Ma doare vara stinsa si amintirea ta.

Mahnirile se lasa pe sufletul meu iar

Ca negura de toamna pe campul solitar.

Grabit s-aduna stoluri si pleaca undeva.

Ma doare vara stinsa si amintirea ta.

Fara folos taria innourata plange,

Incheaga asfintitul baltoaca lui de sange

Si ca o zdreanta uda pe lume cade seara

Prin ceata muntii garbovi abia-si mai duc povara ...

La ce bordei cu geamuri aprinse-n bezna rosii

Voi bate cand a ploaie se vor porni cocosii?

Mi-i dor sa stau la masa sub lampa cu petrol,

S-ascult cum plange ploaia cu glasul ei domol,

Sa rasfoiesc alene o carte si sa-mi para

Odaia taraneasca prin fumul de tigara

Visatul cuib de calde si blande fericiri –

Porneste lin vioara tristetii-n amintiri.

Scolarule, tii minte? Caietul de latina

Era-nsemnat pe margini cu versuri ce suspina

Si inflorea departe un dulce pui de om.

Dar altii scuturara copt rodul scump din pom.

Pe urma alte unde s-au scurs pe matca vremii.

Am poposit odata la marginea poemii

Si am intrat in casa si n-am vrut sa mai plec.

Din vinul poeziei beam pana la inec.

Dar nu stiu cum azi vinul a devenit salciu.

Satul de mine insumi un altul vreau sa fiu.

De-aceea poate astazi cand negura se lasa

Ma podideste dorul sa am si eu o casa –

Un pic de bucurie cu altii in comun,

Cui lucruri ne’nsemnate si gingasii sa-i spun –

Ci fara margini ceata pe campul ud se-ntinde

Si nici un geamin bezna lumina nu-si aprinde.

Mihai Beniuc