Dorul tau de al meu dor ma-nfioara...

Particule de mister te inconjoara

Si fiindca nu te stiu,de tine ma tem iara!...

Cu fir de dor din ce in ce mai fraged

Imi leg speranta de linistea uitarii

Si-mi fac din pietre seci petale de lumina...

Nu poti sa ma inchizi in ce nu am,

Ma poti inchide in ceea ce sunt

Si nici asa nu ma vei pastra,

Nu vei reusi sa ma cunosti...

Pastreaza-ma asa cum sunt

Iubeste-ma pentru ceea ce sunt,sau

Pentru ca exist!...

Dorul tau de al meu dor ma infioara

Si parca iar te simt al meu,ca odinioara!...

Particule de mister te inconjoara

Si-mi doresc sa pot sa te descopar,

Sa te desfasor,sa te cunosc asa cum esti!...

Fii tu al meu gand de libertate,

Fii zambetul si lumina mea in zi,in noapte

Daca privirea mea te-ncanta,daca

Ma poti cuprinde din vise,din ce sunt;

Culege-ma pentru tine,sa fiu a ta si dincolo de nori,dar si aici,pe acest pamant!

Si "ieri" un "maine"-nseamna...

Iubim atâtea lucruri pe lumea asta, doară
Ca să-nțelegem bine ce prețuim din plin:
Joc, ocean, cofeturi, un firmament senin,
Femei, sau cai, sau lauri, sau roze bunăoară.

Călcăm pe flori firave, ce-abia prind să răsară,
Și plângem, și cuvinte de bun rămas rostim.
Cu timpul, ne dăm seama și noi că-mbătrânim
Când clocotul se duce din inima hoinară.

Din toate-aceste bunuri, ce nu spun lucru mare,
De preț e numai unul; un vechi amic, se pare.
Te cerți și fugi de dânsul; când însă, cumințiți,

Ne întâlnim, surâdem, și două mâini se-ndeamnă,
Gândindu-se că-n timpuri mergeam nedespărțiți,
Că sufletul nu-i veșnic și ”ieri” un ”mâine”-nseamnă.

(Alfred de Musset)

1843

Cand "Adevarul" l-am gasit...

Iubire, vlagă, încântare
Și viață, tot s-a irosit;
Și chiar mândria-mi, pentru care
Drept geniu-am fost pecetluit.

Când Adevărul l-am găsit,
Credeam că-i un prieten mare;
Dar după ce l-am cântărit,
Simții o scârbă-ngrozitoare.

Și totuși, vai, nimic nu știe
Cel ce să-l afle întârzie;
Căci pururi el va lumina!

De sus, Cel Sfânt răspuns îmi cere:
”Tot ce mai am ca mângâiere
E lacrima ce-am plâns cândva!”
(Alfred de Musset)
1840

Raoul - Ochi albastri

Te mai privesc si azi...

Te mai privesc si azi cum surazi luminii,
Din linistea clipei cum desprinzi o stea
Si prin picuri de apa albastri ca ziua
Surade iar noaptea cea trista si rea.

Se mai intinde-o mana spre-un vis de mantuire,
Se mai indreapta brate in ruga catre cer
Si-n ochi azi tristi, ieri prea plini de iubire
Se mai citeste dorul apuselor taceri.

Ne regasim azi goi de vise si sperante.
Trecutul ne-nsoteste si ne-apasa greu.
Nici nu mai pot macar sa mai cuprind in brate
Acele stele albe, ce le-am cladit chiar eu.

E ziua prea tarzie si noaptea-i prea devreme,
E visul meu cazut si sfaramat de stanci
Si din apusul vietii, din clipe de tacere,
Azi pot doar sa culeg prapastii prea adanci.

In ochi am adunat sperante fara vise,
Din suflet am cules un dor de portelan
Si n-am stiut sa mint acele clipe ninse
Ce m-au infasurat in noapte an de an.

Si am ramas sa mai traiesc o viata.
Asa cum mi-a fost data – cu zambet si taceri.
Sa mai culeg din vise o alta dimineata,
Pierduta si uitata in prea fierbinti dureri.
(Popescu Gillda )

DEASUPRA LUMII....

M-am nascut din petale de trandafir,
Brodate cu fire de soare, unite cu fire de luna
Si m-am asezat sa ma odihnesc
Pe curcubeul nascut din tacerea stelelor.


Mi-am deschis bratele sa pot cuprinde in ele
Polenul diminetii imprastiat in nori de diafan
Si am simtit pe obraz lacrima apusului
Ranit de linistea vantului de toamna.


In miez de noapte s-au asezat langa mine
Gandurile pierdute ale unui zambet
Si din multimea fulgilor de zapada
Am cules unul care sa-mi poata sterge pacatele.


Priveam uimita cum in palma mea
Inflorea pentru intaia data un bob de speranta
Si-atunci am jurat la altarul dragostei
Ca n-am sa mai cred in povestile cu Feti-Frumosi.


