„A-ţi fi frică de dragoste înseamnă a-ţi fi frică de viaţă, iar cînd
îţi este frică de viaţă eşti pe trei sferturi mort.” Bertrand Russell
Cînd m-am gîndit să abordez acest subiect, atît de controversat, am
fost convinsă că va fi cea mai uşoară scriere de pînă acum. Că totul va
merge de la sine şi cuvintele se vor bate între ele în ambiţia de a-şi
asigura cît mai repede un prim loc pe hîrtie.
Surprinzător pentru mine, nu a fost deloc aşa. De ce? Pentru că nu
poţi să scrii despre ceva ce nu poţi prinde în mînă şi analiza; despre
ceva ce nu poţi vedea, pipăi, întoarce pe toate părţile. Singurul reper
de care te-ai putea folosi ar fi gustul ei, al vieţii: acrişor, după cum
te-ai grăbit să-i culegi fructul mai devreme, prea devreme - sau
dulceag, dacă ai aşteptat şi ai avut grijă să atingă perioada
maturităţii depline. Şi atunci, cum să scrii despre ceva ce se simte, se
gustă... se trăieşte?!...
Dar pentru că am început deja să scriu, voi continua expunerea, cu
riscul ca în următoarele rînduri să mă trezesc dansînd cu propria
mediocritate în raport cu măreţia şi complexitatea acestui subiect...
„Acela care se lăsă purtat de curent, care nu se ghidează după
principii înalte, care nu are idealuri, nici convingeri – un astfel de
om este... un obiect mutat de ici-colo, în loc să fie o fiinţă vie şi
mobilă – un ecou, nu o voce. Omul care nu are viaţa interioară este un
sclav al celor ce-l înconjoară, aşa cum barometrul este servitorul
obedient al aerului” Henry Frederic Amiel
Să fii un sclav într-o existenţă care nu îţi aparţine, căci nu o pot
numi viaţă - aceasta este frica mea cea mai mare. Nu mă tem de furtuni,
de cutremure, de incendii. Căci pe acestea nu le pot influenţa singură
şi direct cu aproape nimic, nu am nici o contribuţie în naşterea lor, nu
sînt rezultatul unei alegeri conştiente. Dar să fiu înrobită în
cătuşele invizibile ale falsului sine – iată coşmarul care mă chinuie;
iată coşmarul care ar trebui să ne trezească pe toţi la realitate.
Smuls din propria viaţă ce ţi-a fost dăruită la naştere, te trezeşti
aruncat într-o vîltoare în care nu ştii ce se întîmplă cu tine. La
început te zbaţi din reflex, din instinct de supravieţuire. Faci
eforturi să pricepi unde ai ajuns, de ce eşti acolo şi ce ai de făcut
mai departe. Forţele încep să îţi scadă şi eşti din ce în ce mai
dezorientat, pe măsură ce îţi dai seama că cea mai mare parte a celor de
care te pocneşti în această rătăcire nebună nu are habar de ce se
întîmplă în jur. Problema este că ei deja au obosit şi nici măcar nu îşi
mai pun întrebări. Au renunţat la luptă. S-au resemnat.
Dacă eşti puţin mai puternic, te mai agiţi un timp. Forţa valurilor
spumegînde te izbeşte de pereţii grotei în care te zbaţi, te trage la
fund şi, cînd falsul sine simte că eşti gata să renunţi, te scoate puţin
la aer, ca să nu te piardă atît de repede – cu cît rezişti mai mult, cu
atît devii jucăria lui preferată şi nu poate renunţa la tine.
Între două asemenea lupte zilnice, apuci la un moment dat să te urci
pe pereţi – la propriu şi la figurat. Respirînd cu spaimă îţi revii
puţin şi te întrebi ce-i cu tine. Ce naiba să fie?! Nu a zis nimeni că
viaţa e uşoară. La un moment dat, ai făcut nişte alegeri. Ai obosit şi
ai căzut rob ispitei nimicului.
„Viaţa noastră este rezultatul alegerilor pe care le le facem, a
da vina pe cei din jur, pe mediu, pe ceilalţi factori, înseamnă a da
acestor lucruri puterea de a ne controla.” Stephen Covey
Pentru toate aceste alegeri, sîntem răspunzători în totalitate – noi
şi numai noi, nimeni altcineva. Dar nu este prea tîrziu. Trebuie să
privim înainte. Şi să alegem luptă. Să alegem viaţa. Să ne alegem pe
noi.
Pentru a putea atinge acest prag al existenţei noastre, cred că
trebuie să conştientizăm urgenţa şi importanţa acestei priorităţi.
Înainte de toate, să respirăm adînc şi să încercăm să ne cunoaştem, sau,
mai bine zis, să ne aducem aminte de noi... aşa cum eram cînd eram
mici... inocenţi şi veseli... cum ne amuzam neştiutori în fata
reprezentaţiilor din lumea largă; spectacole în care marionete ghidate
de sfori invizibile se agitau în nişte piese tragi-comice fără de
sfîrşit – priviţi acum şi învăţaţi să vă feriţi!
