Că ne iubim - şi-o ştie lumea toată E-adevărat ; Dar cât ne vom iubi Nici noi nu ştim, Nici lumea nu va şti Şi nu va şti-o, poate, niciodată
Ne-am cunoscut în ţara-n care-alt'dată Manon Lescaut iubi pe Des Grieux, Într-un amurg de toamnă, orchestrate În violet, În alb, În roz Şi-n bleu. Şi ne-am iubit întâia oară-n parcul În care Nimfele de marmură privesc, Cu ochii-ntrebători, către peluza Pe care-un Zeu îsi pregăteşte arcul, Să-şi bată joc de cei ce- l ocolesc .
Şi ne-am iubit ! Ţi-aduci aminte ? Bluza Ah ! Bluza ta pe sânu-ţi decoltat Părea un peplum de mătase, sfâşiat Pe sânul unei Venere ce moare !
Şi ne-am iubit cu-atâta nebunie. Că statuele albe ne-au privit Cu ochi geloşi, Iar zeul a-mpietrit În mâna cu-o săgeată-otrăvitoare !
Şi ne-am iubit, Şi-azi toata lumea ştie Că ne iubim . Dar cât ne vom iubi Nici noi nu ştim, Nici lumea nu va şti ! (Minulescu)
Păsăre albă călătoare,
Cu zbor frenetic în plutire,
Zbori cu aripi de dor.
Spre cerul inimii mele,
Cu al meu dor călător.
O privire,tu să-mi dai,
Eu un zâmbet îţi trimit.
Dorul tu să mi-l alini
Sufletul să îţi fie plin,
Presărat cu stele mii
Şi miros de crini.
Inima tu mi-o înseninezi.
Și sufletul îmi alini cu al tău cântec,
De dor,iubirea eternă….
Iubirea nu moare niciodată,
Dacă moare,atunci nu a fost iubire.
Cu ochii înlăcrimați privești
Dor și amintire te leagă
Iubirea nu apune niciodată.
Veșnică în tine este,
De te părăsește vreodată
Iubirea mereu revine.
E un ocean,în care te scufunzi
Și adâncul ei e nemurire.
Cu ochii ei profunzi privești,
Și vei știi că asta e iubire.
Iubirea aduce în om divinitate.
Că revine tot mereu.
Suferință e de multe ori,
Dar iubirea nu apune niciodată.
Îmi pare că te-am iubit în forme nenumărate, şi-n timpuri fără de număr,
Viaţă după viaţă, eră după eră dintotdeauna.
Inima mea, fermecată, a făcut şi refăcut colierul de cântece
Pe care îl primeşti în dar, şi-l porţi în jurul gâtului în multele tale forme,
Viaţă după viaţă, eră după eră întotdeauna.
De câte ori aud străvehi legende de iubire, e-aceeaşi străveche durere
Şi străvechea ei poveste de a fi împreună sau separat..
Privind stăruitor în trecut, în cele din urmă mi te iveşti
Înveşmântată în lumina unei stele polare ce străpunge întunericul timpului:
Tu devii imaginea a ceea ce este amintit etern.
Tu şi eu am plutit aici pe curentul ce aduce dinspre izvor,
la inima timpului, dragostea unuia pentru celălalt.
Noi ne-am jucat odată cu milioanele de îndrăgostiţi, împărtăşind
Aceeaşi dulceaţă sfioasă a întâlnirii, aceleaşi lacrimi grele ale rămasului bun -
Iubire străveche, dar în forme etern reînnoite.
Astăzi sunt toate la picioarele tale, în tine şi-a găsit sfîrşit
Iubirea tuturor oamenilor , din trecut şi pentru totdeauna:
Bucurie universală, tristeţe universală, viaţă universală,
Amintirile tuturor iubirilor contopindu-se în această iubire a noastră -
Şi cântecele tuturor poeţilor din trecut şi pentru totdeauna.
