luni, 9 august 2010

Depide fericirea doar de sansa?Si daca da, a sti sa primesti ceea ce-ti ofera sansa e fericirea?

Nu este suficient să trăieşti. Trebuie să trăieşti şi fericit. Existenţa nu are sens şi culoare decât dacă devine locul şi timpul fericirii. Atât de mult aşteptăm ca viaţa să ne dea fericirea, încât uneori ne trece viaţa aşteptând-o. Existenţa noastră pare a fi spaţiu gol, o pagină albă, pe care ar trebui să o umplem cu fericire. Suntem condamnaţi să încercăm a obţine acest Graal, de la care aşteptăm o bucurie durabilă.
Dar despre ce este vorba? Care este sursa fericirii? Un obiect (banii?), un loc (paradisul?), un moment (un mâine luminos?), o persoană (Dumnezeu, ceilalţi, noi înşine?)... Reuşita, iubirea, sănătatea, plăcerile, frumuseţea?
Filosofii au fost întotdeauna consideraţi maeştri de necontestat întru găsirea fericirii. Poate părea totuşi surprinzător ca aceşti specialişti ai ideilor, ai abstracţiunilor, să se poată pronunţa asupra unui lucru atât de concret cum e fericirea: în ce mod a gândi (fericirea) te poate ajuta să trăieşti (fericit)? "Filosofia este o activitate care face posibilă viaţa fericită", declară Epicur, în secolul al III-lea î.e.n. Filosofia nu este numai un discurs, ci şi o practică, o activitate pe care o numim de obicei înţelepciune. Or, înţelepciunea îl face în mod necesar fericit pe cel care o posedă; filosofilor le revine, prin urmare, sarcina de a defini ce este fericirea şi, implicit, sensul şi valoarea vieţii. Scopul filosofiei este să cunoască omul şi să-i facă pe oameni să se cunoască pe ei înşişi. Acesta este sensul celebrei maxime a lui Socrate: "Cunoaşte-te pe tine însuţi". A cunoaşte omul înseamnă a-i propune o fericire pe măsura sa, care să-i convină şi pe care să o poată atinge prin el însuşi. Astfel, Epicur, a cărui doctrină caricaturizată a devenit deviza tuturor juisorilor de pe pământ, preconiza un fel de dietetică a fericirii, de regim al plăcerilor, cu scopul de a obţine viaţa fericită.
Adversari ai acestei filosofii a plăcerii - chiar ai unei plăceri controlate precum cea pe care o susţine Epicur -, stoicii predică, pe de altă parte, o fericire morală sau în morală: nu suntem niciodată mai fericiţi decât atunci când facem bine şi acţionăm conform virtuţii. Trebuie deci nu să ne moderăm plăcerile, ci să le suprimăm, nu să căutăm plăcerile simple, ci să fugim de orice plăcere, deoarece toate, fără excepţie, sunt nocive. Seneca, om politic, preceptor al lui Nero şi filosof, afirmă că plăcerea este un "lucru josnic, servil, slab, fragil", pe care nu-l găsim decât în "cabarete"; trebuie să-i preferăm virtutea, o conduită morală dreaptă şi demnă, care este, după el, un lucru "sublim, regal, invincibil, inepuizabil". Numai fericirea provenită din bună conduită durează, în timp ce o fericire bazată pe plăceri "vine şi pleacă", moare de îndată ce e resimţită.
Mai atrăgătoare pare a fi doctrina lui Callicles, adversar de temut al lui Socrate: el afirmă că fericirea provine, dimpotrivă, din cultivarea celor mai puternice pasiuni, din îndeplinirea dorinţelor, chiar şi a celor mai nebuneşti. Îi condamnăm pe cei care au ales să trăiască intens pentru că nu putem să-i imităm şi ne ascundem slăbiciunea în spatele unor frumoase discursuri moralizatoare. Răspunsul pe care i-l dă Socrate este radical: această viaţă de pasiuni şi de plăceri nu este o viaţă, ci un fel de moarte, căci omul care trăieşte pentru a-şi îndeplini dorinţele este ca "un sac fără fund"; departe de a-l mulţumi, plăcerile îl lasă nesatisfăcut, insaţiabil, frustrat. Acestea îl antrenează într-un cerc ce nu poate fi decât vicios: "a avea" cere a avea şi mai mult, iar a dori înseamnă a dori mereu mai mult. O maşină nu ajunge, ea trebuie să aibă toate opţiunile, confortul nu este suficient, ne trebuie luxul. Or, "mereu mai mult" nu poate fi principiul unui om care caută fericirea.
