marți, 31 mai 2011

Cât e de uitătoare inima omenească...


Grădina-i părăsită. Unde umblam odată, 
Nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios, 
Pe drumuri creşte iarbă, pe micul iaz înoată 
O luntre sfărâmată de timpul nemilos.

Numai pe mal stă încă răchita cea bătrână, 
Cu crengile-i plecate spre iazul adormit 
Şi ca visând se mişcă, când dureros suspină, 
Trecând pe lângă dânsa zefirul rătăcit

În coaja ei uscată zăresc înc-al meu nume; 
O mână mult iubită în dânsa l-a tăiat, 
Apoi făr'de credinţă a rătăcit prin lume 
Şi numai bietul arbor numele l-a păstrat.

Răchita cea bătrână, de-ar vrea ea să vorbească, 
Mult ar putea să spuie din timpul cel trecut; 
Cât e de uitătoare inima omenească... 
Ea singură o ştie, ea singură-a văzut! 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu