joi, 31 martie 2011

Albastrul ochilor tai...


Iarăşi îţi unduie părul când plâng. Albastrul ochilor tăi
îl aşterni pe masa dragostei noastre: un pat între vară şi toamnă.
Bem o licoare pe care nici eu, nici tu, nici un al treilea n-a pregătit-o:
sorbim ceva gol, ceva de sfârşit.

Ne privim pe noi în oglinzile-oceanului,
  şi ne-ntindem mai iute bucatele:
nopatea e noapte, începe cu zorile,
alături de tine mă culcă.
(Paul Celan)

Cel ce inima-si smulge din piept...


Cel ce inima-şi smulge din piept, trandafirul atinge,
a lui sunt petala şi spinul,
lui îi aşterne lumina pe talger,
lui îi umple paharul cu adieri,
lui îi susură umbrele dragostei.

Cel ce inima-şi smulge din piept şi-o zvârle înalt,
nimereşte la ţintă,
piatra cu pietre ucide,
lui orologiul sângele-şi sună,
lui vremea, din palmă, ceasul îi bate,
cu mingi mai frumoase se poate juca,
şi poate de tine vorbi şi de mine.
(Paul Celan)

miercuri, 30 martie 2011

♥♫CHRIS SPHEERIS - Carino♥♫

Noaptea pe umerii nostri...


Da, dacă am încerca să scuturăm noaptea de pe umerii noştri?
Am vedea surâsurile care se oglindesc, numai în treacăt,
pe asfaltul cenuşiu al şoselei, şi automobile
ivindu-se în privirile noastre – primăvara vine 
doar în treacăt – şi mărunţi funcţionari
în automobile smulgându-şi chipul o dată cu hainele,
doar în treacăt, în timp ce se dezbracă, şi femeile timpuriu
fanându-şi sânii mult mângâiaţi în trecătoarele ore
ale nopţii, dar soldaţii dansează pe asfaltul cenuşiu
al şoselei, şi automobilele răsar în privirile noastre
şi asta-i noaptea care apasă pe umerii noştri, în timp ce,
obosită ca asfaltul sau casele, ţara aşteaptă ca o fetiţă să vină
c-un omuleţ, într-un automobil micuţ pe care
să-l conducă liberi de orice soldăţime, dispreţuind
spaimele slugarnice, în limpezimea solară a zilei.
(Jon Oskar)

Poti sa-mi culegi poemul...


Poţi să-mi culegi poemul şi să-l duci

iubitei tale, care nu ştie decât c-ar putea spune
te iubesc; şi puteţi râde împreună
de poemul meu şi să spuneţi: O, e ciudat,
o, ciudat mai e acest poem despre libertate,
şi ciudate-s aceste cuvinte care-au liberat
mâinile, piepturile şi limbile noastre
şi ne duc spre îmbrăţişare, e ciudat
să fii liber şi să iubeşti cu minţi pline de bucurie,
cu căldura visului acestui poet care şi-a aruncat
simţămintele sale în vântul noptii,
o, ciudată-i această odă adusă minunii
şi-acest poem despre noi doi care-am găsit
crini roşii şi trandafiri albi în mâinile 
vântului de noapte ca să îmbine o coroană-nflorată
în jurul amândorura. Poţi să-mi culegi poemul
şi să-l iei de aici; eu nu-l cunosc.
(Jon Oscar)

marți, 29 martie 2011

♥♫ Enchantment - CHRIS SPHEERIS♥♫

Exista un bine pentru fiecare rau...


Am învăţat că numai iubind poţi aduce lumii în care trăieşti speranţa  care înnobilează spiritul şi îl face mai puternic.

În întuneric paşii se rătăcesc undeva şi gândul  simte povara atâtor clipe dornice de adevăr. 
S-a făcut lumină, o lumină care îmbracă  totul în diafan şi nostalgie. Binele luptă împotriva răului cu singura arma curajoasă care există.

Binele universal la care aspiră  omul care n-a suferit transformarea în bestie.

Omul de azi şi de ieri stăpân pe faptele sale, devotat misiunii pe care o are într-o lume ostilă încorsetată de griji cotidiene, mai puţin dispusă să privească  la semenul său.

Dumnezeu n-a uitat omul dar omul l-a uitat pe Dumnezeu, pentru că  puterea îi dăruieşte aura falsă a superiorităţii închipuite.

Iubirea e singurul sprijin într-o lume agoniei a drogului învăluit în  halucinaţii  a  sentimentului pierdut în neant.

Am învăţat că  iubind, golul se încarca de semnificatia plinului, visul devine realitate, omul se apropie de oameni cu toleranţă si înţelegere Lumina  dăruieşte lucrurilor contur şi alungă întunericul, universul  tresare zâmbind în mii de înţelesuri şi suspine.

Omul a păşit  în umanitate fără teama că  va fi respins, sensibil la idealurile sale.

Există un bine pentru fiecare rău.

Răspunzi urii cu iubire.


Pământul se mai învarte o dată şi încă o dată  cu apele cu munţii şi câmpiile sale, fiii îşi sărută părinţii şi bunicii nepoţii, noaptea   aleargă spre zi cu stelele sale. Atunci putem spune că am trăit într-o viaţă   cu  demnitate şi modestie cu un suflet năvalnic, mereu tânar şi înţelept.