A renunţa însă la fericire, afirmă mai târziu Kant, şeful şcolii filosofice iluministe, ar fi ca şi cum ai renunţa să fii om. Aşadar, ce înseamnă a fi fericit? Cum să definim fericirea din moment ce nu reuşim să spunem exact ce dorim? În zadar putem enumera micile momente de fericire (a contempla un peisaj, a ne întâlni cu prietenii, a citi un roman poliţist bun)... Numai trăind experienţa fericirii putem spune ce este ea, şi experienţele noastre fericite sunt toate, pe cât de imprevizibile, pe atât de personale. De aceea suntem incapabili să spunem cu certitudine ce ne face fericiţi, incapabili să enunţăm o regulă a fericirii. Pentru unii, poate fi viaţa de familie, în timp ce alţii ar putea descoperi binefacerile singurătăţii. Toate formele de fericire sunt, prin urmare, proprii naturii umane şi nu putem judeca fericirea unuia sau a altuia. Fericirea este un "ideal" care nu poate fi prescris ca un remediu. Cu atât mai puţin suntem în măsură să dăm sfaturi.
Fericirea depinde mai mult de şansă decât de disciplina personală. De altfel, din punct de vedere etimologic, termenul înseamnă, înainte de toate, "ora cea bună", momentul cel bun. Fericirea să însemne, oare, pur şi simplu a te bucura de "un moment bun"? A şti să primeşti ceea ce îţi oferă şansa?
Dorinţa noastră de fericire riscă, în acest caz, să rămână neîmplinită: nu trăim, oare, cel mai adesea experienţa contrară - moartea, sfârşitul lucrurilor frumoase, precum poveştile de dragoste sau prietenia? Toate despărţirile, toate decepţiile şi deziluziile sunt marcate de certitudinea că fericirea nu e un lucru sigur. Ceea ce credem că este fericire nu se rezumă, cel mai adesea, decât la mijloace, la activităţi, la divertismente pe care le inventăm pentru a uita că suntem iremediabil nefericiţi şi că fericirea este imposibilă. Refuzăm să vedem tristeţea, vidul zilelor noastre, neantul vieţii noastre şi ne petrecem timpul în zgomot şi furie, pentru a ne da uitării pe noi înşine. Este lecţia pe care, în secolul al XVII-lea, Pascal înţelege să o primească de la Sfântul Augustin. A aştepta fericirea "din afară", de la lucrurile exterioare (reuşita profesională, recunoaşterea socială, iubirea), înseamnă a trăi cu teama de a vedea această fericire distrusă de "mii de accidente" şi întorsături ale sorţii care nu vor întârzia să-şi facă apariţia. Toate plăcerile noastre - banii, jocurile de noroc, dragostea, puterea - nu servesc decât unui singur lucru: să ne facă să uităm nefericirea noastră, să ne "distragă" atenţia de la gândul morţii ineluctabile şi de la ideea că am putea să nu fim fericiţi niciodată.
Căutăm tot felul de plăceri, dintre cele mai "violente" (beţia alcoolului, a vitezei, a dragostei), ca să nu fim nevoiţi să ne gândim la noi înşine: o ţinem dintr-o ieşire în oraş într-alta, colecţionăm ore suplimentare de muncă, dăm sonorul mai tare la radio pentru a uita şi mai mult de noi înşine. Încă din copilărie, remarcă Pascal, cerem oamenilor să se preocupe de fericirea lor, "îi copleşim cu treburi, cu învăţarea limbilor şi a sporturilor şi le inducem ideea că nu vor putea fi fericiţi" fără "sănătate, onoruri, avere" şi că e suficient ca un singur lucru să le lipsească pentru a fi nefericiţi. "Astfel, le dăm sarcini şi treburi" care-i vor "tracasa" din zori şi până-n seară: "Iată, veţi spune, un ciudat mod de a-i face fericiţi!". În goana după fericire şi cu teama de a fi lipsiţi de plăceri, oamenii uită adesea esenţialul: pe ei înşişi.
