, ca o anumita ora ne va omori? De ce-ar trebui sa ne grabim cu o renuntare care oricum ne va fi impusa?Dragostea mea de viata e intr-adevar dureroasa, chiar daca am ales calea cea mai comoda pentru a o marturisi."

Octavian Paler

marți, 29 noiembrie 2011

Gradina iubirii...

Am mers în Grădina iubirii.
Şi am văzut ce nu văzusem nicicând:
O Capelă stătea ridicată,
În verdeaţa în care crescusem jucând.

Intrările Capelei stăteau ferecate,
Şi "Să nu" zăcea scris peste poartă;
Aşa m-am întors la Grădina iubirii,
Cu dulcile-i flori încărcată;

Şi am văzut-o grea cu morminte,
Şi-n loc de flori, pietre de căpătâi;
Pioşi treceau preoţi în negre robe,
Legând în trandafir sălbatic dorinţa-mi dintâi.



de William Blake


"A trai armonios reprezinta o chestiune de tact si de sensibilitate, de ratiune, echilibru si permanenta remodelare, o aristocratie a moralitatii si educatiei. Dar aceasta e mult prea greu. E mai usor sa traiesti dupa reguli fixe, decit prin tact si proprie judecata. O moralitate de fier nu e admirabila, dimpotriva, e marturia spaimei in fata vietii, a inabilitatii de a te descurca. Intr-un cuvint, confuzie, slabiciune de care ar trebui sa ne fie rusine, nu sa ne mindrim cu ea."

Huxley Aldos
‎"Ceea ce omul rational pricepe fragmentar, intre anumite limite, viata sa zicem, omul afectiv e gata sa iubeasca fara rezerve.Cei doi sunt legati unul de altul ca doi frati siamezi. Nu se pot desparti in aceeasi masura in care nu se pot intelege. Cel mult se pot tolera. Omul rational ii tolereaza omului afectiv inexplicabilalui lacomie. Omul afectiv ii tolereaza omului rational grimasa sceptica. Poate ca cexistenta "celuilalt" este pentru fiecare un pret ce trebuie platit echilibrului. Imi rascumpar tristetile cu o mare nevoie de a iubi si imi platesc faptul ca sunt deschis spre orice bucurie posibila cu amaraciunea ca nu ma pot opri la atat. Poate ca ma aflu mereu in alta parte decat s-ar cuveni."

Octavian Paler

Cu plânsul ascuns în cântul viorii…








Cu plânsul ascuns în cântul viorii…
de Bunget Marin 

un gând pentru tine, Alice Muller

Nu plânge, nu-i locul acesta de plâns,
Vremelnici nebuni l-au luat cu chirie,
Degeaba le-arăți câte lacrimi ai strâns,
Sunt prea ocupați să te-audă, să știe.
Nu plânge, fii demnă de visul ales,
Prea sfântul lui dar va fi împlinirea,
Când rodul speranței, de tine cules,
Prin cântecul tău va știi nemurirea.
___________________________
Alunecă-ncet, peste coarde, un vis.
În sunetul lui, vibrează fiorii
Prin mâinile-i reci. E copila Alice,
Cu plânsul ascuns în cântul viorii.

Geniala Alice Muller...la 15 ani, 44 premii la vioară.




Alice este unul dintre beneficiarii proiectului “O şansă europeană pentru copiii români”. Prin intermediul acestuia, Alice primeşte lecţii gratuite de la profesorii Fundaţiei Sf. Macrina şi va merge în tabăra din Portugalia să le cânte copiilor de acolo
La cinci ani violonista Alice Muller învăţase singură tabla înmulţirii şi citea poveşti, ca oricare alt şcolar. Tot singură învăţase şi alfabetul. Ba de la o vreme părea că înţelege bine şi notele muzicale. Intrigată, bunica s-a decis: trebuie neapărat să ducă fata la testare, să vadă dacă are cumva şi ureche muzicală. A ajuns cu ea la profesorii de la Liceul de Muzică George Enescu şi, după o oră de teste, aceştia au dat verdictul – copila nu numai că simte şi înţelege foarte bine muzica, dar are şi “auz absolut”. Atunci, bunica a înţeles că menirea nepoatei este să facă muzică, aşa că a înscris-o repede la o clasă de vioară.
Aşa firavă cum era, când a pus prima dată mâna pe viară, copila i-a uimit pe toţi, Pentru micuţii de vârsta ei, vioara era o povară; Alice, însă, o manevra cu o uşurinţă formidabilă. Profesorii vorbeau că “s-a născut cu vioara în mână”.
“Stătea cu vioara în braţe ore întregi, cu braţele întinse de ziceai că e răstignită”
“În clasa întâi colegii ei pur şi simplu cădeau din picioare, după ce stăteau mai multă vreme cu vioara în braţe… căci era prea mare şi prea grea pentru ei. Şi băieţii cedau uşor. Alice, însă, nu a avut niciodată problema asta. Stătea cu vioara în braţe ore întregi, cu braţele întinse de ziceai că e răstignită. Cânta şi strângea din dinţi, căci vioara era aproape cât ea. Pur şi simplu răbda de dragul muzicii”, ne povesteşte bunica, Ioana Stoica.
Acum, Alice are 15 ani, este elevă la Liceul George Enescu şi are 44 de premii naţionale şi internaţionale la vioară (“cel puţin la ultima numărare atâtea erau”, zâmbeşte). Ca să-şi continue studiile, însă, este foarte scump pentru ea. Locuieşte într-un apartament modest din Bucureşti, aproape în sărăcie. Tatăl a părăsit-o când era mică, lăsând-o cu mama şi cu bunica. Mama este îngrijitoare şi are o leafă de 500 de lei şi ceva; bunica are cancer şi primeşte 200 de lei indemnizaţie de handicap. Fac economii la sânge, dar chiar şi aşa există zile când rabdă de foame. Noroc cu Fundaţia Sf. Macrina care le ajută cu haine şi cu o masă caldă pe zi. Porţia zilnică de ciorbă primită de la Fundaţie o aduc acasă, o lungesc cu apă până obţin din ea trei porţii şi… o mănâncă aşa.
Ca beneficiar al proiectului “O şansă europeană pentru copiii români”, Alice primeşte lecţii lecţii gratuite de la profesorii Fundaţiei Sf. Macrina şi în curând va merge în tabăra din Portugalia să cânte la vioară copiilor de acolo. Lecţiile de matematică şi de engleză au ajutat-o să obţină note maxime la tezele de la şcoală. Altfel, ea nu ar fi avut niciodată bani să-şi plătească singură meditaţii la aceste materii.
Cum poţi să faci performanţă în sărăcie!


Am întrebat-o pe Alice ce sacrificii face pentru a reuşi să strângă bani ca să-şi termine şcoala cu succes. I-a fost jenă să ne spună tot. Nici colegii ei de la şcoală nu bănuiesc ce viaţă duce ea acasă. “Păi… poate că uneori mai renunţ la dulciuri”, a îndrăznit fata să ni se destăinuie, într-un final. “Dar, oricum, nu e cine ştie ce pentru mine, căci oricum nu prea sunt eu mare fană a dulciurilor”, a adăugat repede. Mai devreme, însă, mama tocmai ne explicase cât de mult îi plac fetei dulciurile.

