sâmbătă, 10 iulie 2010

Bucuria de a te darui...

Si sunt din nou singura cu cel mai frumos gand pe care-l poate avea un om.Acela ca iubesc.Atat de mult incat fericirea mea a devenit usor citibila de cei din jur.Glumesc, rad, sunt extrem de atenta la trairile celor din jur, ajut, alerg continuu spre cei care au nevoie de afectiunea si intelegerea mea.Si toti sunt mirati.Nu-i inteleg.Da.Mai exista oameni care dau fara sa primeasca nimic.Care se consuma pana la epuizare pentru a rezolva si problemele altora, fara sa le ignore pe ale sale.Si ..da, acum am o stare de bine.Fapt ce-mi tripleaza energia mentala.Dar, in realitate asta sunt eu...Si daca n-as fi plina de fericirea ce-mi inunda sufletul la inceputul fiecarei dimineti.Copil fiind, ma bucuram lasand pe toti alti copii sa se joace cu jucariile mele.Strangeam banut de banut,si cand pusculita era plina mereu i-o dadeam fratelui meu mai mare.El...chiar avea nevoie de ei...Bucuria ce o simteam daruind banutii o intrecea cu mult pe aceea de a-i sti la mine in purcelus...Adolescenta mi-am petrecut-o ascultand suferinta prietenelor mele, care m-ai toate iubeau si...nu primeau ce visasera.Eu, pe atunci invatam din greu, citeam enorm si daca mai ramanea ceva timp...li-l dedicam lor...sau mamei.Ea era singura prietena adevarata pe care o aveam.Si constientizam atat de mult acest lucru, incat ma straduiam  din rasputeri sa n-o supar, sa fac lucrurile exact cum si le dorea ea.Nu si reuseam mereu.Eu visam mult...iar ea era la pol opus.Realismul intruchipat.Cand indrazneam sa-i spun despre cum mi-as dori eu viitorul...raceala logicii si a cuvintelor cu care-mi taia elanul, ma dureau atat de tare incat au fost ani cand am preferat sa visez singura.N-ar fi inteles.Si nici nu a inteles mai tarziu cand...trebuie sa recunosc gandirea ei s-a concretizat in fapt mai mult decat visul meu.Dar mereu, am pastrat o mica rezerva de vis despre care ea nu mai stia..Tocmai pentru a nu mai auzi acel...stiam eu...ti-am zis eu...Si chiar pierzand, nu am devenit mai rea.Dimpotriva.Suferinta m-a transformat intr-un om si mai bun.Si altii sufereau iar eu devenisem capabila sa-i inteleg mai bine.Sa stiu mai bine ca ei, cum se poate trece de o durere.Pentru ca eu n-am ramas niciodata in ea, in durere.Am luptat si am reusit in lupta cu ea.M-am ridicat mereu deasupra ei.Pentru ca am avut un tata tare intelept,luptator si optimist.De la el am invatat ca nu exista nu pot in viata.La 65 de ani a inceput o casa si dupa 8 ani era gata.Varsta la care alti pensionari citeau doar presa pe banca.El..a plecat la tara ca sa-mi lase mie un apartament.Si a facut-o cu atata pasiune si cu atata daruire...Era de o frumusete rara asa mica si obisnuita dupa altii.Doar o casa la tara.Dar ....mult peste ce au facut alti oameni cu posibilitatile lui financiare si cu varsta inaintata la care si-a dat seama ca doar asa poate face mai mult pentru mine.Apoi s-a imbolnavit...si l-am pierdut.Am suferit enorm.L-am iubit cum nu se poate descrie nici o mare iubire.Indiferent ca e vorba de un parinte de un iubit,sot sau copil.Marile iubiri...in esenta raman in in cele mai ascunse portiuni din sufletele noastre.Cu totii spunem un te iubesc, un mi-e dor..dar sentimentul adevarat si urias care e de fapt iubirea nu-l putem materializa.Cel putin nu asa cum am dori.Cum simtim.El ajunge la cel iubit oricum altfel si..frumos cred eu.Dar nu prin cuvinte.Uneori spunand un te iubesc poti speria atat de tare pe cineva ...chiar il poti pierde.De ce?Pentru ca asa suntem noi oamenii.Ii iubim pe cei care nu ne iubesc si suntem iubiti de cei pe care nu-i iubim.Nu in mod constant.Dar intr-un procent destul de ridicat.Dar buni ar trebui sa fim in mod constant.E greu veti spune.Mie acum mi se pare cel mai usor lucru pe care-l pot face constant.E atat de usor sa lasi o batrana in metrou sa stea in locul tau.Sa dai o bomboana macar unui copil care plange in strada.Sa mangai ochii lacrimati ai unui batran ce sufera din n motive.Mai greu e sa-i ajuti pe cei rai.Caci sunt si oameni rai.Si inca multi.Care au totusi la un momentdat nevoie de ajutor.Si in mandria lor nici nu stiu sa te roage.Sa recunoasca acest lucru.Daca in acele momente iti calci pe inima si-i ajuti, te vei simti mai bine.Sa nu visezi si la recuostinta.E posibil sa primesti chiar ura in schimb.Ei nu-si pot ierta slabiciunile.Nu vor sa recunoasca nici in sufletul lor ca sunt incapabili in anumite situatii,nestiutori...slabi.Si asta e un motiv suficient in viziunea lor ingusta pentru a te ura mai mult pentru superioritate-ti decat sa te iubeasca ca i-ai ajutat.Si tu treci peste asta, te faci ca nu observi lupta din sufletele lor, si mergi mai departe.Capacitatea de a o lua de la capat exact in acelasi gen de situatii reliefeaza adevaratul caracter al tau.Poti fi un "bun" prefacut o data,de doua ori...dar in fiecare moment al zilei nu mai e deloc fals.Inseamna ca tu chiar ai o inima buna si mare, in care e loc pentru toata suferinta de pe pamant.Daruind mereu....vei ajunge sa realizezi ca de fapt tocmai ai descoperit secretul fericirii.Nimic nu te poate face mai fericit decat vazand fericirea pe care tu ai reusit s-o aduci, prin ceva pe chipul si in sufletul altora.Propria fericire nu inseamna nimic.De fapt nu exista fara fericirea celor din jurul nostru.Si cand ma gandesc ca tot ceea ce sunt si va transmit au plecat dintr-o fetita ce impartea jucariile cu toti copiii din spitale mai intai.Pentru ca de mica am stat mai mult in spitale decat pe acasa.Si-mi mai amintesc.In spital erau fetite care plangeau la injectii.Iar eu ma duceam cu papusa pe care o iubeam cel mai mult si i-o dadeam sa doarma ea cu ea numai sa nu mai sufere.Asa cum mai scriam pe undeva despre mine...si acum ma vad tot o fetita.Putin mai mare si poate mai inteleapta.Iar iubirea pentru cei de langa mine nu numai ca nu a disparut.A crescut atat de mult si e de mii de ori mai viu colorata ca atunci.Daca atunci puteam darui doar jucarii, acum am invatat ca pot sa-mi daruiesc si inima.Iar daca am ghinionul sa intalnesc si persoane care-mi spun..."eu nu sunt obisnuit sa mi se ofere..."nu pot decat sa ma intristez,chiar sa sufar.Caci cel care nu a inteles nu sunt eu ci el.Dar viata merge mai departe.Si cand ne vom reantalni poate va percepe altfel, mai pe aproape de adevar tot ce a primit.Iar daca nu, va trebui sa recunosc ca doar eu am gresit.Nu toti oamenii vor ceea ce putem noi darui.Ei insisi le sunt suficienti.Trebuie intelesi si iubiti asa cum sunt.Am vorbit mult despre mine azi.Adevarul e ca mi-e atat de dor de parintii mei....am simtit nevoia sa-mi amintesc scriind despre cat de fericita am fost langa ei cat au trait,despre cat am suferit pierzandu-i...si cate ceva despre cat de mult m-au influentat, in bine, armonia din viata lor...fericirea lor.Va pup si....va doresc un sfarsit frumos de saptamana.Cu sau fara cel iubit aproape.Fericirea adevarata e...doar in noi.Putem fi fericiti si...singuri.Dar doar daca ....chiar trebuie.Recunosc ca e mai frumos...in doi!

