Supărări trecătoare şi tristeţi puţin or mai sta...

Mă privesc în clipe adânci,
Şi fierbinţi…de nedescris,
Ciudat…nu-i niciun abis,
Iar tu gând care-mi eşti,
Acum şi-n alte poveşti,
Spre noi împliniri mă arunci.

A sosit toamna aşteptărilor,
Peste primăvara sufletului meu,
Anotimp dezlegat să fie acelaşi mereu.
Şi m-am trezit că-s femeia din vis
Cu speranţe pierdute etern,
În propriul meu paradis.

Cât de frumoasă îmi sunt când zâmbesc,
Şi ce forţă din taina serii simt în inima mea…
Supărări trecătoare şi tristeţi puţin or mai sta,
Sau deloc peste lacrimile chipului ce-mi zăresc,
Cu încrederea vieţii în păr îmi aşez,
Ultima floare de „ nu mă uita”.
Şi visez…

M-am descoperit comoară în aurul trăirilor mele,
Şi-am strâns pumnii privind către colţul tău de cer,
Izvor nesecat de lacrimi- fericire abundă,
Pe obrajii mei scăldaţi de seninul iubirii tale.
Mă ridic puternică-n vântul dimineţii,
Ca să surâd, să trăiesc şi să sper.

Da, SUNT FEMEIA DIN TAINICUL VIS,
În locul umbrei care-am crezut c-aş fi fost,
Nu mai am voie să plâng niciodată.
Nu mai am voie să pierd astrala-ţi iubire,
Mă caută un dor neîncetat în infinita-mi pornire.

Sunt puternică atunci când ştiu că-s sincer iubită.
Sunt cea care-m fost şi cum sunt şi acum.
Sunt plină de viaţa din vieţi ce mă caută,
Sunt evantai de frumos doar uşor aţipind,
Simt ochi neştiuţi cum mă cheamă clipind.

Am trecut peste zidul încercărilor,
În arc peste timp,
M-am văzut cine sunt în oglinda din mine,
Şi m-am descoperit femeia-anotimp.

Păşesc pe urmele paşilor mei,
Ca muză- minune ce ştiu azi că sunt,
Şi mă întreb: cum pot fi iubită aşa?
Cum poţi dori doar o femeie din vis?
Cum poţi să-i rosteşti cuvinte de-amor,
Tărâm de speranţe până azi deseori interzis?

Dar nu pot să cred, întreb femeia din mine,
Şi-mi răspunde frumos, mă cunoaşte mai bine,
Că pe cerul existenţei mele mă caută un sărut,
Că în inima mea bate adevărata viaţă,
Că sunt în cuvinte doar o aparentă prefaţă,
Şi-n aşteptări de nesfârşire, cel mai frumos început.

Da, mă repet, sunt femeia din vis,
Sunt de azi drept poruncă puterea din mine,
Sunt cea mai iubită şi asta ştiu bine,
Chiar v-aş putea spune de când şi de cine,
Şi-am să am zile de clipe-ferice pline,
Şi-am să zâmbesc când voi auzi cuvinte-ranchiună,
Şi-am să-nţeleg că sunt doar a mea,
De-acum şi cât voi exista.

Cine ştie s-asculte cum sunt şi ce pot,
Este aici, în a mea fiinţă.
Cine ştie să nu mă-ntrebe nimic,
Este al meu, cu suflet-dorinţă.
Cine ştie să caute ce vreau, ce doresc,
Am să-l întâmpin cu tot ce n-am fost.

Am să cred chiar de azi că sunt cea mai frumoasă,
Am să ştiu chiar de mâine că un gând e cu mine,
Am să aflu curând că-s infinită poveste,
Chiar din această clipă,
Mi-e împlinită orice dorinţă,
Şi-aşa îmi e bine.

Autor poem
Adrian Melicovici

Sa pierzi dragostea, cand se lasa seara......

You needed me - Anne Murray

Ti-am povestit doar despre cat iubesc marea...si pe tine...

Iar tu...un vis aparut intre o iarna si o primavara...un vis piedut...

"In mintea mea e iarna, dar in sufletul meu e o primavara permanenta."
Victor Hugo 

Fugim de iubire...

"Ne temem de ploaie, ne temem de vint,

Ne temem de vorbe, ne temem de gind,

Ne sperie visul, si-apoi il visam,

Ne temem de lacrimi si-apoi le varsam,

Ne sperie vorba, si-apoi o rostim,

Fugim de iubire, si-apoi o dorim,

Ne temem de ,,teama”, dar n-o ocolim,

Ne sperie viata, dar tot o traim"
(Marin Bunget)

Intoarcerea lui Eminescu

Chiar acum când ninge pe Moldova, veste mi-a sosit din Cernăuți că de-acolo Eminescu – tânăr a pornit spre Chișinău, desculț. Cu desaga plină de poeme să se-adeverească-a pornit – dacă mai suntem la locul nostru și să vadă dacă n-am murit. Să-i ieșim, pe viscol, înainte care cu o carte sau o floare: pașii din omăt să i-i culegem și să-i cerem în genunchi iertare. Pentru că nu-l mai lăsăm să doarmă și-l purtăm pe drumuri de un veac: ba copiii mor în Bucovina ba se-aprinde grâul în Bugeac. Iartă-ne, bădiță, să îi spunem, că ades – cum veacul e-n delir ai fost oaspete în casa Ta și în țara Ta un musafir. Nu te-nghesuiai să-ncapi la masă vinul când curgea gârlă la vale – la dureri veneai să fii cu noi și-ți simțeam prezența Dumitale. Ne-au bătut și cerul și pământul, vremuri grele au trecut pe-aci, ne ziceam: s-avem pâinică-n casă, fără poezie-om mai trăi. Multe am pățit în acest secol care neschimbându-se ne schimbă, deseori ne-am rușinat să spunem că vorbim cu Tine-aceeași limbă. Cine ne-ar ierta pentru copiii care deschideau volumul Tău și găseau poemele ciuntite și cârpită soarta Ta, mereu?! Căci, de-o vreme, Doamne, ce se-ntâmplă, parcă nici nu mai avem destin, pân-şi ceasurile noastre arată şi măsoară toate-un timp străin. Şi-aş boci acum, dar n-am cuvinte: cei care în cuie te-au bătut nu străini au fost, sosiţi din lume, tot dintre ai noştri te-au vândut. Asta e durerea noastră mută că visând să-şi numere arginții – câte-un Iuda, la un colţ de stradă, vinde-şi şi poeţii şi părinţii. Unii s-au deprins stăpân să-şi aibă asta fiind al vieţii unic rost – chiar ar face revoluţii, numai să rămână şerbi precum au fost. Și atâţia plaiul ne-au prădat, iar acum căinţele le vin: nu le e ruşine c-au furat, ci ruşine – c-au furat puţin. Despre noi ce ţi-am putea vorbi, suferim, în parte, fiecare, pedepsiţi, cum veşnic ni se spune, doar pentru păcate viitoare. Căci la noi, aşa-i de la un timp - dacă-ngheaţă via sau puieţii - pentru tot ce se întâmplă-n ţară - nu răspund miniştrii, ci poeţii. Iartă-ne c-atât ne-am fost străini, dar de astăzi, împlinind un rost, să sperăm că-n fiecare casă va găsi Cuvântu-ţi adăpost. …Chiar acum când ninge pe Moldova, când nămeţi prin cerul ei se-alungă, Eminescu a pornit spre noi, și- să dee Domnul să ajungă! Nicolae Dabija

Teama de singuratate...

"...lucrul de care mi-a fost intotdeauna cel mai frica este singuratatea.Care e mai rea decat toate loviturile, si bataia de joc.Dar cu toate acestea am fost singur aprope toata viata.De parca as fi ramas in mijlocul unui camp gol, in ploaie, asteptand ca fiinta care imi lipseste sa vina la mine."
Mons Kallentoft

Al Bano Carrisi & Mariana Pashalieva - Liberta

Cum şi pentru cine scriem poezie...