Vioara la care cântă acum a primit-o în dar. Oricum, nu ar fi avut cu ce să şi-o cumpere singură. Pianul din casă, vechi de ani de zile, îl foloseşte rar căci este atât de uzat, încât mai mult îi strică auzul. Un alt pian la mâna a doua, nu foarte performant, ar costa-o în jur de 5.000 de lei, o avere pentru ea.

“Pe lângă asta mai sunt multe alte cheltuieli: lecţiile de vioară cu doamna profesoară Tomescu (100 de lei o şedinţă), costurile cu corzile viorii – 180 de lei o dată la trei luni, căci se rup şi se falsează repede. Şi mai este şi părul de arcuş care costă 60 de lei şi care în mod normal trebuie cumpărat o dată la şase luni. Însă eu îl cumpăr o dată pe an, ca să nu se strângă atât de multe cheltuieli”, ne povesteşte Alice.

Alice visează să cânte în Orchestra Vienei

Alice, însă, ignoră neajunsurile de acasă şi încearcă să se concentreze numai pe muzică. Este şefa clasei, are numai note de 10 – cele de 9 sunt doar accidente – şi este clientă fidelă a bibliotecii din cartier. De acolo, din camera ei sărăcăcioasă cu mobilă veche de 20 de ani, ea visează să cânte în Orchestra Vienei şi să se plimbe prin lumea largă. Ţinteşte destul de sus pentru o adolescentă neieşită în lume: până acum s-a plimbat doar prin câteva oraşe din România, graţie concursurilor de muzică. Dar asta n-o opreşte să vrea să încerce marea cu degetul: “Mi-aş dori să vizitez Marea Britanie, ca să văd dacă chiar este atât de ceţoasă precum se spune”. Ştie, însă, că deocamdată îi este imposibil.

Altfel, în Bucureşti aproape că nu a călcat niciodată într-un bar, aşa cum fac cele mai multe dintre colegele ei. “Dacă cineva mă invită într-un parc, ies. Dar singura dată când am pus piciorul într-un bar a fost la Balul Bobocilor. Atât. Nu dansez nici cine ştie ce”, adaugă.

Spune că nu vrea să piardă aiurea timpul, când în vreme aceea poate să-şi vadă de studii. Ne-am mirat când am dat cu ochii de programul ei de vacanţă. Îl lipise pe uşa de la dormitor, ca să nu uite să-l respecte întocmai. Un program cazon, care ne-a amintit de restricţiile gimnastelor din lot, când se antrenează pentru olimpiade.

Asta a făcut Alice în vacanţa de vară, zi de zi: “Ora 9, trezirea. 9, 10 – 9, 40 gimnastică. 9, 40 – 10, 15 minute, mâncare. 10, 15 – 10, 40 minute, citire libret sau ascultare piese. 10, 40 – 14 studiu vioară. 14 – 14, 20 mâncare. 14, 20 – 15, 50 ora de lectură, la alegere. 15, 50 – 17, 40 studiu vioară. 17, 40 – 18, 10 studiu pian, 18, 15 – 19 germană, franceză, chimie, la alegere. 19 – 19, 30 mâncare, 19, 30 – 22 tv sau calculator, 22. 05 – 23 ora de lectură, la alegere, ora 23 somn”.
Economii la sânge din iubire pentru muzică

Dar oare familia ei s-a gândit vreodată să-i sugereze fetei să lase vioara şi să studieze la o şcoală obişnuită, ca să scape de costurile suplimentare?

“Ba eu m-am gândit la asta de 10.000 de ori”, ne-a răspuns bunica. “Problema e alta. Dacă eu o trezesc pe Alice la trei dimineaţa şi o rog să-mi cânte ceva, ea nu mă ceartă de ce am trezit-o, ci mă întreabă ce să-i cânt. Cum am putea noi să o oprim? Ea iubeşte mult vioara aia… asta-i place şi nu e putem pune noi împotrivă, orice ar fi”.

În familia lui Alice fiecare leu se numără; fiecare bănuţ este extrem de important. Ca să strângă bani pentru şcoala de muzică a fetei, mama şi bunica fac economii la tot ce pot. La bucătărie nu folosesc niciodată apă caldă, căci e scumpă, iar la baie consumă apă caldă numai când se spală. În perioadele când intră în găuri financiare adânci, pur şi simplu se scaldă toate trei în aceeaşi apă. La final, nici pe aceea nu o aruncă pe scurgerea de la baie, ci o folosesc să spele preşuri sau ce mai e de curăţat prin casă. “Nu-i păcat să arunci, pur şi simplu, apa de la Dumnezeu, când o poţi refolosi?”, spun mama şi bunica.

Văzând că în casa lor se consumă atât de puţină apă caldă, vecinii au intrat la bănuieli. Au venit, au verificat şi au plecat tot nelămuriţi. Le este peste putinţă să înţeleagă cum pot elel să facă asemenea economii, la sânge, când majoritatea locatarilor de pe scară mai mult rispesc decât consumă.

“Ca să nu cheltuim bani mulţi, acum, de exemplu, nu mai cumpărăm suc. Când ni se face poftă de suc, cumpărăm o lămâie şi facem o limonadă, căci e mai ieftin. În vremurile bune obişnuiam să mai beau cafea, dar acum am tăiat-o şi pe aceea de pe listă”, spune mama, Gabriela Stoica. Ca să facă rost de bani pentru studiile fetei, bunica şi-a vândut tot aurul păstrat din tinereţe. Întreaga familie se spală pe cap cu cel mai ieftin şampon de urzică şi foloseşte, pe post de deodorant, bicarbonat de sodiu.

Deşi sărăcia nu e numai grea, ci şi umilitoare, Alice îi face faţă cu succes. A înţeles că a învinge greutăţile zilnice este singura ei şansă de a reuşi să facă performanţă în muzică.
autor Mihaela Toma

‎"Dupa parerea mea, istoria artei o datoram in buna masura pacatului. Inocenta ar fi lasat muzeele aproape pustii. Si daca am exclude dragostea din ele, muzeele s-ar umple de frig."

Octavian Paler

luni, 28 noiembrie 2011

...si-as mai dori...sa nu ma dai uitarii...



