sâmbătă, 31 martie 2012

Cu un izvor care a hotărât să reţină apă nu prea ai ce să faci.

‎"A fi detaşat înseamnă a lăsa în pace casele altor oameni şi a te ocupa, atent şi răbdător, nu doar de camera ta de zi, ci şi de subsol, ghenă sau pod. Detaşarea nu este totuna cu apatia sau indiferenţa. Mai degrabă detaşarea se traduce într-o implicare profundă, dar pe teritoriul tău. Acesta e alcătuit din viciile, slăbiciunile şi imperfecţiunile tale.

Pentru acestea eşti într-adevăr responsabil. Pentru viciile celuilalt e responsabil celălalt. Tu nu ai nici un drept să decizi ce e bine şi ce e rău pentru el, cu excepţia cazului în care te crezi Dumnezeu, situaţie în care te rog să-mi scuzi îndrăzneala.

În concluzie, a condamna şi a respinge sunt versiuni în oglindă ale ataşamentului aşa-zis pozitiv. Ceea ce respingi cu voce tare te atrage în tăcere. Dacă înţelegi această lege psihologică, viaţa ta nu va mai fi niciodată la fel. Ea se poate deschide instantaneu spre noutate şi prospeţime. O viaţă mereu proaspătă este ca un izvor care curge neîncetat, păstrându-şi astfel puritatea. De la acest izvor vei putea bea apă întotdeauna. Cu un izvor care a hotărât să reţină apă nu prea ai ce să faci.Mlaştinile nu potolesc setea." 

Adrian Nuţă

Raman si rauri nereparate niciodata...


vineri, 30 martie 2012

Chiar dacă mă vei prinde sub plasa de oţel
N-am sa strig.
Golurile se vor mări de la sine
Destul ca să scot mâna şi să cuprind luna.

Şi de vei face ziduri de piatră
Niciodată n-ai să zideşti închisoare pentru mine.
Pietrele se vor nărui de la sine
De îndată ce voi apărea eu.

Deşi mă vei exila şi mă vei trimite pe un ocean
Într-o barcă găurită
Am să desfid oceanul
Şi n-am să pierd nici această bătălie marină.

Sau dacă mă vei trimite în deşertul Saharei
Unde nisipul duşmănos e fierbinte,
Deodată va sufla parfum de iasomie
Ca să-mi umple serile pustii.

joi, 29 martie 2012

Trei lacrimi reci de călătoare

 

Şi-ai să mă uiţi -
Că prea departe
Şi prea pentru mult timp porneşti!
Şi-am să te uit -
Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cu ochii urmări-vei ţărmul, topindu-se ca noru-n zare,
Şi ochii-ţi lăcrima-vor poate
Trei lacrimi reci de călătoare ;
Iar eu pe ţărm
Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,
Şi-nţelegând că mi-eşti pierdută,
Te-oi plânge-n ritmul unui vers.

Şi versul meu
L-o duce poate vreun cântăreţ până la tine,
Iar tu -
Cântându-l ca şi dânsul,
Plângându-l, poate, ca şi mine -
Te vei gândi la adorata în cinstea căreia fu scris,
Şi-uitând că m-ai uitat,
Vei smulge din cadrul palidului vis
Întunecatu-mi chip,
Ca-n ziua când te-afunda vaporu-n zare
Şi când din ochi lăsai să-ţi pice
Trei lacrimi reci de călătoare!

Ion Minulescu

In mijlocul tăcerii

"In mijlocul tăcerii sunt doar eu cu mine,
doar gândurile-mi foșnesc a dor și amintire...
vreau doar tăcere și-o adiere de vânt 
care să împrăștie marea de cuvinte 
ce-mi trec in valuri prin gânduri ...
valuri ce se izbesc de țărmul sufletului ...
sunt cuvintele tale ...aruncate în grabă...
Eu tac pe un mal ...tu, taci pe un altul
și între noi ...puntea durerii...
puntea pe care
cândva pășeam fără teamă,
alergam cu brațele deschise unul spre celălalt "
Niciodată nu-ţi vei găsi liniştea minţii dacă nu-ţi asculţi inima.
 George Michael

miercuri, 28 martie 2012

Doare, in continuare doare....


De ce?...

De ce doare atat amintirea ta? De ce nu pot uita serile in care vorbeam? De ce fara tine simt ca de fapt nu mai simt?

Un dor nesfarsit...



Nefericirea...

Ai simţit vreodată că ai pierdut ceva şi nu îl mai poţi obţine înapoi? Ca şi cum ar fi furat chiar de lângă tine? Bineînţeles. Se numeşte Viaţă!

Alice Hoffman în Al treilea înger



Am luptat pentru un job bun, pentru o chirie acceptabila. Le-am obtinut. Nefericirea mea ramane. Pentru ce-am pierdut.Poate ca nu l-am avut niciodata. Dar fara el nu am viata. Ce nedreapta e justitia divina. 


E totul rânduit să se întâmple...




Cum să trăieşti frumos fără iubire,
Cum să visezi, să umbli, ori să zbori,
Cum să cuprinzi neliniştea din zori
Şi pacea din amurg dintr-o privire?

Cum să înoţi prin mările de flori,
Cum să te bucuri de întreaga fire
Şi viaţa ta să-şi afle împlinire
Fără minunea care dă fiori?

E totul rânduit să se întâmple -
Cu simplitatea unei adieri -
Când de lumină sufletul se umple,
Dar dacă-n schimbul sterpei mângâieri
Gheţarii urii se ivesc la tâmple,
Nu-ţi vei afla iertarea nicăieri.

poezie de George Ţărnea

duminică, 25 martie 2012

"Nu dispretui lucrurile mici;o lumanare poate face oricand ceea ce nu poate face soarele niciodata:sa lumineze in intuneric..." O.Paler 
"Nu-ti pierde timpul batand intr-un perete, sperand ca il vei transforma intr-o usa" 

Preasfanta Stapana de Dumnezeu Nascatoare spre tie imi indrept gandul, inima si toate simturile si te rog cu lacrimi: 

Pina cand Maicuta a milostivirii va fi aceasta durere necontenita pe pamant? Pina cand vrajmasii nevazuti ai neamului omenesc vor da lovituri atat de puternice bietilor oameni? Pana cand vor pangari si vor necinsti trupurile, sufletele si vietile lor? Inselandu-i ca sa nu cunoasca adevarul, sa nu indeplineasca poruncile divine si sa nu dea slava si cinste pururi maritului Dumnezeu Cel in Treime inchinat: Tatal, Fiul si Duhul Sfant?

Ridica-te Stapana Atotbuna si zdrobeste pe vrajmasii nostri si ai Fiului tau iubit Isus Hristos ingrozindu-i cu nebiruita-ti sfintenie indreptandu-ne pe cararile mantuirii, ca sa dam mereu marire lui Dumnezeu.

Roaga-te Fecioara pentru Sfinta Biserica pentru propavaduirea evangheliei pe intreg pamantul, pentru poporul acesta, conducatorii lui, rudele mele, pentru vaduve, pentru orfani, bogati, saraci, necajiti, bolnavi, pentru cei prigoniti, pentru credinta, pentru salvarea celor care au ratacit la secte, pentru cei raposati.

Ajuta-ne sa ne pocaim toti oamenii de pacatele noastre, sa iubim Biserica, sa ne spovedim adesea, sa renuntam la pacate, vicii si necredinta.

Ajuta-ne sa nu fim insensibili la chemarea divina a blandului tau Fiu care a venit sa sufere chinuri barbare pentru bietele fiinte ranite atat de mult de vrajmas.

Roaga-te Maicuta Sfinta si pentru aceste nevoi ale mele X… (rostiti acum necazurile care le aveti si dorintele pe care sa vi le implineasca Maica Domnului cu toata sinceritatea)

Slava Tatului si Fiului si Sfantului Duh in vecii vecilor.
 