Iubind, ne desăvârsim în încercarea de a deveni fiinţe umane...


(Monica Sumalan)

Tainicul dor...


 Vultur regal la orizont. 
 cenuşa
îndiguitorului este dusă în rafale de vânt,
atrasă fiind  de câmpul magnetic al unei iubiri de
 

început.
 
de niciun somn pângărită,
marea
aleargă încoace si-n colo
spre
al împăciuirii ţărm.
 
sfâşiere de stânci;
seminţe de fulgere risipite pe solzi argintii de ape;
soarele Sulmonei ochii pleacă,  mângâiat doar de 

tainicul dor.
 
coloane de aripi se deschid deasupra corabiei;
migraţia alcionilor inundă cerul;
talazuri-
răsturnate din amfora exilului,
îngustează drumul.
 
douăsprezece noduri la batistă,
douăsprezece suspine,
douăsprezece spaime
la pieptul poetului.
 
alungat de Imperiu,
vine pe intuneric
la
Pontul Euxin.
un astru strălucitor
are zidit
 pe
 frunte.

(Publius Ovidius)

Daca as sti...



Într-o tăcere desăvîrşită s-a petrecut
fapta, nimeni nu suspecteză trandafirul,
revoluţia poate izbucni în fiecare loc ascuns privirii –
unele iubiri se nasc datorită acesteia.
Dacă aş şti pentru ce se află în faţa mea
un ochi secret şi pentru ce îmi răscoleşte sufletul…
imaginea ochiului nu se şterge uşor –
unii rebeli se nasc datorită acesteia.
Desenez ploaia pe cer,
un porumbel uitat pe acoperiş
iar dacă mai există suflare în condeiul meu
unele vieţi se nasc datorită acesteia.
Ieri, pe pajişte, m-am reîntîlnit cu mine însumi
şi dacă primăvara îmi încălzeşte oasele
se datorează acesteia.
(Tozan Alkan)


Sunt doar un barbat...


O dimineaţă de chihlimbar,

în visul tău iarăşi corăbii plutesc –
exişti între a pleca şi a rămâne,
la intersecţia drumului bătătorit
pe buze tremură cuvintele rănite.
Timpul îşi mîngîie părul mai mult alb
apoi se tranformă în femeie.
Lumina, prima ta iubire, licărire, încă puţină licărire…
De-acum eşti clişeul păcatului,
reflectarea oglinzilor sparte,
pentru aceasta numele tău nu se va afla
în cărţile sfinte.
Dacă ne întoarcem la poem îi onorăm existenţa –
un oraş cu tot ce poate avea în el,
o gură discretă sorbind cuvintele,
un cal alb precum un rîu.
Între Eufrat şi Tigru sunt doar o rotiţă,
un bărbat lipsit de toate drepturile.
(Tozan Alkan)

luni, 28 martie 2011

O lacrima...



De-ar fi să-ţi împărţeşti odată
Tu bogăţiile ce ai,
Din toate darurile tale,
Ţi-aş cere-o lacrimă să-mi dai.

Mi-ai da atunci un strop de suflet,
Ce din adâncuri îmi răsare,
Căci numai din adâncul mării
Se pescuiesc mărgăritare...

(Octavian Goga)

Pe ce vioara suntem instrunati...?


Cum să-mi împiedec sufletul 
să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău?
Cum să-l înalţ deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva?
O, cum, cum l-aş aduna
lângă ceva pierdut în întunerec,
într-un ungher tăcut, străin, nefrămătând,
ce nu se-ndepărtează
când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioară, pe tine şi pe mine,
ne împreună totuşi aşa cum un arcuş
din două strune-un singur sunet scoate.
Pe ce vioară suntem înstrunaţi?
Şi ce artist ne ţine-n mâna lui,
cântec cum altul nu-i?
(Reiner Maria Rike)

Lasati-ma sa plang!


Lăsaţi-mă să plâng! Încercuit
De noapte, în pustiul fără margini
Cămile dorm şi cei care le mână.
Tăcut veghează-armeanul socotind.
Iar eu, alături, milele socot
Cari de Suleica mă despart; revăd
Supărătoate, lungile-ocolişuri.

Lăsaţi-mă să plâng! nu e ruşine!
Bărbaţii care plâng, sunt buni.
Doar şi Achille-a plâns pentru Brizeis!
Jelit-a Xerxes oastea neînfrântă.
Pe cel iubit ce singur moartea-şi dete
Îl plânse Alexandru.
Lăsaţi-mă sa plâng! sub lacrimi colbul prinde viaţă,
Iar musteşte.
(Goethe)

La tine ma gandesc...


La tine ma gandesc cand valu-n soare,
Pe mări sclipeşte,
Când licărul de lună, din izvoare
Se oglindeşte.

Te văd pe tine când în drum, sub zare
Colb se ridică.
În bezne, când drumeţul pe cărare
E prins de frică.

Te-aud pe tine-n vâjâirea-adâncă
De val, în ropot
Adesea merg s-ascult când, stins, în luncă,
E orice şopot.

Cu tine sunt; de-ai fi cât de departe,
Sunt lângă tine.
Apune; stelele-n curând vor arde.
De-ai fi la mine!
(Goethe)

Esti asa frumoasa!

Taina sufletului meu...