A nu trăi decât cu condiţia de a găsi fericirea înseamnă a uita să trăieşti. De ce să-ţi impui acest imperativ al fericirii? De ce, se întreabă Nietzsche, să îndepărtăm cu totul nenorocirea din existenţa noastră, "grozăviile, lipsurile, sărăcirile de tot felul, momentele de cumpănă [...], încercările nereuşite"? Există o "necesitate personală a nenorocirii", şi cei care vor să ne ţină departe de ea nu ne aduc neapărat fericirea. Marea provocare a filosofiei ar putea fi aceea de a ne convinge de imposibilitatea fericirii, pentru a regăsi astfel intuiţia lui Iov, neconsolatul, marele nefericit al Bibliei: "Când speram la fericire, a apărut nenorocirea. Mă aşteptam la lumină [...], a sosit umbra" (Iov 30, 26). Dacă Dumnezeu există, El există pentru a ne consola de suferinţa pe care viaţa ne-o rezervă uneori. Credinciosul sfârşeşte astfel prin a fi convins că Cerul este locul unei fericiri veşnice.
Religia a pus deci, şi ea, o piatră la acest edificiu, plasând, încă o dată, fericirea în centrul preocupărilor ei. Mai mult decât oricare altă religie, creştinismul a reprezentat fericirea sub forma unei Grădini a Deliciilor, a unui Eden încântător, a unui paradis pierdut din greşeala unui singur individ, strămoşul nostru Adam, dar râvnit de toţi cei care aşteaptă să-L contemple, în sfârşit, pe Dumnezeu într-o intimitate fericită şi plină de dragoste. Fericirea este obiect de speranţă - speranţa de a trăi viaţa lui Dumnezeu, de a trăi, în sfârşit, din dragostea Lui. Ideea acestui paradis s-a rafinat totuşi. A dispărut, treptat, credinţa într-o Împărăţie a Cerurilor, ca un loc precis, pentru a vedea paradisul ca o stare în care orice durere va fi consolată, setea şi foamea potolite. Această stare este aceea pe care Isus o descrie în
Fericiri, un fel de manifest al fericirii, de anunţare a acelui viitor luminos: "Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează după dreptate, că aceia se vor sătura. [...] Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu." (Matei 5, 3-8). Ce a devenit astăzi, în lumea noastră dezvrăjită, această credinţă într-un paradis al fericirii? Pentru cei care cred în Ceruri, precum şi pentru cei care nu cred, persistă o dorinţă de fericire, speranţa reîntâlnirii cu cei pe care i-am iubit şi care ne-au iubit. Infernul nu sunt ceilalţi, dimpotrivă. Paradisul înseamnă a ne regăsi unii pe alţii.
De-a lungul istoriei, a putut totuşi părea hazardat ca problema fericirii şi a realizării sale să fie lăsată doar pe seama credinţei: aşa se face că oamenii secolului al XVIII-lea, în timpul Revoluţiei, au aspirat la o fericire pe pământ, la o organizare politică a fericirii, în care fiecare ar avea aceleaşi drepturi de a fi fericit, adică de a gândi şi de a se exprima liber. Fericirea devine, de acum înainte, o artă de a trăi, care constă în bucuria de a vorbi, de a schimba idei, de a descoperi, de a polemiza. Această fericire are savoarea cu totul nouă a ciocolatei, uneori savoarea mai picantă a libertinajului şi a jocului legăturilor amoroase primejdioase. Secolul Luminilor este, astfel, unul al plăcerilor şi, înainte ca iacobinii şi girondinii din 1789 să proclame Momentul zero al fericirii politice, bărbaţii şi femeile au încercat să-şi definească o fericire cotidiană, reunind bucuriile carnale şi curiozitatea intelectuală. Creştinismul, cu toţi îngerii din Ceruri şi promisiunile de fericire veşnică, pare să fi neglijat o dimensiune profund umană: aceea a plăcerii.
Fericirea are, aşadar, o istorie: ea nu a fost întotdeauna considerată un scop al existenţei şi nici ideal de viaţă; unii au preferat înţelepciunea sau dragostea. În plus, ea a fost reprezentată sub diferite forme de-a lungul vremii: ca un paradis, apoi, odată cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, sub forma unei societăţi de oameni liberi şi egali. Ne-am propus să refacem tocmai acest parcurs istoric, punând faţă în faţă discursul filosofilor, al credincioşilor şi al istoricilor. Cum putem spera să fim fericiţi? Trebuie să profităm de viaţă şi de fiecare clipă, alergând după plăceri? Trebuie să urmărim cu orice preţ reuşita, să ne îmbătăm cu cele mai nebuneşti pasiuni? Cum să ne "realizăm", cum să atingem mulţumirea de sine? Există mijloace infailibile de a fi fericit? Căutarea fericirii ne condamnă, oare, la a ezita neîncetat între pesimism şi optimism, speranţe de bucurie şi aşteptări înşelate? Cum să ne punem fericirea la adăpost?
În acest dialog pe trei voci, fericirea îşi spune povestea, de la naşterea sa, în filosofia Greciei antice, până la afirmarea ei politică în 1789, trecând prin reprezentarea ei paradiziacă în sânul credinţei creştine. Dacă filosofia îşi propune să gândească fericirea, istoria îi urmăreşte evoluţia, "secularizarea" progresivă şi pregnanţa tot mai mare în societatea contemporană. André Comte-Sponville, care a consacrat numeroase lucrări ideii de fericire, povesteşte cum, din Antichitate, destinul fericirii a fost împletit cu cel al filosofiei. Jean Delumeau, profesor onorific la Collège de France, specialist în istoria mentalităţilor religioase, arată cum fericirea a luat, în Occidentul creştin, forma unui paradis menit să ne consoleze de toate spaimele omeneşti şi să ne inducă speranţa unor bucurii veşnice. Arlette Farge, director de cercetare la CNRS, istoric, specialistă în comportamentele populare din secolul al XVIII-lea, descrie plăcerile Secolului Luminilor, secol al voluptăţii, şi explică cum a devenit fericirea un scop politic, o căutare colectivă, în sânul unei Republici de cetăţeni luminaţi.
Dar astăzi? În zilele noastre, fericirea nu mai e nici o promisiune, nici o idee politică. Ea a devenit un drept şi chiar o datorie: a fi înseamnă a putea accede la fericire; a exista înseamnă a-ţi face o datorie din a fi fericit. Mesajul publicitar al unei celebre agenţii de voiaj, mizând pe un joc de cuvinte, dar şi de sensuri, avea un slogan care suna cam aşa: "être-re". A fi-mai-mult înseamnă a fi fericit. Fericirea este ceea ce ne oferă un supliment de existenţă, o dimensiune nouă a vieţii: ea este viaţa atunci când aceasta merită trăită, adică atunci când este fericită. Am intrat în era necesităţii fericirii: nu
suntem dacă nu suntem fericiţi. În anii '80, trebuia să "fii cineva", să fii realizat - mai ales în afaceri. În secolul XXI, abia început, trebuie să fii pur şi simplu. Buna-stare este, astfel, prima şi, fără îndoială, ultima etapă spre fericire. Trebuie să accedem la a fi-mai-mult,fi-mai-mult, a fi ceva în plus, înseamnă a avea o viaţă în plus: una vizibilă, remarcată, cunoscută ("văzut la televizor").
Preţul acestei "democratizări" a fericirii este o aspiraţie tot mai mare spre singularizare, spre refuzul anonimatului. Fericirea a devenit un imperativ; de acum înainte, trebuie să "fii", să "fii-mai-mult". Acest "mai-mult" poate proveni şi din înmulţirea plăcerilor, în numele unui
la o existenţă îmbogăţită: în societatea noastră de consum în masă, fericirea rezidă în tot ce ne poate scoate din anonimat, din mulţime, din cotidian, din egalitatea democratică. Celebritatea devine, în acest caz, paradigma şi culmea fericirii, căci a fi celebru înseamnă a carpe diem: să profităm de fiecare zi, aici şi acum, fără ca vreo prescripţie, fie morală, fie religioasă, să se poată interpune între noi şi fericirea noastră. Carpe diem-ul contemporan este pura afirmare de sine, fără un scop de îndeplinit şi fără un trecut căruia să-i rămâi fidel. Astăzi, fericirea nu înseamnă decât să fii (tu): "Just do it", ne vine să spunem, ca un ecou la o celebră marcă de articole sportive. Am putea crede astfel că fiinţa (a fi) a triumfat, în sfârşit, în lupta cu averea (a avea) şi că fericirea nu mai constă în posesiuni (reuşită, bani, frumuseţe), ci în dispoziţii (seninătate, linişte, armonie). Paradoxul timpurilor noastre este de a fi inventat o fericire "interioară" şi de a propune tot mai multe forme de fericire spre consum, produse menite să ne facă fericiţi. A fi şi a avea, intim amestecate... Iată reţeta noastră de moment. Se pare însă că fericirea, misteriosul Graal pe care-l căutăm de când e omul om, continuă să nu se lase găsit.
( Prolog al cartii Cea mai frumoasa fericire de André Comte-Sponville, Jean Delumeau, Arlette Farge)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu