SPERANTA

joi, 7 aprilie 2011

miercuri, 6 aprilie 2011

MARIN TRAIAN- La Fereastra(Fata Morgana soundtrack)

Mi-e imposibil fără tine
Nici nu mai ştiu dacă erai frumoasă
Şi nici în ce culori îţi sta mai bine,
Ştiu doar că amintirea nu mă lasă
Şi că mi-e imposibil fără tine.
Vizionez femei nenumărate,
Femei interesante mă mai sună,
Dar rece şi străin mă simt de toate
Şi nu mă văd cu ele împreună.
Nu pot nici să-mi explic întreaga dramă,
Care-a decurs din întâlnirea noastră,
Dar vechiul dor al dragostei mă cheamă
Şi tu îmi faci cu mâna la fereastră.
Subtile explicaţii cui i-aş cere?
Tot prostul face pe interesantul
Şi-n condamnarea asta la tăcere,
Mai conversez de-a surda, cu neantul.
Şi cum să transformăm iubirea-n ură,
De ce nu noi, ci solii să lucreze,
Şi să pătăm simţirea cea mai pură,
Punând incendiul tot în paranteze?
N-aş vrea să te-ndârjesc sau să te sperii,
Nici să te fac să te-ndoieşti de tine,
Dar eu te-am adorat fără criterii,
Estet bolnav, al patimii depline.
De dragul tău, am fost cu lumea-n luptă,
Te-am apărat de bârfe şi de crivăţ,
Şi după toată veghea ne-ntreruptă,
Cedez numai în lupta împotrivă-ţi.
Şi totuşi tu ai fost cea mai frumoasă,
La mine-n braţe îţi fusese bine,
Obsesia iubirii nu mă lasă
Şi-mi este imposibil fără tine.

Eu te-am iubit...

Eu te-am iubit şi poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot;
Dar nici nelinişte şi nici tristeţe
Ea nu îţi va mai da, aşa socot.
Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cîndva iubită
Aşa adînc, aşa gingaş cum te-am iubit.

(A.S.Puskin)

Noi suntem prieteni sau asta-i iubire?

Cât timp nu te văd, nu oftez, nu bocesc,
Stăpân sunt pe mine şi când te zăresc;
Când însă mult timp nu-mi mai ieşi înainte,
Ceva îmi lipseşte, un dor mă cuprinde;
Şi-atunci, suspinând, mă întreb cu uimire:
Noi suntem prieteni sau asta-i iubire?

De-mi pieri din priviri, eu în stare nu sunt
Să fac chipul tău să-mi revină în gând;
Uneori totuşi simt far’să vreau, că mereu
Acest chip este-aproape de cugetul meu
Şi din nou întrebarea mi-o pun cu uimire:
Suntem numai prieteni? Sau aceasta-i iubire?

Chinuit uneori, nu gândeam nicidecum
Lângă tine să viu, ce mă doare să-ţi spun;
Dar umblând fără ţel, neuitându-mă-n cale,
Nu ştiu cum ajungeam drept la treptele tale;
Şi-atuncea, intrând, mă-ntrebam cu uimire:
Am venit ca prieten? Sau venii din iubire?

Sănătatea să-ţi apăr, eu şi viaţa mi-aş da,
Aş intra şi-n infern pentru liniştea ta;
Căci în inima mea nu-i dorinţă mai vie
Decât pace să ai şi trupească tărie.
Şi atuncea din nou îmi pun vechea-ntrebare:
Asta-i prietenie? Este dragoste oare?

Când pe mâinile mele-ţi cobori a ta palmă,
O plăcută simţire mă-nvăluie, calmă,
Parcă viaţa-ntr-un somn liniştit mi-o sfârşesc;
Dar de-a inimii repezi bătăi mă trezesc
Care-mi pun răspicat vechea mea întrebare:
Asta-i prietenie? Este dragoste oare?

Iar când strofele-acestea le-aşternui pentru tine,
N-a pus duh inspirat stăpânire pe mine;
Ci, uimit, nici măcar nu luai seama prea bine
Ce idei mi-au venit, împletite în rime,
Şi mă-ntreb cine-a vrut, ce scrisei să-mi inspire?
Asta-i prietenia sau e, poate, iubire?

(Adam Mickiewicz)

Si-atat e de adanca tacerea...

Abia şopteşte unda
În ceasul vesperal.
Îşi oglindeşte luna
De toamnă chipul pal.

Şi-atât e de adâncă
Tăcerea, că aud
Cum lotusul suspină
Pe-adâncul lac din sud ...

Şi parcă îmi şopteşte
Cu glasul stins, mereu,
De-adânca lui tristeţe
Să mă-ntristez şi eu ...

(Li Tai Pe)

De-ai fi langa mine!

La tine mă gândesc când valu-n soare,
Pe mări sclipeşte,
Când licărul de lună, din izvoare
Se oglindeşte.

Te văd pe tine când în drum, sub zare
Colb se ridică.
În bezne, când drumeţul pe cărare
E prins de frică.

Te-aud pe tine-n vâjâirea-adâncă
De val, în ropot
Adesea merg s-ascult când, stins, în luncă,
E orice şopot.

Cu tine sunt; de-ai fi cât de departe,
Sunt lângă tine.
Apune; stelele-n curând vor arde.
De-ai fi la mine!

(Goethe)

Atata am visat la tine...

Atâta am visat la tine încât îţi pierzi realitatea.
Să mai fie timp să ating acest trup
viu şi să sărut pe această gură
naşterea glasului ce-mi e drag? Atât
am visat la tine că braţele-mi obişnuite, când
îţi strâng umbra, să se-ntâlnească pe pieptul meu
nu s-ar mai lăsa conduse de conturul 
trupului tău, poate. Şi că, în faţa 
aparenţei reale a ceea ce mă bântuie şi mă
stăpâneşte de zile şi ani, aş
deveni o umbră, fără îndoială. O, balanţe
sentimentale.
Atâta am visat la tine că nu mai este timp,
fără îndoială, să mă trezesc.
Dorm de-a-n picioarelea, cu trupul expus la toate
aparenţele vieţii şi iubirii
iar ţie, singura care ai însemnătate
astăzi pentru mine,
ţi-aş putea atinge fruntea şi
buzele mai puţin decât cele dintâi buze
şi fruntea ce-mi ies în cale. Atâta
am visat la tine, atâta am umblat, am vorbit, m-am culcat
cu fantoma ta că nu-mi 
rămâne poate, şi 
totuşi, decât să fiu o fantomă
printre fantome şi mai
umbră de o sută de ori decât 
umbra care se
plimbă şi se
va plimba
veselă
pe cadranul
solar al vieţii tale.

(Robert Desnos)

marți, 5 aprilie 2011

Dorul tau de al meu dor ma-nfioara...

Particule de mister te inconjoara

Si fiindca nu te stiu,de tine ma tem iara!...

Cu fir de dor din ce in ce mai fraged

Imi leg speranta de linistea uitarii

Si-mi fac din pietre seci petale de lumina...

Nu poti sa ma inchizi in ce nu am,

Ma poti inchide in ceea ce sunt

Si nici asa nu ma vei pastra,

Nu vei reusi sa ma cunosti...

Pastreaza-ma asa cum sunt

Iubeste-ma pentru ceea ce sunt,sau

Pentru ca exist!...

Dorul tau de al meu dor ma infioara

Si parca iar te simt al meu,ca odinioara!...

Particule de mister te inconjoara

Si-mi doresc sa pot sa te descopar,

Sa te desfasor,sa te cunosc asa cum esti!...

Fii tu al meu gand de libertate,

Fii zambetul si lumina mea in zi,in noapte

Daca privirea mea te-ncanta,daca

Ma poti cuprinde din vise,din ce sunt;

Culege-ma pentru tine,sa fiu a ta si dincolo de nori,dar si aici,pe acest pamant!

Si "ieri" un "maine"-nseamna...

Iubim atâtea lucruri pe lumea asta, doară
Ca să-nțelegem bine ce prețuim din plin:
Joc, ocean, cofeturi, un firmament senin,
Femei, sau cai, sau lauri, sau roze bunăoară.

Călcăm pe flori firave, ce-abia prind să răsară,
Și plângem, și cuvinte de bun rămas rostim.
Cu timpul, ne dăm seama și noi că-mbătrânim
Când clocotul se duce din inima hoinară.

Din toate-aceste bunuri, ce nu spun lucru mare,
De preț e numai unul; un vechi amic, se pare.
Te cerți și fugi de dânsul; când însă, cumințiți,

Ne întâlnim, surâdem, și două mâini se-ndeamnă,
Gândindu-se că-n timpuri mergeam nedespărțiți,
Că sufletul nu-i veșnic și ”ieri” un ”mâine”-nseamnă.

(Alfred de Musset)

1843

Cand "Adevarul" l-am gasit...

Iubire, vlagă, încântare
Și viață, tot s-a irosit;
Și chiar mândria-mi, pentru care
Drept geniu-am fost pecetluit.

Când Adevărul l-am găsit,
Credeam că-i un prieten mare;
Dar după ce l-am cântărit,
Simții o scârbă-ngrozitoare.

Și totuși, vai, nimic nu știe
Cel ce să-l afle întârzie;
Căci pururi el va lumina!

De sus, Cel Sfânt răspuns îmi cere:
”Tot ce mai am ca mângâiere
E lacrima ce-am plâns cândva!”
(Alfred de Musset)
1840

luni, 4 aprilie 2011

Raoul - Ochi albastri

Te mai privesc si azi...

Te mai privesc si azi cum surazi luminii,
Din linistea clipei cum desprinzi o stea
Si prin picuri de apa albastri ca ziua
Surade iar noaptea cea trista si rea.

Se mai intinde-o mana spre-un vis de mantuire,
Se mai indreapta brate in ruga catre cer
Si-n ochi azi tristi, ieri prea plini de iubire
Se mai citeste dorul apuselor taceri.

Ne regasim azi goi de vise si sperante.
Trecutul ne-nsoteste si ne-apasa greu.
Nici nu mai pot macar sa mai cuprind in brate
Acele stele albe, ce le-am cladit chiar eu.

E ziua prea tarzie si noaptea-i prea devreme,
E visul meu cazut si sfaramat de stanci
Si din apusul vietii, din clipe de tacere,
Azi pot doar sa culeg prapastii prea adanci.

In ochi am adunat sperante fara vise,
Din suflet am cules un dor de portelan
Si n-am stiut sa mint acele clipe ninse
Ce m-au infasurat in noapte an de an.

Si am ramas sa mai traiesc o viata.
Asa cum mi-a fost data – cu zambet si taceri.
Sa mai culeg din vise o alta dimineata,
Pierduta si uitata in prea fierbinti dureri.
(Popescu Gillda )

DEASUPRA LUMII....

M-am nascut din petale de trandafir,
Brodate cu fire de soare, unite cu fire de luna
Si m-am asezat sa ma odihnesc
Pe curcubeul nascut din tacerea stelelor.

Mi-am deschis bratele sa pot cuprinde in ele
Polenul diminetii imprastiat in nori de diafan
Si am simtit pe obraz lacrima apusului
Ranit de linistea vantului de toamna.

In miez de noapte s-au asezat langa mine
Gandurile pierdute ale unui zambet
Si din multimea fulgilor de zapada
Am cules unul care sa-mi poata sterge pacatele.

Priveam uimita cum in palma mea
Inflorea pentru intaia data un bob de speranta
Si-atunci am jurat la altarul dragostei
Ca n-am sa mai cred in povestile cu Feti-Frumosi.

Dar undeva, departe de lume, stiu ca si azi
Mai asteapta sa fie salvata o Ileana Cosanzeana.

Dragoste nemuritoare...

M-ai strâns în inimă adânc
Şi m-ai trezit din adormire
M-ai făptuit în trupul tău
În tine m-ai numit iubire
M-ai învăţat cum să iubesc
S-absorb atingerile tandre
M-ai perindat prin paradis
Cu sărutările meandre
Căci fără tine-s agonal
Si-ades te jinduesc cu trudă
Iubirea-ar fi cuvânt banal
Şi viaţa fără tine crudă
Când sunt la zidul infernal
Ce te desparte-acum de mine
Vreau să-l zdrobesc cu un baros
Ca să străbat uşor spre tine
Iar când nu pot să te ajung
Să mă transform din om în ploaie
Să mă preling pe trupul tău
Să curg în dragoste şiroaie
Şi când pierduţi în ritm sublim
Când un întreg vom fi în fine
Fă tu din mine ce doreşti
Ca să mă regăsesc în tine
Pierdut sublim la pieptul tău
Când vom atinge nemurirea
Distanţa, timpul-or dispărea
Ştiind că am găsit iubirea
(Marius Baciu)

Un cântec trist de Schubert, lin prin văzduh plutea,
Când tu, - ții minte oare? – mi-ai spus: ”Nu! Niciodată!
Nu!” îmi spuneai și totuși în ochii-ți strălucea
Azurul melancolic al bolții înstelată.

Spuneai: ”Nu! Niciodată!”, dar chipul tău zâmbea ,
Ca-ntr-un profil de veche medalie turnată;
Și, mândru, al comorii ce-ascunzi instinct, punea
Pe-obrajii tăi, năframa-i geloasă-mbujorată.

Păcat! O, ce cuvinte de nepăsare pline
Când îți vorbeam, marchiză, de dragoste știi bine,
Nu-ți deslușeam nici chipul, nici zâmbetul de crin.

Mai dulce decât ochii-ți senini e-a ta simțire;
Și mă gândeam în taină, privindu-i cu mâhnire,
La sufletul ce-n floarea-i ți se-nchidea divin.
(Alfred Musset)
1839

Stea dulce a iubirii,nu cobori din cer!

Stea palidă a serii, tu sol trimis din zare,
Ce din amurguri fruntea sclipindă îți desprinzi,
Cu ochii-ți, din palatul de-azur au ce cuprinzi?
Ce vrei să vezi în depărtare?

S-a potolit furtuna și vântul a-ncetat;
Cu freamăt blând pădurea își lăcrimează dorul;
Un fluture de aur, lin, prin livadă, zborul
Printre miresme și-a luat.

Ce cauți peste lumea ce doarme în stihie?
Parcă spre munți acuma cobori în pas ușor;
Pleci surâzând, prieten plin de melancolie,
Iar ochiul tău clipește în zări tremurător.

Stea ce cobori în noapte spre verzile coline,
Tu, ce din mantia nopții ca lacrimă-ai descins,
Și vezi în depărtare păstorul care vine
Cu turma lui, pe drumul de-ntunecimi cuprins,

Spre ce tărâm mergi, astru, în nesfârșita noapte?
Vrei un culcuș, prin trestii, pe tărmul solitar?
Sau, chip frumos în ceasul tăcerii, fără șoapte,
Cobori adânc în mare, ca scump mărgăritar?

De e să mori, luceafăr, și dacă-n marea-adâncă
Vrei pletele bălaie să le scufunzi, îți cer:
Întârzie-ți plecarea! Mai stai o clipă încă!
Stea dulce a iubirii, nu coborî din cer!

(Alfred Musset)

1835

Cititorului

In cartea asta, fără-ndemânare,
Am pus întreaga tinerețe-a mea.
Mărturisesc, acum când ea apare,
Că multe-aș fi putut să schimb în ea.

Dar, cum și firea noastră-i schimbătoare,
De ce să fac trecutu-altminterea?
Te du, deci, biată pasăre, în zare
Și Dumnezeu te-ndrume unde-i vrea.

O cititorule, oricine-ai fi,
Citește cât mai mult mă poți citi;
La urmă vine-osânda, pare-mi-se.

Întâiul vers copilu-l migăli;
Pe cel de-al doilea, băiețandrul; și
Bărbatul, doar pe el din urmă-l scrise.

(Alfred Musset)