Cand dimineata ma trezesc
Si simt caldura ta trupeasca,
Raceala sufletului tau
Ma infioara si-mi doresc,
Sa o incalzesc cu dragoste si soare. Si mainile sa le intind spre tine,
Cioburi din inima sa iti adun,
Zambind ,sa le pitesc mai bine,
Ca dragostea sa nu o mai transformi in scrum. Privind real la viata ce se duce,
Iar tu sa nu mai spui cu scepticism,
Ca sufletul usor in jos se scurge,
Si ca in viata nu exista romantism.
Este frumoas sa iubesti, este frumos sa fii iubit.Pana la urma nu conteaza cat timp tine iubirea, important este ca ea sa se fi consumat.Evident ca dorinta noastra este ca ecea iubire sa dureze vesnic, dar cum din pacate nimic nu este vesnic trebuie sa ne multumim cu ce am primit , cu ce am putut sa daruim.
Citeam undeva urmatorul lucru: ,,Ce folos daca avem inima si nu o folosim.Nu iubim de teama sa nu fim raniti, sa nu fim tradati, nu daruim din inima noastra celor din jur.In final ne trezim cu o inima intreaga, perfecta, fara cicatrici, dar cu o viata traita degeaba.''
Acest sentiment este frumos, inaltator.Nu conteaza ce iubim ( o floare, un copil, pe noi, un animalut, un barbat), important este sa o facem si sa nu ne gandim cat anume va dura.
Sa iubiti si sa fiti iubite !!!
De-ai fi rămas, în braţele-amândouă
Ca şi-ntr-un leagăn cald te-aş f i cuprins
Şi buzele-mi pe trupu-ţi dinandins
Ţi-ar fi-aşezat în noapte boabele de rouă.
De-ai fi rămas, iubirea-ar fi fost cântec
Ce-ar fi-adormit la amandoi pe buze
Şi-n zori ne-am fi trezit făcându-ne acuze
Că prea puţin aseară ne-am iubit.
De-ai fi rămas azi spin n-ar fi uitarea
Şi nici singurătăţii nu i-ai fi mireasă,
N-ai aştepta în somn mereu cu gura arsă
Ca să deschidă zorii iubirii tale floarea. Valeria
Cine imi deschide calea norilor
Ma insoteste in gand pe drumul lung
Cine imi sopteste taina florilor
Cine ma asteapta in prag cand am sa ajung
Numai tu ma faci sa imi doresc
S-ajung acasa si sa te iubesc
Toate stelele intalnite ieri in calea mea
Mi-au trimis in suflet azi iubirea ta
Numai tu mi-aduci lumina toata viata
Tu esti implinirea mea
Cine imi citeste cartea viselor
Cum se implineste vraja lor
Cine mi-a deschis fereastra zorilor
Cine sta mereu cu mine cand mi-e dor
Numai tu ma faci sa imi doresc
S-ajung acasa si sa te iubesc
Toate stelele intalnite ieri in calea mea
Mi-au trimis in suflet azi iubirea ta
Numai tu mi-aduci lumina toata viata
Tu esti implinirea mea
Daca in drumul meu se aduna
Nori negri de furtuna
Stiu ca langa mine tu vei fi
Toate stelele intalnite ieri in calea mea
Mi-au trimis in suflet azi iubirea ta
Numai tu mi-aduci lumina toata viata
Tu esti implinïrea
ajung pe insule vechi în partea ta de sud râurile roşii la apus îneacă malurile orizontului nu le pot desena, noi privim suntem aleşi de un cer
emoţiile roase până la os şi părul meu tuns se zbat - amintiri scriu versuri sub luna pe jumătate plină de amuţesc toate stihiile
primăvara se învârte-n cercuri numără nu clipele ci îmbrăţişările fotografia ta mă priveşte lung degrabă în loc de versuri îti voi scrie rugi
noaptea încă hoinăresc prin staţii de tren lumea acolo stă în rând la Dumnezeu noi vom fi trimişi în rai după păcate
beau ceaiul cald şi vorbesc despre peşti ei vor în apele tale dimineaţa se întinde proaspăt cineva toată noaptea a spălat urmele trecutului o fila albă de februarie scârţîie sub tălpi desenez sufletul tău sau poate oceanul dar cred că... e una şi aceeaşi imagine. M Frumosul
Dac-ai simţi neliniştea ce-o am când eşti departe Şi doar un strop din al meu dor de te-ar atinge, Ai ştii că-mi eşti în gând noapte de noapte, Şi-absenţa ta cu greu o pot învinge.
