Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De când ma simt tot mai bogat, de tine,
Si-mi stau pe tâmple soarele si luna,
Acum mi-e cel mai rau si cel mai bine.
M-as jelui în fel de fel de jalbe
În care nici n-as spune cum te cheama,
Patrate negre si patrate albe
Îmi covârsesc gradina si mi-e teama.
Si, uite, n-are cine sa ne-ajute,
Abia-si mai tine lumea ale sale
Si-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri cauta o cale.
Prin gari descreierate - accidente,
Marfare triste vin, în miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca sa te-apropii si ca sa te sperii.
Jur-împrejur, privelisti aberante,
Copii fragili ducând parintii-n spate,
Batrâni cu sanii gri de os pe pante
Si albatrosi venind spre zari uscate.
Mi-e dor de tine si îti caut chipul
În fiecare margine a firii,
În podul palmei, daca iau nisipul,
Simt un inel jucându-se de-a mirii.
Te-aud în batalii din vreme-n vreme,
Ostasii garzii tale ti se-nchina,
Iubita mea cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon si nume de regina.
Fiorul rece prin spinare-mi trece,
Când mi-amintesc cu gene-nlacrimate
Ca tu, de la etajul treisprezece,
Voiai sa te arunci, sa scapi de toate.
Dar tu-ntelegi, de fapt, ca nu se cade
Sa-ti pui în cumpana întreaga viata,
Ca nu-s în joc abstractele rocade,
Ci sângele ce fierbe sau îngheata.
Neputincioasa, trista si frigida,
Asa ai fost si apareai senina,
Dar cel care-a stiut sa te deschida
Nu-i fericit, ci îmbatat de vina.
De te lucram sârguincios cu dalta,
De te faceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astazi esti, o alta,
Pe care la caldura am trezit-o.
Lasând ambitiile de o parte,
Ne aruncam în marea nemiloasa
Si-mpreunati, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem, din sudoare, sfânta casa.
Pe urma, vin ceilalti sa ne-o distruga
Si ochii tai ma cauta întruna
Si eu înalt nefericita ruga,
Purtând pe tâmple soarele si luna.
Si te iubesc cu mila si cu groaza,
Tot ce-i al tau mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce captureaza
Regina neagra, pentru vesnicie.
(Aforisme Celebre)