Dar undeva, departe de lume, stiu ca si azi
Mai asteapta sa fie salvata o Ileana Cosanzeana.

Dragoste nemuritoare...

M-ai strâns în inimă adânc
Şi m-ai trezit din adormire
M-ai făptuit în trupul tău
În tine m-ai numit iubire
M-ai învăţat cum să iubesc
S-absorb atingerile tandre
M-ai perindat prin paradis
Cu sărutările meandre
Căci fără tine-s agonal
Si-ades te jinduesc cu trudă
Iubirea-ar fi cuvânt banal
Şi viaţa fără tine crudă
Când sunt la zidul infernal
Ce te desparte-acum de mine
Vreau să-l zdrobesc cu un baros
Ca să străbat uşor spre tine
Iar când nu pot să te ajung
Să mă transform din om în ploaie
Să mă preling pe trupul tău
Să curg în dragoste şiroaie
Şi când pierduţi în ritm sublim
Când un întreg vom fi în fine
Fă tu din mine ce doreşti
Ca să mă regăsesc în tine
Pierdut sublim la pieptul tău
Când vom atinge nemurirea
Distanţa, timpul-or dispărea
Ştiind că am găsit iubirea
(Marius Baciu)

Chris Spheeris - Solitary Road

SERENADE - Schubert

Mi-ai spus:"Nu! Niciodata!"...

Un cântec trist de Schubert, lin prin văzduh plutea,
Când tu, - ții minte oare? – mi-ai spus: ”Nu! Niciodată!
Nu!” îmi spuneai și totuși în ochii-ți strălucea
Azurul melancolic al bolții înstelată.

Spuneai: ”Nu! Niciodată!”, dar chipul tău zâmbea ,
Ca-ntr-un profil de veche medalie turnată;
Și, mândru, al comorii ce-ascunzi instinct, punea
Pe-obrajii tăi, năframa-i geloasă-mbujorată.

Păcat! O, ce cuvinte de nepăsare pline
Când îți vorbeam, marchiză, de dragoste știi bine,
Nu-ți deslușeam nici chipul, nici zâmbetul de crin.

Mai dulce decât ochii-ți senini e-a ta simțire;
Și mă gândeam în taină, privindu-i cu mâhnire,
La sufletul ce-n floarea-i ți se-nchidea divin.
(Alfred Musset)
1839

Stea dulce a iubirii,nu cobori din cer!

Stea palidă a serii, tu sol trimis din zare,
Ce din amurguri fruntea sclipindă îți desprinzi,
Cu ochii-ți, din palatul de-azur au ce cuprinzi?
Ce vrei să vezi în depărtare?

S-a potolit furtuna și vântul a-ncetat;
Cu freamăt blând pădurea își lăcrimează dorul;
Un fluture de aur, lin, prin livadă, zborul
Printre miresme și-a luat.

Ce cauți peste lumea ce doarme în stihie?
Parcă spre munți acuma cobori în pas ușor;
Pleci surâzând, prieten plin de melancolie,
Iar ochiul tău clipește în zări tremurător.

Stea ce cobori în noapte spre verzile coline,
Tu, ce din mantia nopții ca lacrimă-ai descins,
Și vezi în depărtare păstorul care vine
Cu turma lui, pe drumul de-ntunecimi cuprins,

Spre ce tărâm mergi, astru, în nesfârșita noapte?
Vrei un culcuș, prin trestii, pe tărmul solitar?
Sau, chip frumos în ceasul tăcerii, fără șoapte,
Cobori adânc în mare, ca scump mărgăritar?

De e să mori, luceafăr, și dacă-n marea-adâncă
Vrei pletele bălaie să le scufunzi, îți cer:
Întârzie-ți plecarea! Mai stai o clipă încă!
Stea dulce a iubirii, nu coborî din cer!

(Alfred Musset)

1835

Cititorului

In cartea asta, fără-ndemânare,
Am pus întreaga tinerețe-a mea.
Mărturisesc, acum când ea apare,
Că multe-aș fi putut să schimb în ea.

Dar, cum și firea noastră-i schimbătoare,
De ce să fac trecutu-altminterea?
Te du, deci, biată pasăre, în zare
Și Dumnezeu te-ndrume unde-i vrea.

O cititorule, oricine-ai fi,
Citește cât mai mult mă poți citi;
La urmă vine-osânda, pare-mi-se.

Întâiul vers copilu-l migăli;
Pe cel de-al doilea, băiețandrul; și
Bărbatul, doar pe el din urmă-l scrise.

(Alfred Musset)

Vom ramane legati in ciuda indoielilor...