Trebuie să te chinui şi să lupţi. Să te lupţi cu cel care te-a
sufocat de-a lungul anilor, dîndu-ţi impresia că eşti TU. Tu, cel
adevărat, poţi mai mult. Vrei mai mult. Meriţi mai mult. Meriţi să te
trezeşti dimineaţa liniştit, senin, respirînd uşor şi zîmbind frumos.
Meriţi să faci lucrurile care îţi plac, care îţi dau energie, care te
pasionează, care pulsează în sîngele tău odată cu bătaia inimii tale.
Meriţi să fii cineva în viaţa ta. Meriţi să fii cineva pentru tine.
Meriţi să fii TU.
Ia o carte şi citeşte mai mult despre tine. Despre alţii care au
reuşit să cîştige acest război. Despre cei care au făcut paşi mai mici
şi care au cîştigat luptă după luptă pînă la victoria finală. Du-te
într-un loc unde îţi poţi auzi gîndurile. Închide ochii şi adu-ţi aminte
cînd erai mic şi te jucai cu prietenii tăi. Ce ziceai atunci că vrei să
te faci cînd vei fi mare? Acela este drumul pe care trebuie să îl
urmezi. Numai tu, cel de atunci, poate găsi viaţa care îţi aparţine.
Dacă între timp te-ai pierdut pe tine, cum ai pretenţia să trăieşti
Viaţa Ta?
„Despre viaţa nu se poate scrie decît cu un toc înmuiat în
lacrimi” Emil Cioran
Nu te înfricoşa, nu te speria, nu dispera şi, mai ales, nu renunţa.
Poţi însă să plîngi. Plîngi în voie, cu lacrimi fierbinţi şi sărate.
Plîngi şi îngroapă-l pe cel de acum. Şi regăseşte-l pe cel de odinioară.
Scrie un necrolog şi aminteşte în el tot ceea ce ai ajuns să fii acum
– egoist, rău, materialist, fals, ipocrit. Memorează-le. Trăieşte-le
pentru ultima dată şi apoi UITĂ-LE!. Ai voie să iei cu tine un singur
lucru: încrederea în oameni. Căci, altfel, viaţa nu ar mai avea nici
gust, nici miros, nici chip, nici sens – NIMIC. Nu mai amîna, nu mai sta
să analizezi atîta. Crezi că ai în faţă nemurirea? Te înşeli amarnic,
nici nu ştii cît de preţioasă este fiecare clipă. Pe cît de uşor te
ridici pe vîrfuri, păşeşti şi parcurgi prima jumătate a existenţei tale,
pe atît de repede, abrupt şi dintr-o dată începi să cobori pe drumul
celeilalte jumătăţi a acesteia.
Ai grijă de tine, de sufletul tău, de mintea ta. Pune-le pe toate la
muncă în această călătorie. Odată ajuns la tine, vei vedea că abia de
acolo începe adevărata călătorie. Ai grijă la alegerile pe care le vei
face în continuare. Ai grijă cu cine te vei însoţi la drum. Ai grijă în
ce jocuri te vei avînta şi la ce hore vei mai participa. Ai grijă de
tine pentru că în final numai cu tine vei rămîne.
Vei vedea, astfel, că viaţa adevărată merită trăită. Că dimineţile
pot fi senine şi nopţile poţi fi liniştite. Că încet-încet drumul tău se
va intersecta cu cel al unui alt seamăn, la fel ca tine – că cineva te
va ţine de mîna, acel cineva care credeai că nu a existat şi nu va
exista niciodată. Că vei avea cîţiva prieteni adevăraţi, puţini ce-i
drept, dar care vor fi alături de tine pentru a se bucura împreună cu
tine de reuşitele obţinute, pentru a plînge alături de tine cînd vei
simţi că te părăsesc puterile şi pentru a te ridica de jos atunci cînd
vei fi prea obosit şi vei risca să rătăceşti drumul corect.
Dar pentru toate acestea va trebui să munceşti. Să speri, Să te
ridici de jos şi să mergi mai departe. Să rîzi cu poftă. Să nu te uiţi
în lături ci numai spre orizont, spre destinaţia ta – şi să te bucuri de
această călătorie minunată spre propia ta viaţă adevărată!
„Viaţa nu e sentimentală, nu e nici rea, nici bună. Viaţa e
dreaptă: recompeneseaza pe cei merituoşi, pedepseşte pe cei leneşi,
loveşte pe cei care îi încalca legile.” Pavel Corut
M-as bucura sa accesati urmatorul link....viata...e fantastic de frumos surprinsa de cineva care cu siguranta o iubeste...
Laura Mariana