Sufletul… e, probabil, crucea fiinţei mele.Vorbesc adesea despre el ca şi cum ar fi alter-ego-ul meu, cînd, în fond, eu sînt sufletul meu. “Duh este Dumnezeu” (Mt.4, 4), iar eu, icoană a alterităţii personale absolute, sînt tot spirit, întocmai ca Cel Care mi-a dăruit mie chipul şi asemănarea Sa.Că sînt suflet întrupat, asta mă face om, deci mă face fiinţa cea mai nemernică şi nerecunoscătoare care ştie să răsplătească iubirea dumnezeiască cu scuipări, biciuiri, hulă şi crimă. Şi cu toate astea, nimeni nu se bucură mai mult decît mine de o dragoste atît de mare în întregul univers: Hristos nu S-a întrupat pentru îngerii Săi, pentru serafimii cei înflăcăraţi sau pentru heruvimii cei înţelepţi şi nevinovaţi precum pruncii. Nu, Hristos ia trupul meu ca eu să îmi las trupul şi Îşi smereşte duhul pentru ca eu să mă înduhovnicesc. Spune Sfîntul Simeon Noul Teolog că El oricum S-ar fi deşertat pe Sine şi s-ar fi făcut om, chiar dacă eu nu greşeam şi nu cădeam in ispita şarpelui. De ce? Pentru că, deşi nu am făcut nimic vrednic vreodată, El mă iubeşte şi vrea să fie lîngă mine chiar şi în cele mai josnice fărădelegi şi degradante păcate, nu mă lasă singur nici cînd mă dezumanizez şi uit de sufletul meu, nu mă părăseşte nici cînd ignor cu desăvîrşire prezenţa Lui in mine. Aceasta e, atît cît pricepe o minte nepricepută, adîncul milostivirii şi al răbdării dumnezeieşti. Hristos S-a întrupat pentru că a vrut să mă înţeleagă, să îmi devină din stăpîn, prieten, să-I devin din slugă şi rob, casnic al Împărăţiei trinitare. Dar e atît de politicos (N. Steindhart), incît nu dă buzna în sufletul meu, ci mă aşteaptă să-L găsesc singur, cu toate că eu nu L-aş căuta dacă nu l-aş fi găsit deja în inima mea, dacă nu m-ar fi mişcat înspre El propria Lui bunătate.
Viaţa mea nu e decît o căutare, mai lungă sau mai scurtă, a sinelui meu şi a sinelui dumnezeiesc, o încercare de a mă conştientiza pe deplin şi de a-mi ajuta sufletul să înflorească alături de Hristos, alături de Dumnezeul pe Care Îl recunosc, dar pe Care faptele mele Îl răstignesc cu o răutate şi o cruzime mai mare decît ar fi putut avea vreodată însuşi Iuda, înşişi călăii care L-au pironit pe lemn. De fapt, cred că ostaşii care I-au bătut cuie in mîini şi picioare au ajuns în cele din urmă să îşi desăvîrşească vocaţia fiinţială pentru că altfel nu se poate de vreme ce ei au săvîrşit prima Sfîntă Proscomidie din istoria mîntuirii noastre.
De ce doare sufletul? De ce moare sufletul, adică de ce îl omoară păcatul? Pentru că se umple de volbură, de buruieni şi se sufocă în amorţeala animalică în care mă complac eu, cel care m-am despărţit de mine, dar care, aparent paradoxal, sînt cea mai expresivă manifestare a egoismului.Eu m-am pierdut pe mine, de accea am murit la început in Rai, pentru că m-am depărtat de sensul ontologic pe care mi l-a sădit Dumnezeu în suflet. Pentru ce m-a creat Dumnezeu? Ar putea mintea mea omenească să priceapă că a fost creată pentru a se împărtăşi, atît cît ii este permis, de sfintele taine treimice ale iubirii desăvîrşite, ar putea inima mea îmburuienită să se înflăcăreze, după pilda serafimică, de focul trăirii în Duhul Sfînt? Cum să-mi înţeleg taina, cum să mă destăinui pe mine mie? Cum altfel decît alături de El, Hristosul Care mă povăţuieşte cu discreţie pe culoarul strîmt ce ne leagă fiinţele, mie şi Lui. Eu, nimicul, să fiu în permanentă legătură cu Cel Ce veşnic iubeşte, cu “Marele”, cu cel Neîncăput Care bate la uşa inimii mele cu smerenie şi mă întreabă, El pe mine!, dacă vreau să Îl primesc, să Îl mărturisesc, să mă fac părtaş “luminii neapropiate” şi să gust din izvorul cel fără de moarte.
Dar de cîte ori nu L-am refuzat, de cîte ori nu I-am trîntit, cu cele mai triviale şi bădărane gesturi, uşa in faţă? L-am renegat, L-am hulit, şi astfel I-am răsplătit patimile cele mîntuitoare. Am nesocotit puterea Lui care ţine lumea întreagă, care mă ţine pe mine, faptele mele sînt strigătoare la cer… Şi tot nu m-a dat pierzării, încă mă aşteaptă să îmi înnoiesc sufletul, să mă redescopăr şi să devin ceea ce am fost chemat să fiu din ziua a şasea cînd m-a creat. De aceea, uneori îmi simt sufletul înlăcrimat şi trist. Cred că atunci el îşi aduce aminte de adevărata lui vocaţie şi tinde spre Făcătorul lui. “Făcutu-ne-ai năzuitori spre Tine, Doamne, şi neliniştită este inima mea pînă ce se va odihni întru Tine!” spune Fericitul Augustin. Şi cred că într-adevăr Hristos este liniştea sufletului meu, odihna sufletului meu, izvorul bunătăţilor din care se revarsă peste mine pacea Duhului Sfînt. Şi în astfel de clipe se produce în fiinţa mea o reacţie amară şi dureroasă: îmi dau seama de disonanţa dintre trupul meu şi sufletul meu, vreau să mă împărtăşesc de El, dar sînt încă legat de lumea plăcerilor şi a habitudinilor instictuale. Respiraţia plămînilor mei nu acompaniază respiraţia rugăciunii, mintea mea e încă departe de inima mea, eman egoism prin fiecare mădular al meu căci nimic nu acţionează în mine în mod unitar, ci fiecare funcţie fiinţială pe care o posed e raniţa de slavă deşartă. Şi, în tristeţea acestui moment în care realizez cît de puţin sînt omul pe care il doreşte Hristos, îmi dau seama că singura dorinţa care ar trebui să mă mai lege de lume ar fi cea de a părăsi grija lumească, de a mă rupe de lume (Cioran) pentru a mă uni cu Dumnezeu prin Sfînta Lui providenţă, prin Tainele Sale cele sfinte.
“Neputinciosul meu suflet”, aşa îl numeşte una din rugăciunile serii către Născătoarea de Dumnezeu. Fără Dumnezeu, eu mor. Este cît se poate de clar, simplu şi înfricoşător. E simplu să mă las omorît de păcat, calea spre iad e largă, are vrăjmaşul omului grijă să îmi pună la dispoziţie o paletă cît mai variată şi apetisantă de modalităţi de a mă sinucide duhovniceşte şi, de ce nu, şi trupeşte! E nespus de “primitoare” autostrada spre gheenă, e vastă ca să încapă toţi oamenii pe care iubirea hristică i-a chemat la viaţă. Şi păcatul e plăcut, că altfel nu l-aş face, şi diavolul ştie asta, de aceea şi ispita îmbracă masca desfătării nevinovate, de aceea el îmi pune înainte bucuria pe care mi-o dă păcatul, căci ştie că patima mea mă împiedică să mă gîndesc la pedeapsă, la teama sau ruşine. Cînd e vorba să păcătuiesc, uit de tot: şi de buna cuviinţă, şi de mania lui Dumnezeu, şi de durerea lui Hristos, şi de lacrimile sfinţilor, şi de inima sfîşiată a Fecioarei care se roagă îndurerată pentru iertarea mea! Profită de slăbiciunea mea diavolul şi mă ademeneşte să aleg de bunăvoie şi nesilit de nimeni păcatul! Nici măcar nu mă sileşte. Cîtă amăgire în mintea mea! Mă amăgesc oră de oră că nu e păcat să mă conformez ritmului şi modului de viaţă al “fascinantului” şi mult prea rapidului secol al vitezei în care mi-a fost dat să trăiesc! Şi deşi consimt la făptuirea păcatelor “minore”, care de fapt au devenit normalităţi comportamentale cotidiene (un mic exemplu ar fi bîrfa între fete la o cafeluţă după o zi extenuantă în care n-ai avut cu cine sî dezbaţi cele mai recente zvonuri), mă izbeşte uneori în conştiinţa o palmă care parcă îmi ia ceaţa de pe ochii minţii. Şi, chiar şi numai pentru două- trei minute, mă înspăimînt de ce sînt, de incogruenţa dintre lumea în care îmi desfăşor “botanica existenţă” ( C.C. Ciomîzgă) şi vocaţia sufletului meu – cea de a- L iubi pe Dumnezeu mai presus de toate şi, în consecinţă, de a-mi iubi aproapele cu acea dragoste frăţească care să-i odihnească pe cei din jurul meu. Dar e mult mai simplu şi accesibil să îmi continui viaţa în acelaşi ritm, îmi înnăbuş conştiinţa, iar Cuvîntul lui Dumnezeu moare în mine ca sămînţa căzută între spini. Pînă cînd va muri Dumnezeu în mine? Cînd voi muri eu în El? De nenumărate ori Se va coborî cu mine în iadul păcatului meu, în iadul mîndriei mele şi al umanitaţii mele înţelese pe dos. De nenumărate ori mă va ridica din greşalele libertăţii mele prost înţelese şi îmi va obloji rănile. Înfricoşător ar fi să rămîn singur în boala mea fără Doctorul sufletului meu! Ce m-ar putea aştepta decît numai moartea? Poate aş continua să exist într-o nesimţire degradantă, într-o împietrire sufletească inumană. Dar de trăit fără Hristos, nu pot trăi pentru că nu am fost “programat” să trăiesc departe de Dumnezeu, ci cu El. Deci cu adevarat voi trăi doar în Sfînta Liturghie, în starea de rugăciune, în sfinţenia care îmi împlineşte umanitatea (N. Crainic). O trezire duhovnicească (Cuviosul Paisie Aghioritul) autentică o face doar naşterea din nou, din apă şi din Duhul Cel ca un foc curăţitor. M-am născut o dată la Botezul Sfînt ca şi fiu adoptiv al lui Dumnezeu, dar am nesocotit binefacerile Tainei din a cărei sfinţenie m-am împărtăşit. Şi deşi mă arăt şi în această nesocotinţă nerecunoscător şi nemernic, primesc, ca rasplată pentru nemulţumirea pe care I-am arătat-o, Taina Spovedaniei, care îmi uşurează sufletul şi mă împacă cu Hristos. Mă întăreşte Dumnezeu cu Trupul Său Cel Preasfînt şi cu Scump Sîngele Său, mă aduce în comuniunea iubirii Bisericii Sale şi mă povăţuieşte către viaţa veşnică prin cunoaşterea Lui: „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In17,3)
Ce este sufletul? Nu ştiu. E ceva delicat, îl simt cum se strînge ca un copil în mine atunci cînd păcătuiesc, îl simt cum rîde mulţumit cînd lipsesc lumea de răutatea şi egoismul meu, îl simt cînd e liniştit după Sfînta Împărtăşanie şi cînd se odinheşte în tihna unei fapte frumoase cu tendinţe de altruism. Nu ştiu să-l definesc, să-l iscodesc şi să-l disec cu precizie chirurgicală în părţi componente. Dar îl intuiesc.
Hristos mă cheamă la înnoire duhovnicească şi la îndumnezeire, mă cheamă să dau roada vrednică de pocăinţă, nu vrea să păţesc precum smochinul cel neroditor şi să mă usuc sub povara păcatelor mele. La asemenea bunătate şi îndelungă-răbdare merită oare să-I întorc din nou spatele? Sau se cuvine mai degrabă să mă deşertez pe mine însumi şi să-I pregătesc în inima mea un loc unde să-Şi plece capul?
(Alexandra Vladeanu)

TIMMY T- One more try

duminică, 27 martie 2011

Ce spune vantul ?

Intoarcerea...

Tu nici nu baniuesti,
Ca m-am intors si sunt aproape.
Noaptea cand in ureche-ti zumzaie lumina lunii,
Sa stii:
Nu lumina lunii da casei tale-ocol.
Eu colind cararile gradinei tale.
Cand umbli pe drum,strabatand amiaza moarta,stralucitoare,
Si te opresti speriata
De strigatul unei pasari ciudate,
Sa stii:
E strigatul inimii mele zvarlit de pe un tarm apropiat.
Si cand prin amurg vezi o umbra neagra care se misca,
Pe celalalt mal al pasnicei ape,
Sa stii:
Eu sunt cel ce colind calm si drept,
Parc-as merge alaturi de tine.
(Antun Simic)

Ce-i viata ta ...?!

De-atata suflet...

Toate simturile mele-sufletul,
Le-am pus in varful degetelor
Pe care prin parul tau le treceam.
De-atata suflet degetele imi tremurau,
Si m-am oprit.
M-am prefacut toata in varfuri de degete,
Ce-ti netezeau parul.
(Anda Pinkerfeld)

Iti voi saruta mainile...

Iti voi saruta mainile,
Cum saruta vantul, trandafirul serii.
Iti voi saruta gura,
Cum saruta valvataia focului, lemnul.
Iti voi saruta ochii,
Cum saruta soarele, geamul in zori.
Iti voi saruta fruntea,
Cum  indoiala saruta gandul.


(Hose Maria Peman)

Tacerea ta...

Mai tii tu minte noaptea-ntâie,
O noapte umeda, albastra...
În pacea ei înfiorata
Vorbea numai tacerea noastra...

De-atunci atâtea nopti trecura,
Tot nopti cu soapte si cuvinte...
Din câte-alaturi povestiram
Nimic nu-mi mai aduc aminte...

Dar pâna-n clipa de pe urma
Fermecatoare-o sa-mi ramâie
Si-o sa-mi vorbeasca totdeuna
Tacerea ta din noaptea-ntâie...
 

(Octavian Goga)

Eu cred!

Eu. Eu te mai astept
Cred ca nu e drept
Sa-mi ramana numai amintirea ca ai fost
Eu simt ca m mereu
Esti in jurul meu
Gand si spirit ce ma ocrotesi.
Imi dai curaj.

Eu cred ca m-asculti
Eu cred ca nu uiti
Din cer sa imi dai
Un semn ca mai stai
Dac-as putea s-ating lumea ta
Te-as cere-napoi,
Eu cred in noi.

Eu poate ca gresesc,
Nu stiu sa privesc
Catre stele - si-acolo sa te regasesc
Tu vii numai in vis,
Asa cum mi-ai promis.
Noi ramanem tot prieteni buni.
Prieteni buni.

Uneroi te simt cum ma privesti,
Veau sa stii: numai linistea mi-o daruiesti

sâmbătă, 26 martie 2011

MADALINA MANOLE Mi e dor de tine

In iubire,nu zambesti...tremuri!


 Cred că am consumat munţi de neuroni în nebunia mea de a înţelege iubirea. Greşit! Am consumat lacrimi şi oceane pentru a nu mă lăsă cotropit de tot felul de idei mincinoase cu privire la iubire. Asta înseamnă că am încercat, prin ocolire, să definesc incognoscibilul, să-l nuanţez şi totuşi să-l falsific în voie. Nu-mi pare rău! Ca mine, mulţi îs! În fine, de ce spunem, până la urmă, că iubim? Când, în fapt, noi nici nu ştim ce este iubirea? Nu, oare, tot din egoism? Nu, oare, din nebuloasa furie a egoismului, a diavolului care se joacă în noi? Până la urmă, nu este totul doar un joc în calea subtilă de a ocoli moartea? Sau este frică? Putem noi, cu adevărat, să luăm decizii sau ne raportăm mereu la frica din noi? Când fugi după unul, o faci pentru că-ţi este frică de tine, de singurătatea ta, şi nu pentru că ţii neapărat să-l iubeşti, poate să-l minţi. Câţi aleg să nu fugă de singurătate? Puţini! Culmea, ei cred că iubesc cu toţii. Până una, alta, iubirea nu se vinde aşa de uşor, ea vine cu un colţ de „stranietate“, nu se arată uşor şi în nici un caz nu vine cu zâmbetul pe buze; iubirea vine cu fior şi frică, dar nu frică de singurătate, specifică romanticilor mincinoşi, ci cu frică de nimicnicie, cu adaos de gol şi deşert. În iubire nu zâmbeşti, tremuri. În primă instanţă, te sperii, şi pe urmă te laşi purtat de zâmbet. În iubire nu ai timp să alegi, pentru că alege ea pentru tine. În iubire, nu te uiţi să vezi în dreapta şi-n stânga, vezi făţiş. Pasul care denotă trăirea adevărată este situat la jocul dintre tragic şi comic. El nu se arată din plin, aşa cum cred toţi cei care iubesc din frică de singurătate, se arată ascunzându-se, trăgând un semnal de alarmă ce ţine să te ferească de ochiul pueril al minciunii. Daimonul iubirii autentice te sustrage de la viaţa ta paşnică pe pământ şi te pune într-o nouă lume, într-o oază presărată cu ţepi şi cu zahăr. În iubire, egoismul se desfată, se întoarce împotriva lui însuşi şi se omoară, spre deosebire de cei ce iubesc din frică de singurătate, unde egoismul devine alegere-prin-gelozie. În iubirea autentică, trăirea nu este umană, chiar dacă este umană, ea irupe cu iz metafizic şi totuşi carnal. În iubirea autentică sfinţenia se pocăieşte cu demonul de neînlăturat şi se preface în sânge carnal şi foc ceresc. Aici, lumile se contopesc, focul se stinge cu foc şi apa se îneacă cu agheasmă.  
(George Coland)

Howie Day - Collide

Chris Spheeris - Allura

Vis de-abastru si azur...


Verde crud, verde crud…
Mugur alb, si roz si pur,
Vis de-albastru si azur,
Te mai vad, te mai aud!
Oh, puncteaza cu-al tau foc,
Soare, soare…
Corpul ce intreg ma doare,
Sub al vremurilor joc.
Dintr-un fluier de rachita,
Primavara,
O copila poposita la fantana
Te ingana
Pe campia clara…
Verde crud, verde crud…
Mugur alb, si roz si pur,
Te mai vad, te mai aud,
Vis de-albastru si azur.
(George Bacovia)

CHRIS SPHEERIS - Forget me not

O iubire-n primavara....












A iubi-de ce ti-e teama?




A cunoaste. A iubi.
Inca-odata, iar si iara,
a cunoaste-nseamna iarna,
a iubi e primavara.
A iubi – aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi – aceasta vine
tare de departe-n tine.
A cunoaste. A iubi.
Care-i drumul, ce te-ndeamna?
A cunoaste – ce-nseamna?
A iubi – de ce ti-e teama
printre flori si-n mare iarba?
Printre flori si-n mare iarba,
patima fara pacate
ne rastoarna-n infinit
cu rumoare si ardoare
de albine reincarnate.
Inc-odata, iar si iara
a iubi e primavara.
(LUCIAN BLAGA)

Pur si simplu,iubeste!

Daca viata ti-a daruit un vis, atunci ... viseaza-l ! Daca viata ti-a daruit o speranta, atunci... spera !Daca viata iti va darui o dragoste adevarata, nu pierde timpul, nici visand, nici sperand... pur si simplu, iubeste !

vineri, 25 martie 2011

CHRIS SPHEERIS - Magaya

Deseara ce vei spune?

Deseara ce vei spune
Deseara ce vei spune, biet suflet solitar,
Tu, inima, uscata pe vremuri, ce vei spune
Fiintei preafrumoase, preascumpe si preabune
Ai carei ochi deodata te-nviorara iar?

-Vom pune-orgoliul nostru de-a pururi s-o slaveasca;
Poruncile-i domoale nepretuite sunt;
Patruns de duh e trupu-i ca plasma îngereasca;
Privirea ei ne-mbraca în luminos vesmânt.

Oricând, în toiul noptii si în singuratate
Sau ziua-n larma strazii si-a omenestii gloate,
Fantasma ei în aer ca flacara danseaza

Si spune:"Sunt frumoasa si vreau cu strasnicie
De dragul meu Frumosul drag vesnic sa va fie.
Eu sunt Madona, Muza si Îngerul de paza."

 
(Charles Baudelaire)

Milow - You Don't Know (3voor12)

Cu tine-as vrea s-adorm in fiecare noapte...

In inima mea e un loc Numai pentru tine
De cand te-am vazut am stiut 
Ca vei fi cu mine
Langa tine vreau sa raman
Sa-mi fii mereu aproape 
Cu tine vreau sa visez in fiecare noapte. 
Imi place sa cred ca si tu 
Te gandesti la mine
Imi place s-aud cand imi spui 
Ca ti-e dor de mine
Fara tine nu vreau, nu pot
Sa merg mai departe
Cu tine as vrea s-adorm in fiecare noapte.
Numai tu imi esti aproape 
Nu te pot uita
Imi lipsesti cand esti departe
Esti in mintea mea 
Dac-ai sti ca fara tine 
Nu mai stiu ce-i rau sau bine 
Nu-nteleg ce e cu mine 
Cred ca m-ai vrajit.
Numai tu imi dai puterea
De-a ma regasi
Numai tu stii ce-i cu mine 
In noptile tarzii
Si doar tu imi esti aproape
Zi de zi, noapte de noapte 
Pentru tine eu as face
Tot ce ti-ai dori. 
Nu vreau sa mai pleci nicicand
Te vreau doar pentru mine 
Te simt chiar in sufletul meu 
Si mi-e tare bine 
Fara tine nu vreau, nu pot
Sa merg mai departe
Cu tine as vrea s-adorm in fiecare noapte.

Si incerc sa te-ncalzesc cu...dorinte!


Ma visam pe-o argintata gondola plutind,
Iesind din sanctuarul timpului ce inseteaza noaptea
Hranindu-ma cu nectarul florilor ce tradeaza realitatea
Prin splendoarea lor inaltandu-si corola nimicind.

Stateam sub cerul inorat,ca o mare in aburi parand
Si cugetarile lespezi erau, pe care le calcam stingher
Tremuram stand pe o banca uitata undeva in ger
Gandindu-ma vag la povestile sfarsite curand.

Este atat de frig si incerc sa te incalzesc cu dorinte
Aprise de inocenta sentimentelor ce alearga in suflet
Inghetand fiinta lui demonica surprinsa de-un zambet
Ascuns printre picaturi de ploaie asteptand noi sentinte.

Se aduna norii in paharul vietii certandu-se goi
Si vorbele se pare ca sunt zaruri aruncate in goliciune
Pe chipul lui imbatranit se zresc inca umede urme
In frunze cautand odihna sau in petalele moi.


Uneori ploua in lumea ta albastra cu patimi si fiori…
Ascult ultima inganare a timpulu ce hraneste noaptea
Satirizand rebel povestea celor ce-si pierd libertatea
De a privi in lumea cerului, deopotriva nepartinitori.

(Parvan Andrei)

ARMIK Dancing shadows

Dar nu gasesc curajul sa pot zbura spre tine...


Am cautat in cenusa doua aripi si le-am gasit,
Dar nu gasesc curajul sa pot zbura catre tine
Atatea lumini diforme inunda fagasele pline
Strapunse de soare in apus precum un cutit.

Mi-e atat de sete,dar peste tot in jurul meu e scrum
Si stelele se pare ca-s scanteietoare pietre ale taceri
Beau lacrimile-mi reci si amare forme ale durerii
Stand pe aceeasi stanca undeva in mijloc de drum.

Pe fruntea-mi inghetata o mana simt cum trece
Si tamplele-mi zvacnesc de durere incalzite
Ma prabusesc in abis dincolo de umbrele fericite
In lumea-ntunecata, ascuns sub huma rece.

Pecetea inaltelor porti e rupta si cineva a intrat,
Fagase de lumina pustiind fara lacrimi si mila
Lasand in urma-i rece o lume insetata, ostila
Secat de puteri privesc cenusa in care am calcat.

Mi-e atat de sete, dar peste tot in jurul meu e scrum
Am cautat in cenusa doua aripi si le-am gasit,
Strapunse de soare in apus precum un cutit,
Stand pe aceeasi stanca, undeva la capat de drum. 

(Parvan Andrei)

joi, 24 martie 2011

Chris Spheeris - Eros (Rain)

Viata nu inseamna sa supravietuiesti unei furtuni, ci sa stii sa dansezi in ploaie!


Zilele astea , mi-am reamintit o poveste,  pe care astazi m-am gandit sa... o impartasesc..

Era o dimineata aglomerata la cabinet cand, in jurul orei 08:30, intra un domn batran cu un deget bandajat. Imi spune imediat ca este foarte grabit caci are o intalnire fixata pentru ora 09:00. L-am invitat sa se aseze stiind ca avea sa mai treaca cel putin o jumatate de ora pana sa apara medicul. Il observ cu cata nerabdare isi priveste ceasul la fiecare minut care trece. 
Intre timp ma gandesc ca n-ar fi rau sa-i desfac bandajul si sa vad despre ce este vorba. Rana nu pare a fi asa de grava.. in asteptarea medicului, ma decid sa-i dezinfectez rana si ma lansez intr-o mica conversatie. Il intreb cat de urgenta este intalnirea pe care o are si daca nu prefera sa astepte sosirea medicului pentru tratarea ranii. Imi raspunde ca trebuie sa mearga neaparat la casa de batrani, asa cum face de ani buni, ca sa ia micul dejun cu sotia. 
Politicoasa, il intreb de sanatatea sotiei. Senin, batranul domn imi povesteste ca sotia, bolnava de Alzheimer, sta la casa de batrani de mai bine de 7 ani. Gandindu-ma ca intr-un moment de luciditate sotia putea fi agitata de intarzierea lui, ma grabesc sa-i tratez rana dar batranul imi explica ca ea nu-si mai aduce aminte de 5 ani cine este el... Si-atunci il intreb mirata: Si dvs. va duceti zilnic ca sa luati micul dejun impreuna? Cu un suras dulce si o mangaiere pe mana, imi raspunde: E-adevarat ca ea nu mai stie cine sunt eu, dar eu stiu bine cine este ea. 
Am ramas fara cuvinte si un fior m-a strabatut in timp ce ma uitam la batranul care se indeparta cu pasi grabiti. Mi-am inghitit lacrimile spunandu-mi in sinea mea: Asta este dragostea, asta este ceea ce imi doresc de la viata!... Caci, in fond, asa este dragostea adevarata ?! nu neaparat fizica si nici romantica in mod ideal. Sa iubesti inseamna sa accepti ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi si ceea ce inca nu s-a intamplat. Persoanele fericite si implinite nu sunt neaparat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care stiu sa faca ce-i mai bun din tot ceea ce au. 
Viata nu inseamna sa supravietuiesti unei furtuni ci sa stii sa dansezi in ploaie !"
(Poveste adevarata,scrisa de Irina)