De mai păstrezi ceva din amintirea noastră Fără să înnădeşti prezentul de trecut Mai aruncă-ţi privirea din când în când pe fereastră Şi hai să spargem timpu-`ntr-un sărut
Invata-ma te rog sa te urasc Cu fiecare dimineata in care ma trezesc Tot mai abatut,tot mai trist,tot mai suparat Pentru ca degeaba te-ai dus,daca din suflet n-ai plecat. In suflet ai ramas,si-ai inflorit o floare rara Ce imi otraveste inima si-o face mai amara. Invata-ma sa gasesc o lume in care Vantul nu-mi inspira a ta rasuflare, Iar stropii de ploaie ce cad din cerul caprui Sa nu fie a tale lacrimi,te rog sa-mi spui Unde pot gasi un soare rece si intunecat Care nu va straluci,care nu-mi va aminti de chipul tau delicat. Invata-ma sa am curajul sa-mi ucid visele Caci toate sunt cu tine,iar toate amintirile Invata-ma sa le inchid intr-o cutie Cu lacate de piatra si cu o cheie de hartie. Invata-ma sa-ti urasc zambetul ce ma incalzea De fiecare data cand in jur ceata se lasa,iar frigul ma cuprindea As vrea acum sa inghete sentimentele ce inca ard in mine Chiar daca as ramane gol,fredonand aceasta melodie Pe care ti-o cant doar ca sa te rog Sa ma inveti sa uit privirea pentru care ma rog Sa-si gaseasca un alt taram pe care sa-l poata lumina Un alt templu de iubire unde se poate inchina. Invata-ma sa-ti sterg urmele Pe care destinul le-a pictat pe a mea cale Iar in locul in care se opresc,invata-ma sa construiesc zidul care Nu imi va da voie sa ma intorc,oricat de mult ma doare. Invata-ma sa fiu puternic,cand de astazi am sa trec Pe langa tine fara sa ma mai opresc,chiar daca nu am unde sa plec. Minte-ma ca nu am slabiciuni Invata-ma sa cred minciuni.
Je le sens, je le sais
Quand t'as mal à l'autre bout de la terre
Quand tu pleures, pendant des heures sur mon cœur
Je pourrais hurler le jurer
Même si je ne vois rien d'où je suis
Je sens ton chagrin
Quand je me vois sans tes mains sans tes bras
Je ne peux plus respirer
Et j'entends si souvent le chant du vent
Qui vient pour me ramener vers tes Landes
Sous ton ciel d'Irlande
Quitter ma vie sans préavis
Je le ferais, si tu m'aimes
Même si j'ai tort tout est plus fort
Que la raison, tout est plus fort que ton nom
Que je redis et que j'écris
Sans arrêt sur les écrans de ma vie
Et j'espère que chacune des aurores
Que je vois me mènera a ton corps
Je quitterai tout si tu m'aimes
Je sais que je n'me trompe pas
Que quelque part au loin là-bas
Tu penses encore à moi
Tu m'a gardé dans tes bras
Une place, un débat
Dis-le moi tout bas, que tu m'aimes que tu m'aimes
Je le sens tu penses encore à moi
Je le sais tu m'as gardé tes bras
Dis-le moi, que tu m'aïmes
Ziceam, în „Deşertul pentru totdeauna”, că un om are – cum au observat şi alţii – trei vieţi relativ distincte. Una publică. Una particulară. Şi una secretă. Singura în care nu se poate minţi, întrucât nu are niciun control asupra ei.
Ca sa-ti pot atinge trupul,
As vrea sa fiu ploaie.
Ca sa-ti pot racori tampla,
Brazdata de temeri si de griji,
As vrea sa fiu ploaie. Ca sa-ti pot bate la geam,
In ceas tarziu din noapte,
As vrea sa fiu ploaie.
Poate si tu,m-ai dori...m-ai iubi, Dac-as fi ploaie...
Ştii cîtă durere poate oare să-ncapă
în lumea de nouri, de abur şi apă?
Cum trece prin bălţile burgului tău
heruvul de ceară cu sufletul greu
plimbîndu-şi în lesă motanul birman
pe uliţi de rouă şi de celofan?
De cîtă tăcere-i nevoie în jur
să bîntui prin viaţă cu sufletul pur,
să cînţi fericit că-n sfîrşit ai găsit
puterea de-a pierde tot ce ieri ai iubit?
Ştii cîtă durere poate oare să-ncapă
în lumea de nouri, de abur şi apă? Fabian Anton
O, suflete, priveşte departe-al tău mormânt –
Mormântul ce zideşte uitarea şi tăcerea –;
Fii totul azi: lumină, vieaţă,-avânt şi cânt,
Şi fii măreţ, puternic, căci nu te-a-nvins durerea.
Să simt în orice clipă a ta înfiorare,
Dezgustul de ce-i humă, – din lumile senine
Să te-ncununi cu-avânturi, puterea creatoare
Dumnezeiască sevă să îşi reverse-n tine.
Vom înfrunta vieaţa cu dorul neînvins
Al celor care luptă să-nvingă sau să moară,
Şi mistica lumină păstra-va focu-aprins
Când steaua veşniciei iluzii-n noi coboară...
Nedespărţit tovarăş, proteiform ca visul,
Drumeţi suntem spre piscul pe care-i tot etern:
E numai unul drumul, şi-iluminând abisul
Cad florile veciei, când flori mulţimi se cern.
În visul nopţii câte-odată
Văd încă faţa ta,
Dar tot mai rar mi se arată,
Încep a o uita.
Acuma nu mai ştiu cum sună
Nici glasul ce-am iubit;
Vezi, anii care se adună,
De tot mi te-au răpit!
Şi din trecuta fericire
Se stinge ca un vis
Şi cea din urmă amintire
Şi ultimul surâs.
Grădina-i părăsită. Unde umblam odată,
Nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios,
Pe drumuri creşte iarbă, pe micul iaz înoată
O luntre sfărâmată de timpul nemilos.
Numai pe mal stă încă răchita cea bătrână,
Cu crengile-i plecate spre iazul adormit
Şi ca visând se mişcă, când dureros suspină,
Trecând pe lângă dânsa zefirul rătăcit
În coaja ei uscată zăresc înc-al meu nume;
O mână mult iubită în dânsa l-a tăiat,
Apoi făr'de credinţă a rătăcit prin lume
Şi numai bietul arbor numele l-a păstrat.
Răchita cea bătrână, de-ar vrea ea să vorbească,
Mult ar putea să spuie din timpul cel trecut;
Cât e de uitătoare inima omenească...
Ea singură o ştie, ea singură-a văzut!
Prea departe trupul tău,
Prea aproape disperarea
Că nu pot vorbi cu marea,
Să-nţelegi cât mi-e de rău...
Prin absenţa ta din gând,
Drumu-ntorcerii spre locul
Unde m-am luat cu jocul
Şi ne-am contopit plângând.
Prea aproape starea mea,
Prea departe amintirea
Petrecută cu privirea,
Până a căzut o stea...
Şi te-am pus in locul ei,
Să veghezi, de la distanţă,
Visul fără de substanţă,
Ca o ploaie de scântei...
De la care nu ai cum
Să aştepţi o mângâiere -
Mari iluzii efemere
Şi-un mărunt ecou postum.
Îmi iau grădină ca să pot planta
greierii de turcoaz din fiinţa ta,
să aibă un' să crească, dacă vor,
motanii de-abanos în torsul lor
şi crinii mlădioşi din care sorbi arome pentru sfinţi şi pentru orbi.
Şi-mi iau grădină d-aia, infinită,
să frăgezim secundele pe plită,
tot aşteptînd minuni să ni se-ntîmple
şi îngeri să ne presure pe tîmple
cu degete prelungi şi luminoase.
Şi vin egreţi în zboruri tumultuoase
să ne arate, uite, că există
povestea noastra fragedă şi tristă
scrisă cu lungi tulpine de lumină
pe inima de mosc şi parafină
care priveşte, bate, bate, bate,
tot aşteptînd să te iveşti din noapte.
Am uitat de cand cuvintele se ingemaneaza cu tipetele din noapte. Mi-aduc aminte…, doar aminte…, de glasul timpului care-mi vorbea de tacere. As vrea sa nu uit chipul propriilor amintiri, dar departe…, zambetul paleste si tot ce stiu e o imagine pur si simplu.
Mi se intampla ca uneori, ascultand impulsul sufletului sa fac ceva…si apoi, rationand, tot ceea ce urmeaza sa contrazica punctul initial. Cei care nu inteleg, se dau la o parte fara ca macar sa puna intrebari; iar ceilalti…, sunt atat de putini incat nici nu stiu ce i-a adus langa mine si cum de au ramas!
Se intampla sa fugi…, ca apoi sa te opresti brusc intrebandu-te ce sa faci!
Am uitat sa nu ma mai joc cu mine si de aceea, unii cred ca ma joc cu ei. Mi-aduc aminte ca atunci cand stiam sa fiu doar eu…, niciodata nu am fost crezut. As vrea sa nu uit macar amintirea viselor mele ca sa pot vedea ce mi-a mai ramas din diminetile albastre.
Cuvintele dor uneori, tacerea doare…si apoi imi spun ca nu-mi place ciorba incalzita!
Si atunci stii ca nu vrei singuratatea in doi, preferand singuratatea…, daca nu poti fi cu cineva!
Aici clipa tace si asteapta o raza de Luna sa-i provoace umbra la plimbare.
“Vezi, randunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aseaza bruma peste vii
De ce nu-mi, de ce nu-mi vii?”
Imi iau curcubeul de ganduri cenusii si-mi incing mijlocul si fug departe, acolo unde pasii mei nu mai seamana cu tipete si pleiade de ploi.
Undeva, din mine, se aude un geamat surd de glas neauzit! Nu mai indraznesc sa intreb culorile, nu mai indraznesc sa continui sirul intrebarilor. Pur si simplu, calc si merg undeva…, dincolo de ceea ce ma doare, dincolo de lacrimile si cafelele din noapte, dincolo de indiferenta zilelor.
Gandul meu ti-a atins fruntea… Nu ai simtit o adiere usoara?
Nopti si zile trec din viata, Nici nu stii ce-ai luat, ce-ai dat Vezi cum oameni rand pe rand au cam plecat Mai astepti o dimineata si te miri cum s-a-ntamplat Ca doar tu ai mai ramas insingurat Pleci cu gandul catre umbra celui drag ce te-a iubit Vezi cum clipa-ncet, incet s-a risipit Ochii tai privesc spre ceruri Si te-ntrebi neincetat, Unde-i umbra celui drag care-a plecat? Doar eu raman umbra ta din lumina, Sa ma pastrezi orice-ar fi, sa ma ai O raza doar, dintr-o lacrima lina Te-nsoteste spre-o poarta de rai Nopti si zile trec din viata, Umbrele ne-au insotit Vezi cum una cate una s-au topit Mai ramane o iubire, umbra ei ce-a luminat Fara ea, de ce prin suflet te-ai plimbat?
În poarta curţii unde m-am oprit
M-a-ntâmpinat un zarzăr înflorit -
Un zarzăr alb, ca părul meu încărunţit!…
Şi-n pragul porţii-n care am bătut
Un buldog negru m-a recunoscut ...Şi m-a lătrat ca un salut de “bun venit”…
În poarta casei tale-n care
M-ai găzduit întâmplător,
Când nu eram decât un călător
Bătut de vânt şi mângâiat de soare,
M-am regăsit ca-n prima zi, când tu
Îmi repetai cuvântul: “Nu”… “Nu”… “Nu”!…
Şi-ţi ascundeai în palme ochii plini
De ură
Şi ne-ncredere-n străini…
Dar când am vrut să plec -
Ca un zevzec -
Tu m-ai oprit
Cu graba unui gest nebănuit,
Şi-n gura ta cuvântul “Nu” s-a transformat
În alt cuvânt,
Cuvântul “Da” -
Un “Da” sonor şi-adevărat
Pe care-l auzeam aşa
Întâia oară-n viaţa mea!…
Dar ce păcat că n-am putut
Să-l îngrijim aşa cum am fi vrut!…
Căci într-o zi cu ploaie
Şi cu vânt
Cuvântul “Da” se-mbolnăvi
Şi-apoi, muri,
Cum moare-n gură-orice cuvânt
Când nu-l mai poţi măcar şopti!…
Dar astăzi, după şapte ani,
Când morţii-şi schimbă locuinţa,
Eu, care mi-am păstrat credinţa
În zeii noştri subterani,
Mă-ndrept spre ei – cu voia ta -
Şi-i rog frumos
Să-nvie pe defunctul “Da”,
Cum a-nviat pe vremuri şi… Cristos!…
Va fi-ntr-o noapte caldă de mai.
Când vei intra
În parcul meu,
Nisipul aleilor deşarte,
Îmbrăţişănd pantofii tăi albi, va tresări... ...La revederea celei venite de departe
Copacii vor zâmbi...
Ferestrele-mi închise se vor deschide iar,
Şi-n vazele uitate pe albe etajere,
Buchetele uscate de alb mărgăritar
Vor palpita
Ca-n ascultarea unui demonic Miserere!...
Va fi-ntr-o noapte caldă de mai.
Când vei veni,
"Olimpia" din cadru-i îţi va surâde iar,
Ceasornicu-n perete va respira mai rar
Şi mutele covoare, pe jos, vor tresări...
Demonul nebuniei va coborî din nou
Pe-albastrele sofale
Şi albele dantele,
Aripa lui va stinge lumina-n candelabru,
Iar noi,
Sub ocrotirea tăcutelor perdele,
Postum ca şi-ngropaţii de vii, într-un cavou,
Ne vom iubi-n parfumuri de brad şi de cinabru.
Şi-apoi...
Va fi într-o seară poate ca şi-alte seri.
Va fi
O seară de octombre cu palpitări discrete
De frunze,
De imagini,
De pleoape
Şi regrete...
Vai!... cea din urmă seară când tu vei mai veni
Va fi o aiurare de toamnă pe sfârşite,
O aiurare-n versuri brodate pe-o batistă -
Simbolul despărţirii...
Şi-atâta tot...
Şi-apoi
Nu va mai fi nimica,
Nu va mai fi nici soare,
Nu va mai fi nici lună
Nici stele căzătoare...
Şi faţă de noi singuri,
Poate,
Nu vom mai fi nici noi!...
Dor
... si iara prind corabiile vant...
E marea o sirena care cheama,
Matrozii uita tot - iubita, mama
Si uita chiar si strigatul "Pamant!" ...
Asa-s si eu: cand vocea ta unduie,
Cand ochii tai ma-nvaluie... cand palma
s-asaza bland si ganduri vin de-a valma,
Uit tot!...
Iubirea-n mine suie...
Da-mi mana ta Nu astepta o alta vara Clipa de acum Plange oricum pentru noi Ne vom trezi In alta zi nespus de rara Ca doi cocori Pierduti prin nori fara ploi Nu asculta de spaima ta Ma doare cumplit Se va inopta si vom uita Cat ne-am iubit Nu asculta de spaima ta Ma doare cumplit Se va inopta si vom uita Cat ne-am iubit Cu toamna in gand Vom fi pe rand si mai departe Doi anonimi De prin multimi foarte reci Ne-a mai ramas Un singur pas pana la moarte De-atata plans Tine-ma strans, unde pleci
De peste tot Spaimele scot lanci veninoase Parca eram Ca doi dusmani, ne pandim Pe sub zapezi Nici nu mai crezi c-ar fi fumoase Clipele cand Ne da prin gand sa traim
Iarna din cer Arde cu ger toata gradina Surasul tau E tot mai rau si mai fals Ochii se tem Cum sa putem privi lumina Dupa sarut Am disparut intr-un vals