Daca...


Sunt doar un om....



sâmbătă, 24 martie 2012

Salata frantuzeasca...

Fiecare dintre noi, facem ceva cand suntem foarte tristi, chiar mahniti. Nu voi pomeni despre ce-am auzit ca fac altii. Mie imi place sa gatesc cand nu mai vad lumina de la capatul tunelului. Si chiar n-o mai vad.Si e si sambata.Candva vorbeam, putin ce-i drept cu cel de care m-am indragostit cum n-am fost niciodata. Eu ii povesteam de-ale mele, el imi spunea ca n-are timp de nimeni.Uneori vorbeam si despre mancare.Evident!Eu eram cea trista si neancrezatoare. Si-asa am aflat ca si lui ii place mancarea.Intr-o seara mi-a povestit ca trebuie sa manance o salata teribila frantuzeasca.Normal, nu gatita de el.Dar...spre marea mea bucurie stia cum se face.Am facut-o si eu...si nu o data.Cred ca o fac in amintirea lui.Si-acum gatesc, chiar daca stiu sigur ca cel putin jumatate din ce gatesc arunc. Normal. Ca tot ce iubesc eu mai mult. Nu putem pastra tot. Mult aruncam. Dar ce usor e sa arunci mancarea. Daca as fi putut la fel de usor sa renunt si la iubirea mea...azi eram fericita. Faceam alta! Problema e ca nu e la fel de usor. Unele iubiri raman ca sa ne sece pana la capat sufletul. Mi-e dor de sambetele in care ne certam. Suntem doua sabii intr-o teaca. Si-am fi incaput daca a lui nu ma taia pana la inima. Eu aproape nu mai sunt. Mai poti trai dupa ce aproape doi ani ai asteptat o scrisoare si-n loc de asta ai primit un fel de mail care-ti transmite ca e mai bine sa nu mai existi? Eu am incercat. Dar ce fac eu acum nu se cheama ca traiesc. Muncesc din zi in noapte si cand ma odihnesc fac mancare. Multa mancare. E cald. Doamne cat am visat primavara asta. Iarna mi-a transmis ca nu e de mine. Chiar  daca ea mi-a daruit cea mai mare iubire a vietii mele. Ce folos ca e cald? Niciodata nu-mi voi mai pune rochita rosie pentru marea mea iubire. Cum as putea arunca la gunoi acea zi in care cu atata dragoste am incercat sa fiu frumoasa ?Mai conteaza? Isi mai aduce cineva aminte? Si totusi regret ca n-am apucat sa-i gatesc acea salata frantuzeasca....

vineri, 23 martie 2012

Lumina de ieri





Caut, nu ştiu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată
e fruntea menită-nălţărilor altădată!

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
aurore ce-au fost, ţâşnitoare, aprinse
fântâni – azi cu ape legate şi-nvinse.

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.

Caut, nu ştiu ce caut. Sub stele de ieri,
sub trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.

Lucian Blaga 

Îmi pasă ...





Mi-e dor de tine
Şi nu-mi ajung celelalte
Uite ca un surogat 
Pentru puritate
Nu s-a găsit.

Mi-e dor de tine 
Mi-e tine de tine
Mi-e înlăuntrul meu de tine
Mi-e nu ştiu cum,
Mi-e nu ştiu ce,
Mi-e dor de tine ca de acasă.

Îmi pasă!

Adrian Paunescu

joi, 22 martie 2012

Omul e mai maret cu cat incearca mai mult imposibilul. 
Octavian Paler 

A fost odată o oarbă care se ura pe ea însăşi din cauză că era oarbă. Ea ura pe toată lumea, cu excepţia prietenului ei iubitor. El era întotdeauna gata să o ajute!Într-o zi ea i-a spus lui: „Dacă aş putea să văd lumea, eu m-aş căsători cu tine.” Într-o zi cineva i-a donat o pereche de ochi. Când bandajele au fost luate jos, ea a putut să vadă totul, inclusiv pe prietenul ei. El a întrebat-o: „Acuma că tu poţi vedea lumea, te căsătoreşti cu mine?” Fata s-a uitat la el şi a văzut că el este orb. Numai văzând ochii lui închişi a şocat-o. Ea nu se aştepta la asta. Gândul că trebuie să se uite la ochii lui închişi toată viaţa ei a făcut-o să-l refuze. Prietenul ei a plecat şi a doua zi i-a scris o notă spunând: „Să ai grijă de ochii tăi, draga mea, pentru că înainte să fie ai tăi, au fost ai mei!”
Aşa este şi cu mintea omenească care lucrează aproape intodeauna când starea noastră se schimbă. Numai câţiva dintre noi ne reamintim cum viaţa noastră a fost înainte, şi cine a fost alături de noi în cele mai dureroase situaţii…Viaţa este un cadou!

Inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere...


“Intr-o zi,un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:
-De ce tipa oamenii cand sunt suparati?
Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:
-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta,ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati,cu atat mai tare trebuie sa strige,din cauza distantei si mai mari.
Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor,suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc,doar soptesc,murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, auinimile apropiate.
In final,inteleptul concluziona, zicand:
-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta,nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere”.
Mahatma Ghandi

marți, 20 martie 2012

INNA - Oare



Nu te-ai oprit atunci în cale...


Nu ţi-a fost dat să vezi vreodată,
Când toamna palidă coboară,
Într-o grădină despoiată,
O ramură întârziată
Ce-a înflorit a doua oară?

Nu te-ai oprit atunci în cale
Să te întrebi: ce taină, oare,
Ascund înţelepciunii tale
Înfriguratele petale,
Ca mâine stinse, fără soare?...

Şi dac-o blândă-nduioşare
Ţi-a frânt o clipă-n ochi lumina,
Cum stai aşa, întrebătoare,
Uitându-te la biata floare,
Ai înţeles a cui e vina?

E raza, care toamnei mute
I-a dat fiorul primăverii,
Şi-n preajma morţii abătute
A picurat, pe neştiute,
Un strop din cântecu-nvierii...


Octavian Goga

O dinastie-ntreagă de ceață ne desparte...



"Azi se perindă-n mine înstrăinarea noastră
Și vise nezidite în gânduri se preling,
O stea din constelații îmi plânge la fereastră
Și-n rănile uitării speranțele se sting.

În inimă fântâna de dor mă răscolește,
Iluzia-i spulberată și-mprastiata-n vânt,
Topită-i orice vină din floarea ce-amăgește
Și mort îți e sărutul pe buzele de-argint.

Mai spăla-mă-n iubirea suspinului ce-l porți,
Sau stinge-mă în lacrimi de crini imaculați,
Alungă nenorocul în tainicele sorți,
Și umple golul serii cu iriși însetați.

Un cosmos al uitării e tot ce îmi doresc,
Sirene de iubire le vreau scăldate-n mare,
O torță de-ntristare mai ard în arăbesc
Si-nalt o rugă sfântă în stea de vindecare.

Eliberează-mi gândul de tot ce tu îmi ești
Și du-mă-ntr-o cetate de fluturi fără nume,
Un așternut de clipe brodează-le-n povești,
Dezbrăca-mă de tine și spulberă-mă-n lume.

Nu rătăci în mine, mă vreau descătușată
Și gânduri interzise în zori le-nmormântez,
În ploaie de camelii aș vrea să fiu spălată,
M-ascund în perla nopții, nu vreau să mai visez.

Corola de uitare să-mi stingă amintirea,
Când se îngână luna cu mori de vise moarte,
Pășește în tăcere să nu-mi trezești iubirea
O dinastie-ntreagă de ceață ne desparte."

,,Înălţimile nu sunt atât de cutreierate ca pieţele publice. Cu cât urci mai sus, cu atât ai mai puţini tovarăşi de drum.''- Vladimir Ghika

sâmbătă, 17 martie 2012

Tacerea...

Tăcerea adâncă este semnul unei voinţe de nestrămutat.

Balzac în Beatrix 

O inima ce bate...

Nu vreau sa te interesez, nu vreau sa crezi ca de fapt nu delirez, nu vreau sa-ti inspir altceva decat ce-ti inspir, nu vreau sa simti ce mi-ai spus ca simti.Vreau sa traiesti! Vreau sa stiu ca esti fericit.Vreau sa nu te stiu bolnav si ingrijorat. Pentru ca ...tu mi-ai daruit o inima care bate, si chiar nu conteaza ca bate degeaba.Important e ca bate Fie si la vederea unei vechi fotografii.Iubita fotografie.

Seri triste....

"Seri triste, nopti indurerate
de multa vreme ma subjuga.
Atatea vise irosite-n ploi, 
in ploi de lacrimi argintii.

Seri triste, nopti indurerate, 
pierdut in durere le petrec.
Descumpanit dau recitaluri scurte
prin ploi de lacrimi, lacrimi argintii.

Seri triste, nopti indurerate, 
imagini ce ating regretul.
Se sting luminile si-n suflet
cad ploi de lacrimi argintii.

Seri triste, nopti indurerate
vin si trec - trec si vin.
Seri triste, nopti indurerate
Si ploi de lacrimi, lacrimi argintii."

Celine Dion(It's All Coming Back To Me Now, Because You Loved Me, To Lov...

Ce vreau...?

Nu vreau o briză

şi nici o boare de vânt

nu vreau o ploaie

şi nici o mocănească

nu vreau burniţă

dar nici chiciură

şi nici rouă de dimineaţă

nu vreau fulguială

şi nici măcar ninsoare


Ce vreau?


Vreau o furtună

plină de iubire

vreau un tsunami

încărcat cu dragoste

şi mai vreau

dacă se poate

şi

un ger puternic

care

să îngheţe

pe vecie


...iubirea noastră!

Viorel Vintila
 

In zbucim se sparge o inima in doua


In zbucim se sparge o inima in doua
Si stanca se rupe spalandu-se-n roua
Un tunet de vrajba si ura se scurge
Pamantu-i mocirla si plange in sange

Durerea din piept sufletu-mi strapunge
Viata-n minute trecutul mi-l suge
Din stele lumina ma bate in crestet
Si-n noapte imi canta al inimii clopot

Ceasul tresare in noaptea cu stele
O ramura cade plina de margele
In raul de smola o umbra rasare
Si vine spre mine sortit din nascare

Fug ! frica-mi strapunge in suflet
Ma arde durerea ma prinde incet
Otelul fierbinte in carne imi curge
Luna apune si-i plina de sange

Colind prin durere si strig catre tine
Ma cheama in lacrimi cei dragi inapoi
Privesc spre lumina a ingerilor fete
O soarta are omul si-o viata in doi

Sa te pot uita pe tine...sufletul meu moare...

„Ce n-ar da un mort în groapa pentr-un rasarit de luna!
Ai zis tu, si eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Dusi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreuna –
Noi visam eternitate în durata unei clipe.

„Ce n-ar da un mort din groapa pentru-o jerbie de raza”
Ce din luna se coboara si pamântul îl atinge;
Sa mai simta înca-o data fruntea ca i-o lumineaza
Si ca-n pieptul sau viata cu caldura sa rasfrânge!

Sigur, noi credeam ca dânsul ar schimba cu bucurie
A sa liniste eterna, pacea lui nestramutata
Pentr-o raza de la luna, pentr-o dulce nebunie,
Pentr-o clipa de iubire din viata de-alta-data.

Însa clipa de iubire zboara, zboara far-de urma
Si în locul ei amarul si pustiul ne ramâne;
Ah! si ca sa porti povara unui chin ce nu se curma
Tu cu moartea ta în suflet te târasti de azi pe mâne;


Dac-ar da un mort din groapa pentr-un rasarit de luna
A sa liniste eterna, eu as da de voie buna
Toate razele de luna, toate razele din soare
Sa te pot uita pe tine, sa simt sufletul ca-mi moare.
 "

Veronica Micle

Învaţă-mă să te uit, iubite, Şi, de nu poţi, întoarce-te-napoi!


"Învaţă-mă să te uit, iubite,
 Învaţă-mă să trăiesc în lipsa ta!
 Poţi? Poţi să-mi scoţi din suflet primăverile tale?
 Dar verile în care adormeam de tine,
 În noapte,
 Când tu îmi făceai veşmânt doar din norii lăptoşi
 Şi îmi lăsai feliede lună feciorelnică pe pântecu-mi?
 Era o vreme când îngerii cântau în ochii-mi pământii,
 Şi poposeau pe patul îmbrăţişărilor noastre.
 Era...
 Învaţă-mă să te uit, iubite, ca şi când nu ai fi existat
în viaţa mea. Învaţă-mă să uit gustul buzelor tale,
 Care păreau, nici dulci, nici amare.
 Te uită cum sângerez în apusuri,
 Şi noaptea de dor, încă mă doare,
 Şi zorii de zi /mă prind în picioare,
 Măturând cenuşă de iubire.
 Învaţă-mă să uit mirosul tău cu care mă îmbătam clipă de clipă,
 Ameţită de... tine,  de fericire.
 Învaţă-mi corpul să uite atingerea mâinilor tale, spre ziuă,
Când mă ploua de tine, în mine,
 Şi-ardeam apoi, ca un rug, în dimineţile fierbinţi de... noi.
 Învaţă-mă să te uit, iubite,
 Şi, de nu poţi,  întoarce-te-napoi!"

Sunt val dintr-o mare ce povesteşte...



"Am atâtea să-ţi spun când trece noapte de tine,
Şi-mi târâi umbră de mine, prin casă!
Am atâtea de spus; în fine,
Mă-ndoiesc că ţie îţi mai pasă!

Sunt o cădere de ape din cerurile tulburi,
Şi-adorm băltind de tine, în triste, simple gânduri.
Am atâta dragoste de dăruit, cât o mare de mare,
Iar tu nu vrei nimic, şi mă doare.

Sunt lacrimă de Dumnezeu în răsărit,
Sunt tâmplă de ceruri , pe pat dintr-un munte,
Şi-mi plâng o dragoste în asfinţit,
Când dor de tine, gândurile ciunte.

Am atâtea să-ţi spun, când fac din noapte, zi,
Şi lumea-i prea mică să mă încapă,
Când luna-i bolnavă de trăiri sângerii,
Şi ceruri pângărite se îneacă în apă.

Culc suflet de mine în iarbă ce creşte,
Şi-n primăvară, încerc să adorm.
Sunt val dintr-o mare ce povesteşte
De dragostea noastră, şi plâng, nu am somn.

Culc trup de vioară în note ce dor;
Atât de mult te iubesc,
Că vezi, nu îmi pasă de mor,
Nu îmi pasă nici de trăiesc!

Am atâtea să-ţi spun în noapte aromată
De dulce cădere de flori de cais,
Dar cred că nu ţi-a păsat niciodată,
Şi tot ce-am iubit, a fost doar un vis.

Visam că ţi-s dragă, că sunt floare de tine,
Visam că nu poţi trăi o zi fără mine,
Şi-acum, în lotuşi de ceaţă, în noapte adâncă,
Visez încă de tine, tu, suflet de stâncă!

Am atâtea să-ţi spun când îngeri rătăcesc în cerurile gri,
Şi-mi bat de aripi grele în geamurile-nchise,
Când plâng, şi rog în noapte, să mă cuprinzi în vise,
Să te-nfiori de mine, şi-n răsărit să-mi vii!"

Nebunie, delir...iubire...

‎''Vreau sa stiu daca iti asumi riscul sa pari nebun
In numele iubirii tale, viselor tale si aventurii care este viata ta.
Vreau sa stiu daca poti sa simti fericirea - a mea sau a ta,
Vreau sa stiu daca poti vedea frumosul chiar daca nu-i tocmai dragut in fiecare zi''
Oriah, Mountain Dreamer
 

Ultimul sarut

vineri, 16 martie 2012

In noaptea aceea a căzut o stea...

"In noaptea aceea a căzut 
o stea. o privea şi i-a căzut
privirea. pe jos
frunzele au început să fremete
vîntul s-a înteţit. stătea pe o piatră acoperită
de muşchi. piatra nu stătea pe nimic
sau nu părea să atingă
pămîntul. era umed mirosea a muguri ce dădeau
să iasă. picioarele atingeau iarba şi o simţeau.
verde.

în noaptea aceea s-a urcat
la cer. un înger îşi aranja aripile pentru
o coborîre
pe pămînt. e frig şi pietrele aşzate una lîngă
cealaltă albe levitează aşteptînd
muritori."
 

Ochii tai

Durerea...

Durerea inalta pe omul de valoare si coboara pe cel de rand. Nu in orice noapte se arata stelele, numai in noaptea cea senina.
Titu Liviu Maiorescu  

joi, 15 martie 2012

Si daca astazi stau si-astept...

"Si daca astazi stau ... si-astept ... in asteptare ,
E doar speranta-n vise ... ca dragostea nu moare ..."

Gand nerostit...nescris...

În om se strâng vorbe nerostite, gânduri cărora nici n-ai şti să le dai un nume, lacrimi neplânse la vremea lor, care deodată vin ca o apă umflată de ploaie, revărsată peste mal.
(Ileana Vulpescu) 

Esti singur azi si-mpovarat de tine ...

Spre tine iar, cum pot sa viu fierbinte ?
Sub cerul pal, aici, in tara mea,
Stiu doar sa cant si sa-mi aduc aminte,
Tu nici macar atat nu cuteza !

Tristeti sporind, trec zile fara veste ...
Ce rugaciuni de dragul tau sa fac ?
Iubirea mea atat de mare este,
Ca n-ai putut nici tu sa-i vii de hac.

Anna Ahmatova -

marți, 13 martie 2012

Hai, dă-te jos de pe piatră...

Mai bine aşează-te strâmb pe o piatră încălzită de soare 
şi judecă-mă drept. 
Nu încerca să fii prea înţelept 
Mai bine decât binele, binelui strică 
şi orice lucru judecat în pripă
Se-ntoarce împotrivă-ţi.

Eşti încă prea crud să ştii ce e de ştiut,
Ce se întâmplă, şi cum se întâmplă,
Apa din alţii cât e de adâncă
Vârtejul nebun cât e de nebun
Cum vine pârjolul, cum lasă doar scrum,
Cum trebuie din scrum să renaşti, pocăit
şi iar te întorci de unde ai pornit
Când trebuie să uiţi, sau să-ţi aminteşti
Când trebuie să ierţi, sau să pedepseşti
Trecând peste tine.
Când singur rămâi, până unde să ajungi
Când spui ce ai de spus, sau când praf să arunci
În ochi de prieten, de părinţi, de soţie -
Ce ţii pentru tine, ce alţii să ştie
Ce-i bun şi ce-i rău, eterna problemă.
Să poţi rezolva savanta dilemă
În care,
Prin legile firii, atât de încurcate,
Pe rând şi deodată, cu toţii au dreptate.

Cu omul din tine, pustiit, fărâmat
Să poţi să te scoli de nimic rezemat,
Doar de omul din tine - care încă rezistă.
Să poţi să prefaci în surâs ziua tristă
Să treci marea-not, chiar de nu ştii să-noţi
Când pleci, să nu laşi doar urme de roţi.

... şi eu aş vrea să fiu turnat
În bronzul tare şi durabil
Ce corespunde admirabil
Solidului portret de tată
Din mintea ta întortocheată...

..............................


poezie de Doru Davidovici din Dezminţire la Mit (1991)
 

Ce se întâmplă în noi?

Ce se întâmplă în noi când simţim cum cineva trăieşte clipe întregi numai pentru noi? Ce se sparge, ce se reface la loc din resturi care păreau de nemaiadunat între ele, pentru cât şi în ce fel fermecat se încarcă bateriile acelea misterioase numite încredere în sine, chef de viaţă sau mai ştiu eu cum? Ce trebuie să scoţi, într-adevăr, din tine, pentru ca cel, cea de alături să simtă cum trăieşti câteva clipe numai pentru el, ea? Chiar scoţi, te pierzi, risipeşti din tine aşa, dăruindu-te blând... ori, prin nu ştiu ce alchimie misterioasă, de fapt câştigi enorm în povestea asta care, aparent, te-a desfiinţat?

Doru Davidovici în V de la victorie
 

Nu-ţi fie frică de ridicol!

Nu-ţi fie frică de ridicol; dacă simţi ce spui, dacă te pui pe tine curat în cuvinte, n-ai cum să fii ridicol. Fă-l pe cel de lângă tine să simtă ce simţi - dinăuntrul lui. Din afară poţi convinge, şi poţi înţelege lucrurile, dar fără să le simţi. Lucrurile pe care nu le simţi se uită, sau te poţi obişnui până la urmă cu ele, ceea ce e şi mai rău. Ce pleacă din tine nu se poate uita, şi nu te înşeală, şi atunci nu se poate întoarce niciodată împotriva ta; dar pentru asta trebuie să fii foarte curat cu tine, şi asta iar e greu. Ca un zbor cu motorul defect.

Doru Davidovici în Ridică-te şi mergi (1991
 

Moartea lui Nicolae Labiş!

Nicolae Labiş a fost iniţiatorul Mişcării de Rezistenţă anticomunistă în România. De aici avea să i se tragă moartea. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, a fost lovit de un tramvai – conform versiunii oficiale. În realitate a fost un atentat, pus la cale de Securitate şi executat la ordin. Poetul a supravieţuit până pe 21 decembrie, la Spitalul de Urgenţă Floreasca…
Perfid şi cinic construită şi dusă la îndeplinire din ordine nescrise, această crimă nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completă. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durată nelimitată în seifurile care ascund secrete murdare “de interes naţional”. Să ucizi un viitor foarte mare poet al ţării, înzestrat cu daruri celeste, adăpându-se cu lăcomie din sevele pure ale acestui pământ, brusc dumerit asupra jugului, minciunii şi ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu şi mereu la suprafaţă şi, ca în basmele ezoterice, sângele tânăr cere izbăvirea.
Mă număr printre puţinii martori care se mai află în viaţă, colegă de grupă, prietenă şi părtaşă la aceleaşi frământări ale poetului în ultimul lui an de existenţă – tumultuosul şi sângerosul 1956, când doar pentru o clipă am trăit iluzia libertăţii.
Această fericire m-a transformat în martor incomod şi “nociv”. În realitate, nu aveam nici pe departe carisma şi puterea lui de luptător. Am fost aleasă însă ca exemplu, arestată şi condamnată, pentru că am organizat şedinţe “conspirative”, “contrarevoluţionare”, la care a participat şi poetul Nicolae Labiş. Aceeaşi soartă a avut-o şi colegul şi prietenul nostru comun Aurel Covaci, care-l adăpostea pe poetul fără locuinţă şi bani Nicolae Labiş. 
Campania de înfricoşare prin şantaj, schingiuire, condamnări fără drept de apel, lipsiri de drepturi civile a fost atât de aberantă, încât ne-a amuţit, pe unii pentru vecie. Aurel Covaci, devenit în 1962 soţul meu, mi-a propus să nu vorbim, să îngropăm în adâncul nostru această cutremurătoare taină. 
“Pasărea cu clonţ de rubin”
 
Familia poetului a ştiut adevărul de la început. Răpus pe patul de la Spitalul de Urgenţă, el le-a mărturisit tatălui său şi câtorva prieteni apropiaţi că a fost împins între vagoanele tramvaiului şi că-l cunoştea pe executant. Singura mărturisire, din zorii zilei de 10 decembrie, dictată lui Aurel Covaci, care fusese chemat la dorinţa lui Nicolae Labiş de o voce anonimă, cu un uşor accent rusesc (vocea Mariei Polevoi – dansatoare, n. 1919 în Basarabia), transmite concluzia cum nu se poate mai clară că necruţătoarea “Pasăre cu clonţ de rubin” a doctrinei comuniste s-a răzbunat pentru nesupunerea lui şi l-a strivit. Cu ironie amară trage speranţa că urmaşii pajurei vor găsi prin ţărână urmele poetului Nicolae Labiş, care “va rămâne o amintire frumoasă”.
Ultimele trei cuvinte, acel vaer atât de lucid şi disperat, au rămas în manuscrisul original, tăiate de Aurel Covaci la cererea celui care urma să plece demn, împins în abisul morţii de cei pe care i-a crezut că au suflet şi idealuri.
Mă voi rezuma în textul de faţă doar la ceea ce cunosc despre cum s-au petrecut hărţuirea, lupta şi soluţia finală dintre poetul Nicolae Labiş şi organele Securităţii statului în toată ierarhia lor în cele trei luni ale toamnei anului 1956.
De cum a venit, atras de mirajul Capitalei în anul 1952, tânărul Labiş, romantic revoluţionar, cum se spunea pe atunci, încercând să scrie în pas cu cerinţele epocii, a înţeles că îndrumarea falsă şi restricţiile care i se impuneau nu pot fi admise. Inteligenţa scotocitoare, talentul debordant au declanşat ura şi invidia colegilor de la Şcoala de Literatură (Nicolae Stoian, Gh. Tomozei şi alţii), dar, mai ales, din partea responsabililor cu “tinerele talente”: M. Beniuc, Marcel Breslaşu, Gogu Rădulescu, Mihai Gafiţa ş.a.
Pentru că Labiş nu s-a supus, a refuzat oblăduirea cuiva, consider că, de atunci a început să i se constituie dosarul de urmărire. Directorul Şcolii de Literatură îl credea pe Labiş “un rătăcit” cu idei “dăunătoare” şi a creat în jurul lui o reţea informativă dintre colegi, obligaţi, de spaimă, din laşitate sau din dorinţa de parvenire, să scrie şi să depună regulat note informative despre lecturile interzise, ideile răzvrătite şi tot ce părea suspect la acest ciudat coleg cu aspect de copil năstruşnic şi generos. Concret, se perindă sancţiunile, tentativele de exmatriculare din şcoală sau UTM, consemnarea la domiciliu, percheziţiile în camera de la cămin, urmate de confiscarea cărţilor interzise. A continuat interzicerea textelor şi a prezenţei lui la Festivalul Mondial al Tineretului – Bucureşti 1953. În marea lor ură şi prostie, colegii şi “victima” l-au pârât pentru “tentativă de viol” asupra naivei Doina Ciurea. Doar Mihail Sadoveanu, care-l simpatiza, l-a mai putut salva de sancţiuni.
Cabala activiştilor şi lista neagră a lui Gogu Rădulescu
Ne apropiem de anul 1956, când poetul Nicolae Labiş se hotărâse să termine cu “coproducţiile” şi să pornească pe drumul propriu, fără îndrumători şi închistări în lozinci triumfaliste. Într-un interviu dat la Radio în 1956 lui Titel Constantinescu, el numeşte perioada Şcolii de Literatură “Treapta limpezirii”. Citez:
“În această etapă m-am format prin luptă. Dogmatismul, birocraţia, iată nişte scorpii care circulau cu violenţă pe atunci în domeniul fraged al tinerei noastre literaturi… dar nu m-am închinat cum, vai, au făcut-o unii colegi nimerniciei…”.
Labiş primeşte riposte dure: La Plenara secţiei de poezie de la 29 mai 1956, în referatul lui M. Petroveanu (soţul Veronicăi Porumbacu) îi caracterizează poeziile ca dominate de “apăsare şi tristeţe lipsită de obiect”, iar Mihu Dragomir îl acuză de “asimilarea excesivă a unor poeţi dintre cele două războaie (Ion Barbu şi Tudor Arghezi)”, ca apoi, la primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956, să-l învinuiască de “snobism, evazionism, influenţe ale ideologiei burgheze, infiltraţii liberaliste, slabă pregătire ideologică, lipsă de contact cu realitatea, precum şi confuzii cu privire la raportul dintre libertate şi îndrumare”.
Atmosfera de suspiciune, intrigile din tagmă, piedicile puse sub diverse pretexte la publicarea volumului aşteptat şi a unor poezii trimise la reviste, lipsa de bani îl izolează, dar cel mai mult îl înspăimântă chemările la ordin cu ameninţări din partea Securităţii. Ştia că este trecut pe “lista neagră” întocmită de Gogu Rădulescu (prezent în tribună până în ultima zi a lui Ceauşescu), care primise de pe atunci sarcina ca, sub pretextul unor discuţii sincere” cu tinerii scriitori, să afle şi să informeze Securitatea ce idei duşmănoase îi frământă în taină.
“Labiş a fost ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii”, declară cu toată răspunderea ziaristul şi apropiatul prieten până la moarte, Portik Imre, în memoriile sale postume, apărute abia în anul 2005, după părerea mea, cea mai autentică, dezinteresată şi bine informată consemnare dintre cele apărute până acum.
Presentimentul morţii
Pe parcursul anului 1956, cred că prin vară, se mută de la adresa de pe Str. Odobescu, unde locuiau în comun fraţii Raicu, D. Carabăţ, Gh. Mărgărit (sporadic mai dormea şi pe la Ion Băeşu sau Lucian Pintilie). Ceruse o cameră de la Uniunea Scriitorilor, dar nu primeşte. Colegul său, mai în vârstă cu trei ani, Aurel Covaci, generos şi ocrotitor, îi oferă să împartă, ca între fraţi, camera cu chirie de la ICRAL de pe Strada Miletin nr. 14. Dormeau într-un pat, îşi împărţeau bruma de mâncare, ţigările şi paharul de vin, dar mai ales nedumeririle, spaimele şi hotărârile.
Din acel septembrie 1956, eu, Stela Pogorilovschi, studentă la Secţia de Literatură şi Critică Literară, anul III Filologie, am devenit prietenă apropiată, confidentă, împărtăşindu-le durerile şi bucuriile zi de zi. Am povestit în două cărţi apărute – “Timpul asasinilor”, Editura Libra, 1997, şi în “Persecuţia”, Editura Vremea, 2006 – parte din documentele memoriei mele care se referă la acel anotimp zguduit de istorie, a cărui amprentă a rămas ca un sigiliu sacru impregnat în fiinţa mea fagilă, maturizând-o. Le voi relua curând în altă parte, întregindu-le mai ales pe cele despre poetul supravegheat şi voi povesti cum, împotriva raţiunii lui salvatoare, destinul, adică propria lui structură spirituală, înfruntând “maşina infernală”, îl împingea spre pieire. De altfel, în majoritatea poeziilor de atunci, presentimentele, ca în tragediile antice, domină şi ne copleşesc. Aurel Covaci le cunoştea cel mai bine, i-a citit primul epitafurile despre care, cu nesăbuinţă, regretatul Laurenţiu Ulici mi-a spus: “Poetul şi-a regizat singur moartea”.