Din tren,in zori,vad cerul ca o apa...


Din tren, in zori, vad cerul ca o apa
Prea limpede cu scoica lunii-n fund.
Plopi-nalti la luminisuri dau sa-ncapa:
Iscoade sunt si zarile patrund.
Spre rasarit ard coifuri parca-n para,
Cu jar de aur suliti se aprind;
De-acuma gloata umbrei o sa piara.
Arcasii tainici arcurile-si prind.
Dar meri, si peri, si pruni de pe coline
Raspund si ei, tragand cu praf de flori,
Si-n bazait de gloante de albine,
Desfasura un lant de tragatori.
Podgoria-i toata nouri de srapnele
Incremenite-n aer de Prier.
De raze fugarite randunele
In escadrile razletite pier.
E soarele biruitor. Ciresii
Au ridicat, invinsi, steag alb in vant.
Livezile isi numara plaiesii.
Un cuc dicteaza pacea pe pamant...
Lumina pretutindeni! Primavara
Si verde proaspat ca un suflet nou,
Si mieii albi ca merii albi din tara,
Si pace-n ganduri vechi si-n graul nou.
Si sus, pe zarea vremii, ca o dunga
De mari albastre cu sclipiri de nea,


Bucegii neclintiti, pe cand se-alunga
Si tren, si primaveri, si viata mea.



Autor: Ion Pillat

Chris Spheeris - Solitary Road

Si eu numai pentru ea traiesc...


Ea sta plictisita si foarte frumoasa
parul ei negru este suparat
mina ei luminoasa
demult m-a uitat, -
demult s-a uitat si pe sine
cum atirna pe ceafa scaunului.
Eu ma inec in lumine
si scrisnesc in crugul anului.
Ii arat dintii din gura,
dar ea stie ca eu nu rid,
dulcea luminii faptura
mie, pe mine ma infatiseaza pe cind
ea sta plictisita si foarte frumoasa
si eu numai pentru ea traiesc
in lumea fioroasa
de sub ceresc.


Autor: Nichita Stanescu

miercuri, 23 martie 2011

Enigma - Goodbye Milky Way


Goodbye Milky Way
Shall I go?
Shall I stay?
107 light years away, many times, so many doubts…
but no reason to talk about…
“mission is over, mission is done,
I’ll miss you children of the sun
but it’s time to go away, Goodbye, Goodbye Milky way!”
for a better world without hate, from your heart believe in fate
only visions and the mind will guide you to the light.
“mission is over, mission is done,
I’ll miss you children of the sun
now it’s time to go and say, Goodbye, Goodbye Milky way!”
mission is over, mission is done,
I’ll miss you children of the sun
I’ll get born this one day,
I say Goodbye, Goodbye Milky way!”
in 5 billion years
Andromeda galaxy will collide with our Milky way,
a new gigantic cosmic world will be born…

Armik - Love Letters

Traiesc mai mult cu roua campiilor...


Nici gândurile voastre, nici florile nu-mi spun,
Nici negurile toamnei, că sunt ieşit din minte
Ci numai mie-mi pare mereu că sunt nebun,
De vreme ce-mi prind viaţa şi moartea în cuvinte.

Ard în lumina zilei de parcă uit că n-am
Decât un drum prin iarbă, un singur drum şi-o poartă
Prin care voi pătrunde, ca luna-ncet prin geam,
Sau liniştea din sălcii rotind în Marea Moartă.

Mă bucur când mai trece un an şi-un anotimp,
Când prin oglinzi străine îmi rătăceşte chipul,
Şi iar mi-aduce vremea acelaşi dor să-mi schimb
Inelul meu cu-al mării ce l-a-ngropat nisipul.

Trăiesc mai mult cu roua câmpiilor, mai mult
Ca pasărea pădurii şi poate că mi-e bine:
Văd ridicată steaua de-al cărei semn ascult,
Văd risipită ora de plumb din care vine.

De-acum e dimineaţă pe cer ca un surâs
Pe faţa răvăşită. De-acum e aurora?...
Stau şi-mi gravez în suflet ca-ntr-un mărgean deschis,
Cu litere tăcute, speranţa tuturora.

A.E.Baconsky

Din volumul "Fluxul memoriei" 1967