Vom rămâne legaţi, în ciuda îndoielilor şi opre-
-liştilor, de iluzia aceasta presărată cu veselie şi
lacrimi, pe care atâtea interese şi atâta dragoste o 
acoperă cu adevărat. Căzută şi reîntegrată fără în-
-cetare, printre făgăduielile pe care ni le suflăm 
şi ni le spunem la ureche, nimic până acum n-a 
izbutit să-i clatine supremaţia. În faţa cercetărilor 
noastre, ea stă ca un sfinx care când ar zâmbi 
pentru prima oară, când ni s-ar părea cu totul 
inutil. Cine ştie? Pentru că durata ei nu e cuprinsă 
numai între scurta fericire a părinţilor noştri şi
pulberea noastră depărtată; pentru că ea e înscrisă 
în filigran în lumina zilei şi, totodată, în ochii noştri.

(Rene Char)

Si s-a dus pe o noapte cu luna...

Vălul des mi-ascundea disperarea,
Faţa palidă, ochii fierbinţi...
Cu tristeţea-mi imensă ca marea
Am sfarşit prin a-l scoate din minţi.

Şi s-a dus pe o noapte cu lună –
Gura strînsă-ntr-un strîmbet amar.
Am fugit dupa el ca nebună,
Să-l ajung lîngă poartă măcar.

I-am strigat : «Numai eu sunt de vină.
Am glumit; dacă pleci, voi muri!»
Mi-a răspuns cu o voce străină,
Surîzînd: «Vezi că-i vînt. Vei răci!»

(Anna Ahmatova)

Speranta-i dulce in fiinta pura...

Poţi să înalţi cu flacăra dorinţei 
speranţa, nu în van fiind râvnirea, 
căci Domnul de ne-ar fi urât simţirea, 
de ce-ar fi dat chip lumii şi fiinţei?

Slăvesc izvorul păcii şi-al voinţei, 
de ce mi-aş pune-n altceva iubirea, 
când Tu ţii sufletul divin, ce firea 
mi-o-înnobilează si o dă credinţei?

Speranţa-i vană în acea făptură
ce-n frumuseţi iubeşte pieritorul 
pe care, ceas de ceas, îl soarbe-abisul.

Speranţa-i dulce în fiinţa pură 
necoborând cu trupul, schimbătorul, 
ori moartea, şi-o aşteaptă Paradisul.

(Michelangelo)

Cand prea iubesti e cel mai rau mijlocul...

Când, doamnă, sunt cu tine,
al vieţii duh dispare
din piept spre mădulare:
un mişcător şi un prea dulce bine,
că sufletul se-abţine
în calea lui firească
şi de atâtea bucurii mă lasă.
Dar când te duci, el vine,
prea plin, să-1 locuiască -
un ajutor mortal în propria-i casă.
Când te întorci, mă-apasă
plecarea lui din pieptu-mi, ca o jale.
Astfel, torturi egale-s
şi răul şi-ajutorul sau norocul:
când prea iubeşti e cel mai rău mijlocul.

(Michelangelo)

Rugaciune

Craiasa alegându-te
Ingenunchem rugându-te,
Inalta-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întarire
Si zid de mântuire,
Privirea-ti adorata
Asupra-ne coboara,
O, maica prea curata
Si pururea fecioara,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbra facem pamântului,
Rugamu-ne-ndurarilor
Luceafarului marilor;
Asculta-a noastre plângeri,
Regina peste îngeri,
Din neguri te arata,
Lumina dulce clara,
O, maica prea curata
Si pururea fecioara,
Marie!

(versuri de Mihai Eminescu)

De-ai citi la mine-n suflet...

Am strigat spre tine Doamne,
Am strigat în psalmi şi-n rugă.
Am strigat atăt de tare
Ca m-au luat cei răi la fugă!

De-ai citi la mine-n suflet
Şi-ai închide-a lumii gură,
Ai vedea, o, Doamne scump,
Că nu am pe nimeni ură!

Iubesc din suflet fratii,
Aş vrea să îi am aproape!
Te iubesc pe Tine, Doamne,
Cu lacrimi fierbinţi în pleoape!

Nimeni nu îmi înţelege
Dorul inimii şi focul,
De aceea nicaieri
Printre ei nu-mi aflu locul.

Alungată dintre oameni,
Trimit ura lor, spre mine
Si mă prigonesc adesea,
Cănd încerc să le fac bine.

Întind mâinile a rugă,
Nu mă-nchin păgân la zei
Şi te rog smerită, Doamne,
Să nu-i pedepseşti pe ei.

(Dorina Stoica)

A fost odata....si-avea atatea vise...

Cand se iubesc doi oameni in tacere...

Când se iubesc doi oameni în tăcere,
încât destinul ce-ntre ei se-mparte
rănind pe unul, altul e pe moarte,
şi-n două inimi caste stă o vrere,

şi când, eternizat, un suflet cere 
din două trupuri zbor spre cer, departe, 
când c-o săgeată două piepturi sparte 
aprinde-Amor cu tainică putere

şi când ei  speră cu înfrigurare 
într-un sfârşit comun şi, peste-aceste, 
iubindu-se, nu se iubesc pe sine

şi când iubirea lor e mult mai mare 
decât o mie de iubiri, cum este 
în stare supărarea să-i dezbine?

(Michelangelo)