“E un ştreang în adâncul genunii Ce mă spânzură invers spre cer”
 
Voi încerca acum să desluşesc semnificaţia “nopţilor de coşmar”, adică a trăirilor din poeziile scrise sau dictate lui Aurel Covaci, câte s-au mai păstrat, din cele două nopţi esenţiale: Noaptea Sfântului Andrei – 30 noiembrie 1956 şi 2 decembire 1956 – Ultima zi de naştere, la împlinirea a 21 de ani. Cele din Ultima Noapte au fost descoperite de mine acum un an în Muzeul de la Suceava, “Fondul Nicolae Labiş”, la care nu am avut acces până recent, după cum, timp de peste 50 de ani, nu am fost invitată niciodată să onorez vreo festivitate dedicată poetului…
Din noaptea Sfântului Andrei s-au păstrat doar trei poezii ale coşmarului care acum devenise datină. Labiş se aşezase turceşte peste pătura patului hârbuit, dar ospitalier, umbra lui din profil apare clătinându-se pe peretele văruit (“Umbra mea îşi clatină/ Limpede var/ Vine ca o datină/ Noaptea de coşmar”).
Aurel Covaci se aşază, în poziţia lui Buda, în faţa poetului şi îşi desenează unul altuia staturile din profil. Pentru a se încuraja, au scris cu litere mari, în cărbune deasupra: “Omule, nu te supăra, că trece şi asta”.
Ca în transă, preluând coşmarul celuilalt, Aurel Covaci compune primul sonet al coşmarului, iscălit apoi de Nicolae Labiş:
SONETUL COŞMARULUI
Pricepem noi această odihnă chinuită Când ne cuprinde vraja trăirii efemere, Când ni se aprinde totuşi tăcuta dinamită Încătuşată-n suflet, în creier şi-n artere? Când somnul, moarte-n uda uitărilor ne cere Învie în ţărână cu secetă cumplită Aceste clare vise, viclene temnicere, Când chiar şi suferinţa e-n lume urgisită. Prietene: ne bate-n gol, ca toba, pieptul, Să strige ca nebunul: acela-i înţeleptul… Când nici măcar la chinuri noi nu mai avem dreptul. Ne zgârie atâtea satane reci peceţii Deci: care-i vieţuirea şi care sunt pereţii? Deci: sufletele noastre ne sfâşie pereţii? (Deşi a compus-o amicul eu intim Covaci, o iscălesc cu brio. N. Labiş)
Foaia aceea a fost arestată şi ea de Securitate (corp delict nr. 30), dar mai apoi a fost recuperată. S-a mai păstrat, brăcuit, începutul celui de-al doilea sonet al coşmarului cu scrisul lui Covaci:
Eram, în vis, cadavru, în raclă şi în groapă… Simţeam în nară izul putreziciunii mele, Dar auzeam tăcerea cum sapă, cum tot sapă, În moartea mea să scoată comori de gând şi stele…
O viziune a propriei morţi, dar şi a acelor tainice recuperări spirituale de după. Labiş i-a transmis imaginea în transă poetică. A treia poezie, fără titlu, scrisă şi compusă de Nicolae Labiş, pe care Covaci o aprobă doar prin iscălitură, este o mărturie totală despre suferinţă. Aici apare imaginea surprinzătoare a poetului sugrumat cu propria-i faşă de prunc, atârnat cu capul spre adâncul genunii şi cu picioarele invers, spre cer: 
Mă doare tot: visul, cuvântul, somnul, viaţa şi vântul. Mă doare cel pe care îl iubesc. Bogat şi sărac. Mă doare haina, mă doare cămaşa, Mă doare scutecul, mă doare faşa, Faşa aceasta a fost prima funie Ce m-a sugrumat, dar acum E un ştreang în adâncul genunii Ce mă spânzură invers spre cer. 
“Pasărea cu clonţ de rubin” – manuscris
 
“Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul”
 
Semnificaţia acestei obsedante imagini am dezlegat-o abia după descoperirea celui de-al doilea set de poezii dictate, iscălite şi datate de Nicolae Labiş din cea de-a doua noapte de coşmar, la 2 decembrie 1956. Le-am recunoscut imediat după caracteristica foilor rupte dintr-o mapă de birou, dar, mai ales, că multe sunt stenografiate total sau parţial. Caligrafia este a lui Aurel Covaci, stenografia de asemenea…
M-am gândit, emţionată, că hieroglifele pot acoperi taine ascunse, ultimele gânduri intime ale poetului, peste care au trecut 50 de ani şi atâtea priviri scotocitoare, plus competenţa şi vigilenţa “poetului prinţ” Gheorghe Tomozei, care, stăpân pe toată arhiva, nu a avut interesul să se ocupe de ele. Mi s-a permis xeroxarea. Pe parcursul anului 2008, le-am descifrat cu ajutorul a două doamne stenografe supercalificate. Apar acum, pentru prima oară în formă tipărită. Doar câteva, scrise de mână, au fost rupte din context şi prezentate fără semnificaţii în alte părţi.
Le veţi citi şi veţi înţelege disperarea poetului, care, “îngrozit de temnicer”, “înainte de gol”, “înainte de focul suav, zâmbitor de pistol”, se adresează “omului de pe marginea patului”, care i-a însoţit “nefericirea nopţii de coşmar”. Spânzurat cu capul în jos de un iadeş, lasă această ultimă chemare “nu scrisă, ci dictată”, ţipând în van “ajutor”! Ultimele lui concluzii, concentrate în 13 versuri, i le-a încredinţat lui Covaci, poate cu rugămintea de a nu le face publice niciodată. E vorba despre poezia “Credo”, o viziune a omenirii laşe şi a puterii lui Satan pe pământul patriei, dată de Dumnezeu altar Poetului.
Despre simbolistica Spânzuratului din cărţile de Tarot, explicată succint de doi mari scriitori ocultişti, sunt necesare explicaţii:
Eliphas Levi (secolul al XIX-lea): “Spânzuratul este un simbol al lui Prometeu, cu picioarele în cer şi capul atingând pământul, adeptul liber şi mânat de sacrificiu care dezvăluie oamenilor secretul zeilor şi care pentru asta este ameninţat cu moartea”.
Teologul Leonid Uspenski, în cartea cu poeme în proză, zice despre Spânzurat: “Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul. O nouă suferinţă, mai mare decât poate provoca vreodată orice durere omenească…”.
Nicolae Labiş spune totul despre el şi despre epoca celui rău. Prin ultimele lui mesaje mi se confirmă ceea ce aflasem: Nicolae Labiş, structural, avea toate datele unui viitor mare iniţiat. Primele taine le-a aflat de la profesorul său de limba română, V. Gh. Popa (condamnat la 16 ani de închisoare politică), discipol şi apropiat al lui Vasile Lovinescu. Profesorul de la liceul din Fălticeni este cel care i-a deschis ochii spre frumuseţea, profunzimea şi tâlcul folclorului străbun. Nicolae Labiş are chiar o culegere proprie de poezii populare de toate genurile, printre care basmul Lostriţa, care aminteşte prin similitudini mitologice de mitul lui Oedip.
Scenarii şi dovezi
Despre aşa-zisul accident de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, căruia i-a supravieţuit până la data de 21 decembrie, s-a tot scris timp de mai bine de jumătate de secol. Cu greu se poate dovedi care este adevărul, mai ales că au rămas extrem de puţine şi verosimile documente. Serviciul kafkian al Securităţii, departamentul de dezintoxicare, prin sumedenie de agenţi, chiar şi din rândul scriitorilor, au împrăştiat drept adevăruri versiuni aberante despre cum s-a petrecut crima şi cine poate fi autorul ei. Serviciul despre care am vorbit primea sute de note informative şi întocmea apoi dosare pe baza minciunilor clocite tot acolo.
Astfel, voi da ca exemplu doar câteva variante:
1. Labiş era atât de beat, încât s-a vârât singur sub tramvai;
2. Labiş a băut cu Covaci, iar în staţie acesta l-a împins sub tramvai, furându-i şi ceasul de la mână. Această faptă ar avea două explicaţii:
a) Covaci este bănuit că “scopul lui a fost de a-l atrage pe poetul Nicolae Labiş pe linie contrarevoluţionară, iar, dacă nu i-a reuşit, a trecut la omorârea lui” – extras din documentul CNSAS nr. 62 de la 14 martie 1958, strict secret. Documentul este perfid întocmit, pe baza investigaţiilor lui Gh. Achişei şi afirmaţiei Margaretei Labiş, studentă la Filologie;
b) Covaci l-a omorât din gelozie, iubeau amândoi aceeaşi fată; pare hilar dacă nu s-ar fi comandat şi un roman difuzat pe piaţă, scris de Gabriel Gafiţa. Protagoniştii sunt doi buni prieteni scriitori, dintre care unul, lipsit de talent, invidios şi gelos, îl ucide pe celălalt. Prost scrisă, cusută cu aţă albă, această versiune nu a prins şi nu a convins pe nimeni, dar a fost un foarte bun pretext să-l ciomăgească pe Aurel Covaci noapte de noapte în perioada când supravieţuia cu Petre Pandrea în aceeaşi celulă (mie mi-a relatat un martor din arest).
După ce ne-au învăţat minte şi ne-au eliberat din închisoare condiţionat, cu angajamentul de a nu relata nimic niciodată, fiind pasibili de o nouă pedeapsă, am păstrat, ca pe icoana unui martir, imaginea poetului Nicolae Labiş, hăituit de păzitorii ideologiei în care crezuse candid, ca într-un basm, înfricoşat şi singur, ameninţat cu moartea şi cu interdicţia. Imaginea acelei ultime nopţi de decembrie, reci şi ceţoase, despre care Vladmir Maiacovski, victimă a altei revoluţii, a scris: “În astfel de nopţi/ În astfel de zile/ Umblă pe străzi cu umbre tiptile/ Poeţii şi tâhlarii”.
I-am recitat întreaga viaţă poeziile postume. Aurel Covaci îi imita şi tonul dulce moldovenesc, cu inflexiuni surprinzător de dure, ca dalta unui sculptor cioplitor al cuvintelor limbii româneşti.

“Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu”
 
În momentul de faţă, rămasă în viaţă, sunt singura care a trăit şi a văzut cu ochii proprii grozăvia unei odioase crime ce a retezat prea timpuriu o altă floare de crin întrupându-se într-o zi cât alţii în zece. Doar pentru cei de bună-credinţă scriu atât cât ştiu şi, ca pe un desfăşurător, punctez filmul ultimelor zile.
6 decembrie, de Sfântul Nicolae: Se întâlneşte cu prietenul său Portik Imre, venit la Bucureşti în delegaţie. I se plânge de lipsa de bani, de lipsa de foc în camera lui Aurel Covaci şi de răceala oamenilor care îi erau odată apropiaţi. Îi citeşte o poezie dedicată sieşi: “Sunt douăzeci de ani şi încă unul…”. Mărturiseşte că foloseşte cuvintele limbajului comun ca simboluri: “Pentru mine, cuvintele partid, marxism, stegar ş.a. au altă semnificaţie decât cea obişnuită…”.
Îl preocupa faptul că a cântat în public în repetate rânduri Imnul regal şi a recitat poezii interzise. Vorbeşte cu Portik despre evenimentele din Ungaria din 1956 şi consecinţele de la Facultatea de Filologie, arestări, excluderi. Se hotărăşte: “Trebuie să dispar pentru un timp din faţa ochilor lor. Vreau să dispar din Bucureşti, fără urmă”. Hotărăşte să plece înainte de Sărbători.
Mai spune: “Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu”. Portik a plecat.
7 şi 8 decembrie: Se întoarce foarte târziu la locuinţa de pe Miletin 14. Pe data de 8 eu mă întâlnesc cu el şi-mi cere cu împrumut suma de 5 lei, echivalentul a două pachete de ţigări Carpaţi.
“Hei, Mioriţo, habar n-ai! Nici nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte”
9 decembrie: Spre seară apare acasă devreme, avertizat de Aurel Covaci că nu-i va mai oferi găzduire dacă întârzie nopţile. E foarte flămând, dar gazda nu are absolut nimic de mâncare. Prânzul îl lua la cantina studenţească de pe Matei Voievod. Labiş cere permisiunea să comande o friptură pe datorie doamnei Candrea, responsabila restaurantului Casei Scriitorilor. Dumitru C. Micu îşi aminteşte că l-a văzut acolo şi că a plecat singur. Mioara Cremene, în amplul interviu cu doamna Mariana Sipoş (Editura Universal Dalsi-2000), îşi aduce aminte că în acea seară i-a şoptit doar atât: “Hei, Mioriţo, habar n-ai! Nici nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte…”.
În drumul spre casă, cu exact cei 5 lei împrumutaţi de la mine cumpără o sticluţă de un sfert din cea mai ieftină ţuică populară. Nevoia de comunicare şi alte aleanuri îl deturnează spre localul Capşa, încă elegant, păstrând ceva din parfumul boemei de odinioară. Labiş nu era beat, o afirmă şi alţii, o declară şi el la Urgenţă. Gustă puţin din ţuică, nu avea bani nici măcar de o cafea. Între timp, la o masă mai încolo, se aşază trei bărbaţi şi o femeie.
În anchetele trucate ale lui Tomozei sunt prezentaţi drept necunoscuţi. Pe cel puţin doi, Labiş îi cunoştea. Pe unul, încă din 1953, când a avut cu el o altercaţie dură la festivitatea înmânării premiului de stat poetului Alexandru Andriţoiu. Acesta i-a spus lui Labiş, cu ură, că în viaţa sa nu va “pupa” premiul de stat. Labiş se hotărăşte să-l bată, dar Aurel Covaci l-a sfătuit să se ferească de el, căci are meseria de “suflător”. Îl chema Iosif Schwartszman, zis Grişa, de meserie pianist acompaniator, alogen basarabean.
Femeia, însoţitoarea lui Grişa, pe nume Maria Polevoi, era o fostă dansatoare la Teatrul “Tănase”. În 1956, dansa în ansamblul artistic al MAI. Sora lui Labiş mi-a spus că Nicolae Labiş părea s-o fi cunocut şi pe ea, dinainte. Polevoi Maria, născută la Ismail – URSS, la 3 martie 1919, cu domiciliul stabil în Bucureşti, Str. Traian nr. 31. Evident, biografiile lui Grişa şi a lui Mary Polevoi sunt în multe privinţe asemănătoare. Convingerea mea este că şi ei au avut rolurile lor, dar documentele esenţiale lipsesc. Eu îi consider agenţi, bazându-mă pe declaraţiile lor confuze şi contradictorii aflate în filele Dosarului penal nr. I84960/1956, arhivat la foarte scurtă vreme după moartea poetului.

Tramvaiul 13
 
Grişa Schwartszman, în acea noapte la Capşa, l-a invitat la masa lor. Poetul, disperat, s-a lăsat ademenit de femeie şi le-a oferit şi lor din bruma lui de ţuică. Mai mult, Labiş nu a băut. I-a invitat la restaurantul Victoria, în subsolul pasajului cu acelaşi nume. Labiş a vrut să-şi amaneteze ceasul “Pobeda”, ca să-i ofere ceva lui Mary, dar nu a reuşit. Apoi, femeia îi propune să se furişeze pe căi diferite şi să se întâlnească în staţia de tramvai Colţea, invitându-l peste noapte la ea.
În staţia prost luminată, apare şi filatorul Grişa. Mary îl recunoaşte şi asistă de la o mică distanţă cum poetul ezită, aşteptând-o, să ia tramvaiul 13, care iese din refugiul din faţa spitalului, face bucla şi opreşte uşor în faţa Muzeuluiui Şuţu. Patru persoane aşteaptă să urce, Labiş e al treilea, dar tot mai şovăie. Când porneşte tramvaiul, cel de-al patrulea îl împinge pe Nicolae Labiş pe grătarul dintre cele două vagoane. Grişa strigă că cel căzut e beat, în timp ce Mary, nemaiîndurând grozăvia, spune că îl cunoştea pe poetul Nicolae Labiş şi roagă să fie dus la spital.
Considerând că victima este în stare de ebrietate, doi bărbaţi (probabil martorii din staţie) îl târăsc pe propriile picioare, forţând fisura coloanei şi împreună cu femeia îl duc la camera de gardă. Lăsat pe jos, nu este nici internat, nici consultat, ci trimis cu un taxi şi cu femeia mai departe, până ajung la Urgenţa de pe Str. Arh. Mincu.
Încă erau la Colţea când poetul, conştient, dă numărul de telefon al lui Aurel Covaci, şi Mary îl anunţă în jurul orei 3 dimineaţa că unul “Labeş” a suferit un accident de tramvai. În memoriile postume ale lui Portik Imre se limpezesc multe aspecte ale aşa-zisului accident. Îngrijorat că nu a apărut încă la Covasna, Portik revine la Bucureşti, îl găseşte la Spitalul de Urgenţă. Portarul îi şopteşte: “Se spune că era beat, dar a fost aruncat sub tramvai”. Îl găseşte complet lucid şi vorbind coerent. L-a întrebat dacă a primit telegrama trimisă în ajun din spital (10 decembrie) printr-o fată, Stela. Eu i-o dusesem la poştă, într-adevăr, dar telegrama nu a ajuns. Aşa cum am aflat din dosarul meu de urmărire informativă, încă din 1956, printr-un ordin secret, corespondenţa îmi era triată şi parţial oprită. În telegramă, poetul se scuza că nu poate fi punctual la întâlnire, fără alte explicaţii.
Maria Polevoi: “Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui“
Am să extrag câteva fragmente esenţiale, pentru stabilirea adevărului, din memoriile lui Portik Imre. El reconstituie cu scrupulozitate vorbele lui Labiş din ziua revederii lor, cât şi cele relatate de Maria Polevoi, apărută la Spital pe la ora 3 p.m. şi acceptând să stea de vorbă cu Portik circa două ore, invitată la masă, la Restaurantul Kiseleff. Informaţiile pe care le-am adunat o viaţă întreagă, insinuările din anchetele speciale ale Securităţii mă determină să le acord toată încrederea.
Labiş către Portik: “Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut după-amiază şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost…”; “Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva… Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd mai întâi în ce tramvai şi în ce vagon urcă ea”.
Maria Polevoi îl zăreşte ajuns în staţie, dar se răzgândeşte şi se retrage în umbră. “Aveam multe motive ca nimeni să nu mă vadă cu el. Când a sosit primul tamvai nr. 13, l-am urmărit cu privirea, având de gând să nu urc dacă se urcă el. Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-şi drumul, în timp ce poetul dispăruse”…
Despre autorul faptei: “… Sta puţin la o parte, cu mâinile în buzunar, vorbea murdar despre Labiş”.
Mariei Polevoi i-a fost frică toată viaţa să pronunţe numele celui care a executat atentatul. Poate că, până la un moment dat, i-a fost complice. Cert este că sensibilitatea ei de femeie (cine ştie prin câte vicisitudini trecută) angajată în MAI, fie chiar şi într-un ansamblu, a determinat-o, la data de 10 decembrie, să se prezinte la Uniunea Scriitorilor şi să stea de vorbă cu Mihai Gafiţa (fost ofiţer de securitate) şi să-i povestească despre cele văzute cu adevărat. În felul acesta, sunt informaţi în secret cei care aveau sarcina de partid să-l supravegheze pe poetul Nicolae Labiş: Marcel Breslaşu, Mihai Beniuc, Ema Beniuc, Emil Galan. În cursul nopţii de 10 spre 11 decembrie, Mary a primit mai multe telefoane de ameninţare cu moartea. Ulterior, ea a dat de înţeles că i-ar fi recunoscut vocea lui Grişa Schwartszman.
Până în 1978, fiinţa aceasta a trăit sub teroarea deţinerii secretului crimei. S-a sinucis atunci când cineva şi-a amintit de ea şi a încercat să o determine să spună adevărul.
Satana şi-a făcut datoria
Cât despre Grişa, încă se mai poate realiza o investigaţie competentă asupra celor două procese-verbale de ascultare, consemnate de sergentul major Gheorghe Aurelian de la DMC, la ora 2:40, în noaptea de 10 decembrie. În urma celor două declaraţii confuze şi mincinoase ale lui, manipulate în continuare de Securitate, se dispune trimiterea dosarului la Procuratura Raionului Tudor Vladimirescu.
Concluzia a fost că, pentru producerea accidentului, vinovat ar fi manipulantul tramvaiului, consemnându-se următoarele: “Întrucât accidentul nu s-a datorat nici cel puţin faptului încercării sale de a se urca în vagon, urmează a se constata că (nu) sunt întrunite elementele constitutive ale acestui delict şi a pronunţa ca atare încetarea procesului”.
Mihai Beniuc a avut sarcină grea. El a trebuit să-i alunge pe tinerii, pe scriitorii sau pe studenţii înghesuiţi pe coridoarele Urgenţei. Nu pierdea nici un prilej să-i mustre şi să-l dea de exemplu pe Labiş. Îi avertiza la ce ducea faptul să nu asculţi de îndrumarea partidului. Acelaşi lucru l-a declarat şi Nicolae Ceauşescu prin anii ’70, adresându-se unei delegaţii de tineri scriitori, sfătuindu-i să nu comită fapte nesăbuite dacă vor să nu împărtăşească soarta poetului Labiş.
A murit când furios, când sperând, părându-i rău şi iubind cu ardoare viaţa şi oamenii, implorând în ultimele ceasuri să i se aducă ozon de pe culmile unde se adapă căprioara.
L-am revăzut pe catafalc în holul Casei Scriitorilor, îmbrăcat în costumul pe care şi-l cumpărase cu o lună înainte din banii pe “Primele iubiri”, scufundat în spuma voalului de mireasă mortuar. Mâna lui fină mi s-a părut că o reţine pe a mea. M-am înspăimântat, căci i se schimbase chipul. Avea faţa Spânzuratului din Tarot şi în craniu, din care i se extirpase creierul, i-au băgat în loc câlţi. Satana, clonţul Păsării cu clonţ de rubin, şi-a făcut datoria.
Avem dreptul să ştim şi noi ce a ştiut Securitatea
Mai ştiu că agentului Schwartszman Isac-Grişa, la scurtă vreme după înmormântarea lui Nicolae Labiş, i s-au aprobat actele de plecare definitivă din ţară.
Timp de aproape zece zile, Spitalul de Urgenţă, în care poetul trăgea să moară, s-a transformat într-un obiectiv strategic, apărat straşnic sub supravegherea strictă a Securităţii române.
Au instalat filtre discrete, au făcut fotografii, au dat rapoarte – cred că există o sumedenie de documente de acest gen în dosarele care au rămas deschise. Şi totuşi, “numele lui Nicolae Labiş este necunoscut în arhiva Securităţii”… Acesta a fost răspunsul primit de mine, acum patru ani, de la SRI. 
Stela Covaci 
-"De la lume adunate şi iarăşi la lume date" (AntonPann)
"Libertatea este dreptul de a le spune, oamenilor, ceea ce nu vor să audă !" - George Orwell