Fie ca motivele tale de bucurie să fie mai multe decât nisipul mării şi binecuvântările mai multe decât stelele de pe cer. Îţi doresc prieteni adevăraţi care să te iubească aşa cum eşti Îţi doresc să poţi vedea frumuseţe în orice lucru care te incojoara şi zâmbetul lui Dumnezeu în orice rază de soare. Îţi doresc să poţi aprecia viaţa din fiecare strop de ploaie şi frumuseţea oricărui nor gri de pe cer.
Lasă-L pe Dumnezeu să te îndrume, să te înveţe, să te mustre şi să îţi arate cât te iubeşte şi fii deschis la provocări. Fie ca fiecare îndoială şi teamă să fie urmată de pace şi linişte; şi în întuneric viaţa ta să lumineze mai tare decât luna noaptea .Cu fiecare nou răsărit de soare să ţi se facă tot mai dor de cer şi cu fiecare apus tot mai dor să îi vezi faţa Tatălui.
Iubeşte necondiţionat atunci când ţi se pare imposibil şi mai mult ca orice învaţă să te laşi iubit. Îţi doresc să ai parte întotdeauna de veselie şi râsete. Fie ca bucuria din inima ta să acopere orice dezamăgire şi zâmbetul să poată acoperi orice durere. Fie ca dragostea să acopere orice slăbiciune şi fiecare rană să îţi aducă înţelepciune.Orice încercare să te aducă mai aproape de Dumnezeu şi fiecare zi să îţi aducă mai multă iubire decât ziua ce a trecut. Îţi doresc să apreciezi îmbrăţişarea unui copil şi rugăciunea unui bătrân. Îţi doresc să îţi poţi lua din când în când câte o mică vacanţă şi să te poţi relaxa.
Când ţi se pare că nu-i mai auzi glasul, când poverile sunt prea mari, când rănile sunt prea adânci şi durerile prea mari, când dezamăgirea te însoţeşte şi rămâi cu un gust amar căci ai vrut să faci bine şi ai fost răsplătit cu rău, când te rogi şi Dumnezeu îţi spune să aştepţi, priveşte linia orizontului şi închide ochii…asculta foşnetul vântului şi cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care numai Ea ţi-o poate face : “Te iubesc cu o iubire veşnică.” Îţi doresc să te poţi ruga oricând şi în orice circumstanţă. Îţi doresc să te poţi detaşa uneori de tot tumultul vieţii, de gălăgie şi agitaţie şi să îţi poţi regăsi gândurile, în linişte…
Îţi doresc să te poţi bucura de strălucirea din ochii cuiva atunci când îi faci o mică bucurie. Îţi doresc să poţi plânge din toată inima şi să laşi pe cel mai bun prieten să îţi şteargă lacrimile şi mai mult decat orice lasă-i pe alţii să te înveselească şi să te facă să zâmbeşti (nu uita să apreciezi acest lucru). Îţi doresc să nu te simţi niciodată singur.
Îţi doresc să te poţi încrede în promisiunile lui Dumnezeu.................

...si-as mai dori...sa nu ma dai uitarii...

Vroiam să aud a tale şoapte, să cred iubirea ce ţi-o port.

Când m-am născut, nimeni nu m-a-ntrebat dacă doresc
Pe un pământ să stau o viaţă, sau dacă vreau ca să trăiesc
Ci pur şi simplu m-am născut, într-un pătuţ micuţ
Fără să pot să mă gândesc, de ce chiar eu azi m-am născut?...

Când am crescut, nu mă gândeam la "ce va fi şi mâine"...
Ci, mai inocent, în tot ce încercam să fac, să încropesc
Mă avântam în viaţă, neştiutor şi fără nicio frică
Crezând că totu-mi aparţine, şi-n tot mă regăsesc!

Visând spre veşnicie, gonind sălbatic printre lumi
Scăldat în graţia divină a celei mai frumoase pe pământ
Mă înălţam până la ceruri, ca să revin apoi tot frânt
Şi să renasc în tine, din dragostea-ţi curată!

Nu pot să cred că nu mai eşti, şi strig în inima-mi străpunsă
De dorul tău din nou mă prăbuşesc, în agonia-mi cruntă
Încerc din aripi să mă-nalţ, din răsputeri, nu vreau să cad
Dar tot mai jos mă laşi purtat, te uiţi la min' şi nu îţi pasă.

Şi am căzut. Trezit în amorţeală, crezând că-s mort,
Vroiam să aud a tale şoapte, să cred iubirea ce ţi-o port.
Abia acum am realizat, un amănunt ce clar că mi-a scăpat
Degeaba încercam să zbor, căci aripile... tu le-ai furat!

Râdeai, crezând că voi rămâne jos, zdrobit şi fără de putere
Te îndoiai de-ele mele încercări, gândeai că-s fără vlagă...
Şi totuşi, e crunt când cineva te-nşeală, dar mult mai cruntă pare
Propria-ţi înşelare, căci m-ai văzut puternic, cu mult mai sus, în zare...

poezie de Daniel Murariu

Doar pentru ca existi...

…pentru ca existi…
as cere lunii sa-ti lumineze fereastra…
m-as ruga la soare sa iti incalzeasca sufletul mereu…
as vorbi cu stelele…sa-ti calauzeasca pasii…
ti-as indulci viata cu dulceata capsunilor…
cu aroma trandafirilor…ti-as parfuma visele…
ti-as oferi un festin…de cate ori ti-ar fi foame…
m-as transforma in apa rece de izvor…de cate
ori ti-ar fi sete…
te-as ridica pe culmi de fericire…de cate ori m-ai cauta…
mi-as tatua pe piele…fiecare mangaiere a ta…
as vorbi cu brazii…sa-ti racoreasca camera…
as implora marea…sa te ajute sa plutesti prin
viata…
ti-as sopti la ureche, vorbe de alinare, cand
grijile-ti dau navala…
ti-as transforma in soapte de alint…fiecare
strigat de durere…
te-as culca pe perna norilor…cand oboseala te rapune…
as cersi bucurie…pentru a ti-o oferi…
ti-as umple buzunarele cu sperantele adolescentei…
as ucide cosmarurile…sa ai somnul linistit…
ti-as lumina ochii cu visele copilariei…
te-as imbata cu miresme de iubire…
te-as trezi cu clinchete de voiosie…
te-as mangaia cu petale de dragoste…sa-ti
parfumez pielea…
as transforma in poem …fiecare cuvant al tau…
as face cantec de bucurie …din zambetul
tau…
mi-as vinde sufletul…ca sa-l salvez pe-al tau…
te-as astepta o viata… pentru o clipa de
iubire…
te-as iubi…cum te iubesc acum…cum nu te va
mai iubi nimeni…

…doar pentru ca existi…

duminică, 27 noiembrie 2011

Chris Spheeris - Remember me

CHRIS SPHEERIS - Forget me not.avi

Mai tii minte...?

 Copaceii in floare si toate florile primaverii m-au insotit in ziua cand te-am intalnit...Si-au ramas cu mine dupa ce tu ai plecat...






Cu cat ma apropii mai mult de iarna, imi lipseste mai mult luna lui marte...Poate pentru ca o parte din mine apartine primaverii...E anotimpul care mi-a aratat cum arata o mare iubire, care mi-a daruit primul trandafir virtual, urmat de trei trandafiri adevarati si-o clipa inestimabila de fericire...Multumesc primaverii ...in care te-am intalnit...

Mi-e dor de tine...


