Nu-mi este deloc usor sa stau departe de acest blog.A fost tot sufletul meu timp de un an si jumatate.Indiferent ca era dimineata,amiaza seara sau noapte,acest blog a fost fereasta de care,inchisa fiind,mi-am razimat fruntea ganditoare,iar de era deschisa faceam necontenit din mana celui pe care io..il "vedeam", la capatul drumului...pasind spre mine.Oriunde mergeam si de oriunde veneam,ma asezam si scriam aici.A fost ca si cand as fi trimis scrisori cuiva,nu zilnic...ci in diferite momente ale zilei si noptii.Intr-adevar nu doar gandurile mele,dar acest lucru l-am facut din dorinta de a exprima ce simt in cele mai alese cuvinte.Si nu mi-a fost usor,facand necontenit asta.E o arta sa gasesti ce-a simtit un poet cand a compus o anumita strofa,care sa coincida cu ce simti tu intr-un anumit moment din zi sau noapte.Acum,cand m-am oprit,ori de cate ori deschid blogul imi vine sa plang.As vrea sa scriu.si mi-e teama s-o mai fac.Nu mai vreau sa transmit nimic.Nu mai am cui.Nu mai am voie.Ce simt eu si transpun aici, nu mai are destinatar.Si moartea e mai putin durearoasa ...Cand cineva drag e mort,poti aprinde o lumanare la capataiul lui,poti vorbi cu el...Atunci acest blog...si-a pierdut sensul.Dar e al meu si Doamne cat mi-e de drag.Toata inima mea e in el.Mai am nevoie de timp.Daca voi putea sa mai astern aici ceva fara sa plang...fara sa imi doresc ca ce scriu sa ajunga la un anumit om.....ma voi intoarce.Deocamdata...trebuie sa vorbesc doar cu mine.