Un comentariu:

  1. Intotdeauna am zis ca binele pe care il fac e gratuit, ca nu astept nimic in schimb pentru ca undeva in logica pe care uneori nu o cuprindem noi, oamenii, lucrurile se vor intoarce intr-un fel sau altul. cand actionezi intr-o directie apare instant asteptarea, nevoia de feedback, acel "replay" pe care il dorim, de care avem nevoie fara sa stim de ce si cum. si el vine total pe dos uneori... si zici "nu merit, la cate am oferit eu", sau te revolti... si cercul asta vicios nu duce nicaieri. dupa furtuna vine soarele oricum, candva... cand esti lovit, uneori sa intampla sa lovesti la randul tau la fel... dar pe altul. e reversul medaliei. lovesti oameni nevinovati pentru ca la randul tau ai fost cazut candva. la fel se intampla si cu binele. faci un bine si probabil ti se va intoarce de la cu totul alta persoana. pentru ca... lucrurile sunt conectate la un nivel la care nu avem acces.
    pay it forward... se refera la a da mai departe ceea ce primesti, oricui, oricum. si daca "jocul" asta ar functiona, am fi fericiti de propriile actiuni, nu dezamagiti de rezultat, sau de cum sunt primite. viata nu este un schimb, o taraba la care ne negociem trairile, dau daca primesc, ofer daca mi se ofera, sau daca am certitudinea echilibrului pret/calitate. nu. si cand spun viata includ aici tot: si iubire, si traire, si suferinta, si orice gand sau actiune ne defineste ca oameni...

    si pentru ca intr-o zi cineva mi-a intins o mana, eu voi intinde mereu maini catre ceilalti. Cineva va avea grija ca lucrurile sa nu ramana necompletate, necompensate... suntem noi prea orbi sa distingem, sa observam, sa fim prezenti in cate ni se intorc inapoi...

    RăspundețiȘtergere