E frig afara, ploua si eu ma gandesc
Ca sant plecat mai mereu
Nu spui nimic, dar stiu ca ti-e greu
Acelasi lucru se intampla si-n sufletul meu
Au trecut trei zile de cand nu te-am vazut
Tu mi-ai lipsit in fiecare minut
Mi-e dor sa te strang in brate, sa te sarut
Mi-e dor sa imi vorbesti, mi-e dor sa te-ascult
Soapte fierbinti si dulci in fiecare noapte

Mi-e dor de tine si te vreau aproape
Mi-e dor de tine, mi-e dor de tine
Sapte zile, sapte-mi lipsesti
Mi-e dor de tine, mi-e dor de tine
Si cerul plange cand tu nu esti

Si ma gandesc cat de bine-i acasa
Unde m-astepti tu atat de frumoasa
Ma simt iubit in fiecare minut
Mi-e dor sa imi vorbesti, mi-e dor sa te-ascult
Soapte fierbinti si dulci in fiecare noapte

Mi-e dor de tine si te vreau aproape
Mi-e dor de tine, mi-e dor de tine
Sapte zile, sapte-mi lipsesti
Mi-e dor de tine, mi-e dor de tine
Si cerul plange cand tu nu esti
Mi-e dor, mi-e dor, mi-e dor
Dor, dor, dor de tine

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Tu esti aceea...

Fetiţa cu chibrituri tot aşteaptă 
de-o viaţă fericirea ce o vrea, 
iubirea ca să-i urce-a casei treaptă
şi prietenă să-i fie-acum cu ea.

Fetiţa poartă-n suflet numai doruri
şi-aşteaptă cu speranţ-un răsărit,
o rază de lumină ca să-i fie
şi reazem, bucurie şi iubit.

O văd cu geana prinsă-n bob de rouă,
cu inima un arc de curcubeu,
o scânteiere luminând în cântec...
Tu eşti acea fetiţă ce-o ştiu eu !

Şi către tine gândurile mele
Vin lin curgând să-ţi deie mulţumire,
Mă rog la Domnul să îţi fie-aproape,
Să-ţi umple casa numai cu iubire.

Leonid IACOB
"Inima isi e propriul medicament.Inima isi vindeca singura toata ranile."
HAZRAT INAYAT KHAN

Mâhnirea singurătății



O, șah al frumuseții peste fire,
e vai de-acel ce-i singur în mâhnire!
Grea, inima pe buze mi-a ajuns —
te-arată de pe unde te-ai ascuns!
Aceste flori nu vor păstra-n livadă
apururi frăgezimea de zăpadă.
Cât stai în tron, puternic să ajuți
supușii tăi sărmani și abătuți.
Dorința și mâhnirea depărtării
mi-au ars în vad pâraiele răbdării.
O, Doamne, taina asta s-o spun cui,
că nu-ți dezvălui fața nimănui
și ești oricând de față și oriunde?…
Paharnic al grădinii ce te-ascunde,
aceste ierburi verzi și roșii flori,
când nu-ți văd chipul, ele n-au culori.
Fă merișorul* pe alei să vină,
podoabe să-nflorească în grădină!
Durerea din pricina ta mi-i leac
în bietul meu culcuș pe care zac,
și-aducerile-aminte mi-s surate
șoptind în colțu-mi de singurătate.
În largul cerc al zodiilor sunt
al resemnării mele negru punct.
Mă sfâșie la sânge orice astru —
dă-mi vin în cupa mea de smalț albastru!

* Trupul; merișorul înlocuiește aici chiparosul

Traducerea George Dan

joi, 24 noiembrie 2011

Vrei sa devii mai bun...din dragoste!

Dragostea ne ridica in proprii nostri ochi si, totodata, dezvaluie aproape tot ce e mediocru in noi.La lumina ei, iti vezi, ca niciodata inainte, scaderile.Si cat de mult ai vrea sa fii asa cum te vede celalalt! Niciodata n-ai fost atat de atent la impresiile altuia si nu te-ai masurat, la fel de preocupat, in functie de ele.Stingherit de limite, incerci sa micsorezi distanta dintre ceea ce stii ca esti in realitate, si ceea ce intuiesti ca vede in tine cel pe care-l iubesti.Vrei sa fii si vrei sa pari.Vrei sa devii mai bun.Intrucat stii lucruri pe care inainte le treceai cu vederea sau nu-ti pasa de ele, dar acum te stanjenesc fiindca te coboara in ochii celui pe care-l iubesti.Aspiri sa inlaturi tot ce l-ar putea dezamagi si, la drept vorbind, nu faci aceste sacrificii din generozitate.Le accepti pentru a fi cum ai vrea sa fii.Si acum incepi sa fii, de fapt, deoarece fara sa stie celalalt esti, devii, intro masura opera lui.
Aici sta marea forta stimulatoare a dragostei.

Octavian Paler 
"Un barbat si o femeie care se iubesc corecteaza in parte ce e rau alcatuit in creatia lumii."
Octavian Paler

miercuri, 23 noiembrie 2011

La ceas tarziu de noapte...



Iertare, lacrime si dor
O inima si-un porumbel calator,
Zboara-mpreuna catre tine,
Tu nu mai vrei sa stii de mine.

Sta plansu-n piept, sa ma inece,
Cerul e-ntunecat si noaptea rece.
A mea stea parca se-ascunde,
Sclipitea-i la mine n-ajunge.

Petrec ceasul tarziu din noapte,
Catand sa vad cat mai departe.
Sa uit de tine si de luna mai,
Cum as putea parte din rai?

Ciobanu Camelia Gabriela

Mi-ai aparut in vis...


Mi-ai aparut in vis intr-o livada cu meri infloriti,
Si ne tineam de mana, paream  fericiti.
Iubirea noastra se apropia de soare,
Cand visul s-a sfarsit m-am intrebat:
De ce oare?

Mirosul copaceilor de mar si-a ta privire,
In rasarit de soare s-au strecurat in amintire.
Te-am rechemat in noaptea urmatoare,
Stiam ca n-ai sa vii, de ce oare?

Zambetul tau si-o mana tremuranda m-au atins,
A fost ceva real chiar de aduce-a vis.
Cu picuri mari de ploaie boabe de margaritar,
Pe fata  am alergat spre tine desi parea-n zadar…

Departe esti de mine, intors in primavara,
Te simt si vad ferice, e pentru-ntaia oara.
Inconjurat de flori de liliac si albastrele,
Traind o bucurie straina inimii mele.

Lasat-am florile de mai sa te atinga,
Ceva din gingasia lor sa te convinga.
Nu te mai chem in noaptea argintie,
Visez din cand in cand…o bucurie!


‎"A fi puternic înseamnă a iubi pe cineva în linişte. A fi puternic înseamnă să radiezi de fericire atunci când eşti trist. A fi puternic înseamnă să ierţi pe cineva când nu merită iertarea. A fi puternic înseamnă să aştepţi atunci când nu se aşteaptă nici un răspuns. A fi puternic înseamnă a rămâne calm într-un moment de disperare. A fi puternic înseamnă a zâmbi atunci când vrei să plângi. A fi puternic înseamnă a arata bucurie când nu o simţi.A fi puternic înseamnă a consola pe cineva când cel care are nevoie de consolare eşti tu. A fi puternic înseamnă a face pe cineva fericit chiar dacă tu ai inima frântă. A fi puternic înseamnă a avea încredere în cineva care nu pare a fi vrednic de încredere! De aceea chiar dacă viaţa e destul de dificilă, a iubi înseamnă a fi puternic!" (...)
Air - Bach
‎"Este nevoie de mai mult spirit ca să elimini un cuvânt decât ca să-l foloseşti."

Paul Valery în Scrisori către câţiva

CHIPUL MÎNTUITORULUI IISUS HRISTOS ÎN GîNDIREA LUI MIHAI EMINESCU

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu

In memoriam pr.prof. dr.Constantin Galeriu*
Fiecare personalitate îşi poartă şi revelează, deopotrivă, unicitatea în dialogul cu timpul său şi fundamental, în comunicarea, într-un mod propriu, cu „Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile şi temele supreme ale existenţei, care dau conştiinţei noastre umane şi vieţii un sens. Mihai Eminescu a aparţinut şi el vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului şi a fost totodată, un fiu al sfârşitului de veac XIX. Ca geniu deosebit de sensibil şi receptiv la prodigioasa emisie de idei din vremea sa –filosofice, artistice, ştiinţifice, - a receptat neîndoielnic, o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu o putea face, impregnat de acestea în profiunzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Receptivitatea sa care ne trimite cu gîndul la enciclopedismul Renaşterii şi perioadelor ce i-au urmat, nu s-a finalizat nici pe departe, într-un fel de eclectism sau sincretism. Cu puterea geniului său a asimilat ideile şi valorile epocii, ca şi pe cele ale trecutului, a surprins esenţa, partea de adevăr din fiecare şi le-a tezaurizat în visteria inimii şi a cugetului său. Încît, acest „om deplin al culturii româneşti” ne pare a întruchipa şi el o imagine din cuvintele Mîntuitorului, făcîndu-seasemenea omului gospodar care scoate din visteria sa , noi şi vechi (Matei 13, 52). Din visteria pe care a agonisit-o în anii de liceu şi studenţie şi în toţi anii vieţii sale, Mihai Eminescu s-a străduit cu har şi prinos, îndemnînd: „Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate”, păstrând ce e bun.
Este de la sine înţeles că în formarea lui s-au întrepătruns mai multe influenţe care i-au marcat în mod specific întreaga gîndire şi creaţie. Între acestea şi în consonanţă cu Zeitgeist-ul sfîrşitului veacului trecut, sînt cele schopenhauriene şi prin ele cele ale filosofiei orientale, hinduismul şi budismul. Dar dincolo de toate influenţele, ceea ce putem afla la o cercetare atentă, mai adînc, este moştenirea ancestrală, purtată genetic şi transmisă în copilărie şi adolescenţă ca Tradiţie sacră şi dar al străbunilor. Fondul acestei moşteniri este acela creştin ortodox. De aceasta a fost conştient şi poetul atunci cînd nota pe una din paginile caietelor sale, că Dacia a fost colonizată de creştini. Mai mult, în biblioteca sa s-a aflat pe lîngă Sfânta Scriptură, precum notează Alexandru Elian(1) şi opere ale sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul, Fericitul Augustin, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul ş.a. Într-un consistent studiu apărut de curînd, Profesorul Virgil Cândea(2), pornind de la sugestiile prezente în comentariile lui Al. Elian şi F. Creţu, înfăţişează generos cum Mihai Eminescu, îmbogăţindu-se prin lectura unor cărţi sfinte a făcut să transpară idei şi imagini în poezia sa. Astfel, inspirat de lucrarea Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri a lui Nicodim de la Athos, poetul a zămislit versuri, cărora alţi comentatori, mai puţin informaţi, le-au găsit izvor şi semnificaţii de altă natură. Asemenea înrudiri şi înrîuriri le găsim în poeme ca: „Pentru păzirea auzului”, „Călin” „Când te-am văzut Verena...”, „Gelozie”, unde întîlnim termeni şi expresii comune: „nălucire”, „idol”, „împătimire”, „împietrit” „cămaşa tristei inemi”, „ochii, fecioare închise în cămări”, „încăperile gîndirii”, sau motivul lui Narcis în portretul „fetei de împărat”.
În altă parte, versul „A ochilor privire ca mîna fără de trup” (Ms. 2277, 331) reia imaginea Sfântului Vasile ce Mare: „Ochii sunt cele 1000 [de] mîini fără trup” (ms. 3074, f. 40). Un cercetător atent al manuscriselor poetului nu se poate mira prea mult văzând comuniunea lui cu Sfinţii Părinţi şi, fundamental, cu Cartea Cărţilor care e Biblia. Astfel se poate afla o transcriere în limba latină a rugăciunii „Tatăl nostru” (Ms. 226, p. 45, 46) urmată de o traducere foarte veche din Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântulu şi Cuvântulu era la Domnu Dumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta era la începutu Domnul Dumnezeu...”. Mai departe se găsesc rugăciuni către Mîntuitorul Iisus Hristos, cărora le încerca o exprimare proprie în consonanţă profundă cu persoana sa: „Iisus Hristoase / Izvor mîntuitor / Şi Domn al oştirilor / de oameni Iubitorule / Mântuitorule” (Ms. 2276, 19 şi 2254, 104). Sau: „Iisuse Hristoase Mântuitorule / Învingătorule / Prealuminate” (Ms. 2276, 118). Din adîncul fiinţei sale, care este cea a neamului, auzim parcă strălucind, invocarea perenă: „Dumnezeul Păcii şi al Luminii” [Ms.2255, 793]. Invocare izvorâtă din fiorul profund şi mereu neliniştit al poetului pentru care s-a şi vorbit de pesimismul lui.
De aceea ne zicem şi noi ca Titu Maiorescu:Dacă ne-ar întreba cineva: „A fost fericit Eminescu?”, am răspunde : „Cine e fericit?” Dar dacă ne-ar întreba: „A fost nefericit Eminescu?”, am răspunde cu toată convingerea: „Nu!” Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plîngerea nemărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte...seninătate abstractă, iată nota lui caracteristică în melancolie şi în veselie.
Noi am putea înţelege această „seninătate abstractă” a poetului în duh şi orizont mioritic, transigurând realul aşa cum face păstorul din baladă, transformând moartea în nuntă. Cu fondul lui creştin nici nu putea fi pesimist. În consecinţă, am putea conchide, încă de pe acum, că în opera eminesciană se împletesc într-o armonioasă unitate, o dată cu înrîuririle duhului timpului său - evocate deja - credinţa profund ortodoxă în care s-a născut, exprimată cu o mare discreţie, iar din izvorul ei o cultură teologică temeinică şi o conştiinţă limpede a menirii ziditoare pe care o are credinţa creştină în viaţa omului şi în istoria umanităţii. Toate au dat valoare fără egal vieţii sale închinată, pînă la epuizare, muncii pentru binele neamului său şi al omenirii.
Mărturiile de credinţă care se ivesc şi sclipesc uimitor în multe poeme provin astfel, într-o egală măsură, din alcătuirea atît de singulară şi complexă a personalităţii sale, deschisă spre toate zările lumii, cu întrebările şi răspunsurile ei, ca şi dintr-o trăsătură proprie poporului nostru pentru care reţinerea discretă, neostentativă în manifestarea credinţei este semnul sigur al profunzimii ei. La interferenţa, pradoxală numai în aparenţă, dintre tradiţie şi romantism, Mihai Eminescu a găsit punctul unui echilibru creator. Tradiţia este cea creştină ortodoxă, în care s-a născut, a crescut, s-a format şi afirmat într-un mediu ce l-a îndemnat la „înmulţirea talanţilor”. Acest mediu l-a sensibilizat la „vuietul vremii”, dar nu l-a ispitit să se înstrăineze de sine. Romantismul lui direct mărturisit - „Eu rămân ce-am fost, romantic” - a fost un fel de altoi, rodnic şi fericit, pe trunchiul cel de viaţă dătător al tradiţiei. Tristeţea şi neliniştea, profund metafizic[e], nu l-au anihilat, ci l-au dus la invocarea ajutorului de dincolo de sine, la rugăciune: „Strein de toţi, pierdut în suferinţă / Adîncă a nimicniciei mele / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. / Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa (...) / Şi reapari din cerul tău de stele / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie”(3).

Redă-mi credinţa! E glasul care ne face să înţelegem cel mai bine, conştiinţa unui timp în derivă, un timp al Epigonilor, cînd „credinţa” a fost înlocuiă cu o „convenţie”. Distanţa întru spirit faţă de înaintaşi e mai mică decît cea în timp, până la răsturnare. Pentru ei, înaintaşii, „viitorul era trecut”, dar prin contrast apare ca viitor, şi bătrân şi tânăr mereu; iar prezentul apare drept „trecutul, fără inimi, trist şi rece”, „Noi nu credem în nimic” (Epigonii). Invocarea celor dinainte este ceea ce poate să ajute spiritul, să-l revigoreze. Este un timp existenţial al căutărilor în momente de dorinţă fiinţială. O asemenea confesiune o aflăm şi în poezia „Dumnezeu şi om” (1873), în versurile căreia poetul se dezvăluie adresîndu-se Mîntuitorului Însuşi, aşa cum era înfăţişat în vechile icoane: „Era[u] vremi acelea Doamne, când gravura grosolană / Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător.../ Pe cînd mîna mea copilă pe-ochiul sînt şi arzător / Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în iconă”(4). Erau vremile în care Iisus, Dumnezeu Cuvântul Întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara se arăta sufletului creştin ca darul divin suprem şi ca un etern cum: „Te-am văzut născut în paie”. E darul divin care transfigurează noaptea Betleemului, precum spune Eminescu: „Răsari o stea de pace, luminând lumea şi cerul...”. Felul în care este descrisă noaptea Naşterii sfinte descoperă emoţia celui adânc pătruns de taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Şi dialogul continuă, pornint şi din orizontul secularizat al timpului său, cînd „gîndirea se aprinde ca şi focul cel de paie / Ieri a fost credinţa sfîntă-însă sinceră, adâncă / Împărat fuşi omenirei, crezu-n tine era stâncă / Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie”.
Ajunşi aici o întrebare se rotunjeşte parcă de la sine: Ce a reprezentat pentru Mihai Eminescu[,] Iisus Hristos? Răspunsul se conturează discret, dar cu precizie şi fermitate şi ne arată limpede că pentru poetul nostru de geniu, Iisus Hristos a fost modelul absolut de umanitate, sigurul deplin, demn de a fi urmat, un model suprem. Şi precum vom vedea, nu a fost numai un model moral, eticul derivă din ontologicul spiritual - ci unul plenar, după care omul se poate zidi pe sine şi întru sinea lui cea mai profundă, unde aflăm întipătrit Chipul Celui după care am fost zidiţi - Chipul lui Dumnezeu.
Vom începe însă, emblematic pentru gândirea şi simţirea eminesciană, în care Iisus şi Fecioara Maria sunt de nedespărţit, cu un colind scris în 1876: „De dragul Mariei / Ş-a Mântuitorului / Luceşte pe ceruri / O stea călătorului”(5). Este neîndoielnic „Steaua” crezului lui, care l-a luminat şi pe care a urmat-o mereu şi tot mai stăruitor.
Încă din vârsta tinereţii, la 20 de ani, Eminescu chema pe cei de o generaţie cu el, la marele praznic al M[ă]năstirii Putna în ziua de 15 august. Cum se ştie, Prea Sfînta Fecioară şi Mamă este protectoarea M[ă]năstirii construită de Ştefan cel Mare. În această zi de praznic se adresează poetul: „Românii în genere serbează ziua Sfintei Marii, vergină, castă şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii lănţuite, pe Christ”(6). Sărbătoarea trebuia să fie „religioasă şi naţională”, pentru că observă el „trecutul nostru nu este decît înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii şi civilizaţiunii”. În conştiinţa lui, credinţa în Iisus Hristos şi iubirea de patrie sunt de nedespărţit. „Christ, spune mai departe poetul, a învins cu litera de aur a adevărului şi iubirii, Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost Libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormîntul creştinului pios, al românului mare”.
Cu acest crez puternic, tînărul Mihai Eminescu se adresa celor care urmau a veni la „un congres al inteligenţelor din respect pentru viitor”, şi adaugă: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi”. Era un îndemn la conştiinţa de sine a neamului, aşezat cum spune Cronicarul: „în calea tuturor răutăţilor”. Era o conştiinţă animată de ideea unităţii morale a naţiunii noastre”, al cărei temei este Ortodoxia.
Vom trece, deşi cu simţămîntul unui parcurs fugar, peste piscuri şi profunzimi ale operei eminesciene, care se cer a fi mai intens analizate. În această ordine de idei s-ar cuveni să insistăm asupra „Rugăciunii unui dac”, scrisă in 1879(7), atît de viu şi contradictoriu discutată şi în versurile căreia aflăm mărturisirea unei profunde credinţe creştine. Am putea începe chiar cu titlul: Rugăciunea unui dac, trimiţându-ne la anii de început ai zămislirii credinţei creştine la noi, la faptul că poporul nostru s-a născut creştin, aici apostolind Sfântul Andrei, „cel întîi chemat”. Primele versuri: „Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor, / Nici sîmburul luminii de viaţă dătător, / Nu era azi, nici mîine, nici ieri, nici totdeauna, / Căci unul era toate şi totul era una! / Pe cînd pământul, cerul, văzduhul, lumea toată / Era din rîndul celor ce n-au fost niciodată, / Pe-atunci erai Tu singur...”. Numai începutul şi numai luat de sine stătător poate trimite cu gîndul la filosofia indiană din Rig-Veda cu existernţa unui singur Principiu fundamental numit Unul - care însă nu poate oferi omului posibilitatea unui dialog. Dialogul nu se poartă între principii; el este posibil numai între persoane. De aceea o persoană divină, Fiul Părintelui Ceresc, trebuia să se-ntrupeze, să ia chip şi faţă omenească personală, să-I vedem „Slava Lui, slavă ca Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”(Ioan 1, 14).
Or, în acest poem rugăciune, poetul se adresează lui Dumnezeu direct: „Pe cînd erai Tu singur...”. Este în consecinţă mărturisirea unui crez care invocă pe un Tu personal, pe care Îl numeşte încă şi mai direct în versurile următoare[,] Părinte, „Altfel numai Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc!/ Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc!” Un crez creştin, aşa cu îl întâlnim în Simbolul credinţei „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pămîntului...”. Şi inima poetului Îl înţelege pe Părintele ceresc prin Întruparea Fiului Său, prin jertfa Lui pilduitoare. Nu-L numeşte aici pe Iisus Hristos. Dar Îi evocă opera, esenţa: „El este-al omenirii izvor de mîntuire, / Sus inimile voastre! Cîntare aduceţi-i, / El este moartea morţii şi învierea vieţii”. În sfânta Liturghie ortodoză există un moment când preotul, în faţa altarului, din uşile deschise, înalţă sfînta Cruce, rostind: „Sus să avem inimile”. Nefericirea vieţii proprii nu l-a făcut pe poet să se înstrăineze de adîncul arhetipal din el şi prin această taină esenţială se deschide înţelegerea şi mai adîncă a lui Eminescu, aceea a sacrificiului, a jertfei care poartă în ea taina învierii. Numai un om care a pătruns adînc această taină existenţială se poate ruga lui Dumnezeu astfel. „Iar celui ce cu pietre mă va lovi în faţă, / Îndură-Te, Stăpîne, şi dă-i pe veci viaţă”. Rugăndu-se pentru viaţa altuia se ruga pentru propia lui viaţă care s-a mistuit jertfelnic. 
Aici apare însă pentru conştiinţa creştină o întrebare fundamentală: a înţeles Mihai Eminescu misterul jertfei şi al răscumpărării lui Hristos, a morţii Lui ca jertfă, şi al învierii, iar prin aceasta-al iubirii şi înnoirii vieţii noastre prin învierea Lui? A înţeles poetul tot ceea ce înseamnă Iisus Hristos pentru viaţa fiecărui om, a unui neam şi a umanităţii? Am văzut cum, tînăr fiind, dar cu o rară maturitate de gîndire, poetul a surprins două trăsături definitorii ale poporului nostru - credinţa creştină originară şi dragostea de pământul strămoşesc, pe care le dorea împreună, proiectînd neamul într-un „mare viitor”. Un răspuns mai cuprinzător la această întrebare îl aflăm în articolul: „Şi iarăşi bat la poartă...”(8), publicat la 12 aprilie 1881, în anii deplinei sale maturităţi. Articolul e scris pentru marele praznic al Învierii-Paştile, cînd, precum scrie el, „duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte că astăzi încă Hristos e în mormînt, că mâine Se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicîndu-şi fruntea Sa radioasă la ceruri”. Se impune dintru început să observăm în exprimarea poetului că timpurile folosite sunt sunt la prezent şi viitor. Învierea lui Hristos, deşi fapt istoric, nu aparţine doar unui trecut, nu este o amintire pioasă, ci un eveniment ce „astăzi” are loc şi „mîine”, e prezent şi viitor. Este un fapt care se trăieşte într-un neîncetat „acum” pentru fiecare suflet care vine pe lume în anii mîntuirii. Parcă ne sunt evocate stihurile din troparul Canonului Învierii: „Ieri m-am îngropat cu Tine, Hristoase/ Astăzi mă ridic împreună cu Tine, / Înviind Tu”. Într-adevăr[,] Hristos Domnul nostru, moare şi învie, Se jertfeşte descoperindu-ne şi dăruindu-ne o nouă viaţă. De aceea orice act creator are la temelie jertfa, iubirea jertfelnică. În ea găsim germenele vieţii şi rodul împlinirii.
Un gânditor creştin scria că „dacă filosofia învaţă omul să moară, religia îl învaţă cum să învie”. Domnul jertfei este deodată al dăruirii şi al primirii înmulţite (Marcu 8, 35), într-un plan superior de existenţă. Eminescu a înţeles desigur această taină a lui Hristos care Se descoperă ca Model superior de viaţă, ca Model viu, deci ca izvor care ne adapă şi ne înnoieşte viaţa. El spune; „Iată, două mii de ani aproape, de cînd biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea”. Biografie divină care întrupează şi descoperă iubirea, precum mărturiseşte poetul imediat înainte, că: aceasta au ridicat popoare din întuneric, şi le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui”(9). Mai mult, poetul, de data aceasta gînditorul, cu excepţională înţelegere face o scurtă dar esenţială analiză comparativă cu alte doctrine filosofice şi religioase pentru a pune în lumină fiinţa Revelaţiei lui Hristos. Redăm aceste cuvinte aşa cum au fost scrise: „Învăţăturile lui Buddha - observă Eminescu - viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atîta influenţă, n-au ridicat atîta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blîndului nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, pentru binele şi mîntuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mîndrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ; suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima Lui şi şi-au închinat viaţa pământească cerînd de la Tatăl Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii Săi, nu din mîndrie, nu din sentiment de datorie civică ci din iubire a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sîmbure de adevăr care dizolvă adînca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bîntuie natura întreagă”(10). Mărturie adînc revelatoare şi neechivocă. Înţelegerea lui Iisus Hristos, a mîntuirii Lui prin iubire, este profundă, deplin umană. Toate aşa-zisele înrîuriri orientale se clarifică luminos în spiritul Lui nedezrădăcinat din adevărul ultim, care determină mereu sensul existenţei prin Fiul lui Dumnezeu venit să ridice pe Adam, să-i redea : „Calea, Adevărul, Viaţa!” prin iubire.
Mihai Eminescu a înţeles cum nu se poate mai bine, acest mesaj divin: „Omul, continuă el, trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum, arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii noi se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătînd instinctele şi pornirile pămînteşti din sine”(11). Este surprinsă aici legătura subtilă dintre om, ce poartă chipul divin dintru începuturile sale, 

şi Iisus Hristos care, ca Fiu al lui Dumnezeu din veci, S-a întrupat şi S-a făcut Om pentru a descoperi concret Modelul dintotdeauna al omului. Pentru că, precizează poetul - „chiar dacă dezvoltarea cunoştinţelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma filozofemelor...în contra părţii dogmatice a Scripturii, chiar dacă în clasele mai înalte, soluţiuni filosofice a problmei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos, şi care s-au încercat a se modela după al Lui, rămân creştine...Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta pentru existenţă, dînd mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de cunştinţe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor, au nevoie de religie”(12). Se înţelege de cea dăruită de Iisus Hristos, pe care o proclamă Eminescu fără rezerve. Şi, în viziunea lui, viaţa lui Hristos ca model şi modelare a vieţii noastre nu are, cum s-a mai observat, doar un scop etic, ci mai profund-existenţial. Conduce la transformarea în profunzime a vieţii, a caracterului, are valoarea întregimii existenţei şi vieţii.
Opera acestei transformări se împlineşte în Biserică, locul sfînt al harului în care lucrează Semănătoruil divin. Analiza lui Mihai Eminescu continuă în acest sens; „Dacă sîmburul vecinicului adevăr semănat în lume de Nazarinenul răstignit a cătat să se îmbrace în formele frumoase ale Bisericii, dacă aceasta a dat o mare nobleţe artelor, luându-le în serviciul ei, asupra formelor religioase, asupra datinei frumoase, nu trebuie uitat fondul, nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare fapta altora şi că posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă”(13). Prin Jertfa şi munca jertfelnică, ziditoare de valori, jertfă pe măsura fiecăruia, cu diferenţe de nivel, dar de la fiecare. Într-o lume a creaţiei şi jertfirii divine pentru ea, numai munca jertfelnică ne justifică în calitate de Chip al Creatorului. Iar Eminescu incheie această expunere, cu belşug de lumini ca şi scînteietoarele lui poeme, învăţându-ne: „Suferinţele de moarte ale Dascălului şi Modelatorului nostru nu ni se cer decît în momente excepţionale, nu se cer decît de la eroi şi de la martiri. Dar, întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de cari se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni”(14).
Dar dacă Eminescu arată o atât de adîncă înţelegere a jerfei, în primul rînd a Mîntuitorului, şi îi conferă o valoare divină creatoare, trebuie observat că şi pentru el Chipul lui Hristos nu se conturează deplin doar în jertfă; nu se finalizează doar în răstignire. El vede mai departe, trece prin contemplarea Crucii la Învierea Domnului. În acest sens putem observa uşor legătura profundă între acest poem pascal în proză. „Şi iarăşi bat la poartă...”evocat pînă acum, şi celîlalt poem, poezia „Învierea”(15).
Amândouă răsar din acceşi inimă a poetului şi la vremea maturităţii sale creatoare, deşi poemul „Învierea” e cu trei ani mai vârstnic (1878). Însă, această vocaţie divină a existenţei noastre plinite în doi timpi: moarte-înviere, e deopotrivă prezentă mai mult sau mai puţin diafan, la Eminescu şi-n unul şi-n celălalt poem. Dacă în evocarea pascală din 1881 - „Şi iarăşi bat la portă” - apare lin icoana lui Hristos „ astăzi încă în mormânt, pentru ca mîine să se înalţe din giulgiul alb...” în poemul „Invierea” tabloul e de-a dreptul zgduitor: „Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă, / Că de trei zile-nvinge, / Cumplit muncindu-şi prada”. Dar ultimul cuvânt îl are „Veşnica Viaţă”, cum o numeşte el. Unica luptă şi unica biruinţă cu adevărat divine sunt tocmai împotriva morţii. Iar poetul este vocea, crainicul acestei biruinţe: „Un clopot lung de glasuri vui de bucurie... / Colo-n altar se uită şi preot şi popor, / Cum din mormânt răsare Christos învigător / Iar inimile toate s-unesc în armonie:
„Cântări şi laude-nălţăm
Noi, Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalme şi ramuri
Plecaţi-vă neamuri
Cîntând Aliluia!
Christos a înviat din morţi,
Cu cetele sfinte
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

Pentru Eminescu, luceafărul poeziei româneşti, ca şi pentru noi, Hristos a înviat şi e viu în veci. A înviat pentru că e Fiul Părintelui Ceresc şi pentru că este Iubirea întrupată. Iar dacă pentru înţeleptul Vechiului Testament „iubirea e ca moartea de tare” (Cîntarea Cântărilor 8, 6), în Iisus Hristos, Dumnezeu şi om, iubirea e mai tare ca moartea: El a învins moartea. Mihai Eminescu o simte şi o mărturiseşte cînd afirmă „ importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veşnic renăscânde”(16); veşnic renăscînde tocmai în puterea învierii Lui. Încă şi mai mult, el invocă prezenţa vie a Domnului în viaţa spirituală a sufletelor mari şi credincioase.
Ca într-o omilie, aşa cum am citat mai sus, el încheie minunatele gînduri pascale din 1881 : „Întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrficiu bunurile de care se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşulor noştri străbuni”(17). Iar Domnul a petrecut şi petrece cu noi pentru că este viu. Cel ce a făgăduit :„Cu voi sînt în toate zilele pînă la sfârşitul veacului” (Matei 28, 21), dă această încredinţare istorică, şi poetul oferă un comentariu unic acestui mesaj divin. Tocmai această simţire extremă şi lucidă a prezenţei în istorie, în viaţa neamului nostrui a Mîntuitorului şi a mesajului Iubirii Sale, a întipărit o dată mai mult în inima poetului icoana Sa divin-umană, a lui Iisus Hristos. Eminescu a înţeles cu o intuiţie şi o profunzime de neîntrecut, atât fiinţa şi puterea creatoare şi mântuitoare a iubirii, cât şi întruparea ei într-un chip cu totul unic în Revelatorul ei divin. Unicitate care îi şi conferă calitatea de Model suprem şi totodată de posibilitate a unităţii noastre a tuturora în El. Şi, există oare vreo formă de umanism care să tăgăduiască iubirii poziţia ei fundamentală în existenţă, precum şi definiţia ei singulară ca principiu al vieţii şi al salvării şi al înnoirii ei?
Într-adevăr, precum a fost caracterizat drept „om deplin al culturii româneşti”, Eminescu ne dezvăluie în fiinţa lui intimă şi în minunata expresie a creaţiei lui literare, că dimensiunea creştină reprezintă fondul adînc al operei şi al vieţii lui - operă închinată iubirii şi viaţă mistuită în jertfire după Chipul lui Hristos.
Dar de neomis, de subliniat, mărturia deplină a crezului său creştin. Pentru că odată cu excepţionala evocare, contemplare a „biografiei Fiului lui Dumnezeu” invocarea lui se înalţă în Duhul pînă la ultima instanţă a Dumnezeirii, la Părintele Ceresc, apelul suprem.
În martie 1889 poetul Al.Vlahuţă îl vizitează la spital. Deşi bolnav, Eminescu descoperă şi acum mistuitoarea lui pasiune creatoare. Dintr-un lung şir de versuri Vlahuţă reţine şi încredinţează posteritşţii acest catren:
Atîta foc, atîta aur
Atîtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat Părinte!

Sublimă recunoştinţă şi mărturisire pentru „Marea trecere”.
Iar acum, un modest act de cinstire. Precum ne încredinţează înscrisul de pe o veche carte bisericească, Mihai Eminescu, după ce, de Sfinţii Voivozi Mihail şi Gavriil (în 1886), s-a împărtăşit cu Sfântul Trup şi Sînge al Mântuitorului Iisus Hristos, îi zicea preotului. „Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării şi să fie într-o mânăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă „Lumină lină”(18).
Socotim că Biserica noastră ortodoxă strămoşească pe care şi Eminescu a slujit-o, negrăit, cu darul lui, i-ar aduce un omagiu şi în acest fel: să luăm o urnă de pământ de la mormântul lui şi să o ducem la schitul de la Techirghiol de pe malul mării. Acolo să fie aşezată sub o cruce purtînd încrustat numele lui. Seara la vecernie să asculte mereu, aşa cum şi-a dorit, cîntecul divin murmurat domol de maici: „Lumină lină”. Iar dimineaţa[,] la Sfânta Liturghie[,] să fie mereu pomenirea numelui său.

Text stabilit şi prezentare de Bogdan-Lucian Stoicescu