Este deja cunoscut că sintagma “românul s-a năsut poet” este verificabilă. Este suficient să cutreieri site-urile literare ca să-ţi dai seama de asta, ca să nu mai punem la socoteală puzderia de cărţi de poezie ce abundă şi umplu rafturile librăriilor şi bibliotecilor şi pe care, din nefericire prea puţini le mai şi citesc.
Se scrie mult, uneori se mai şi plagiază şi poate, nu din imposibilitatea plagiatorului de a scrie ceea ce gândeşte ci, uite aşa de-al naibii fiindcă românul în genere simte nevoia de a fi şmecher, de a se da mare.
Fiind o împătimită a genului literar despre care facem vorbire, în ultima vreme am citit multă poezie prin site-urile litarare pe unde mă preumblu. Se scrie mult, se scrie în genere prost, fiindcă aşa cum spuneam, românul fiind poet în fiinţa lui simte nevoia să se producă. Nevoia aceasta de a ieşi cu un talent oarecare în faţă a luat o amploare socială şi dacă orice fetiţă frumoasă poate cânta fără voce (doar cu anatomia) şi să aibă succes, de ce nu am putea face la fel şi cu poezia? Şi cum după revoluţie cultura a sucombat ajutată în mare parte şi de factorii de decizie ai acestei ţări, rezultatele se văd în toate domeniile, artă, modă, limbaj, atitudine, etc. Nici poezia nu face excepţie. Nu vorbesc despre moda şi tendinţele actuale din poezie, e un subiect mult mai amplu pe care simt că nu pot şi nu am dreptul să-l abordez acum dar care mă doare.
Am citit recent o poezie a lui Ion Dodu Bălan despre crezul poetic ea spune aşa

Ars poetica

Dacă nu te smulg din sufletul meu, Poezie,
Dacă nu te scriu cu sângele şi cu lacrima mea
Dacă ritmu-ţi nu este chiar pulsul inimii mele-
Cavalcadă de Pegaşi pe o vreme de vijelie-
Dacă picioarele-ţi de iambi de dactili ori trohei
Nu se succed sincron cu paşii mei,
Melancolizaţi în urma sicriului epocii pe care o ducem la cimitir,
Dacă n-ai febra trupului meu bolnav fără leac,
Dacă nu ai nimic din toate acestea, şi în plus
Ceva din imensa durere a lumii deznădăjduite
Dacă eşti cinică şi nu-ţi recunoşti strămoşii în doine şi balade,
Dacă porţi chipul dezordinii şi al răcelii ce a căzut peste noi
Ca o ploaie cu grindină peste o grădină cu flori
Dacă nu duci visurile omenirii în poala vorbelor tale
Cum aducea mama fructele de la vie
Cum ai putea fi modernă şi umană, Poezie?

Iată ce înseamnă pentru Ion Dodu Bălan poezia. Dacă mergem mai departe în literature universală găsim un poet american care are un crez poetic demn de remarcat
Charles Bukowski

dacă nu vine explodînd
din tine în ciuda a orice
nu o face.
numai dacă vine neîntrebată
din inima şi mintea şi gura
şi viscerele tale
nu o face.
dacă trebuie să stai cu
orele holbîndu-te la ecranul
calculatorului sau aplecat
deasupra maşinii tale de
scris căutînd cuvintele,
nu o face.
dacă o faci pentru bani sau
faimă, nu o face.
dacă o faci pentru că doreşti
femei în patul tău, nu o face.
dacă trebuie să stai acolo şi să
o rescrii din nou şi din nou,
nu o face.
dacă e muncă grea doar
gîndindu-te despre ea,
nu o face.
dacă încerci să scrii
ca altcineva,
uită de asta.
dacă trebuie să aştepţi
pentru ca să răcnească din
tine, atunci aşteaptă
răbdător, dacă nu mai
răcneşte din tine,
fă altceva.
dacă dintîi trebuie să o
citeşti soţiei tale sau prietenei
sau prietenului sau părinţilor
tăi sau oricărei alte persoane
nu eşti pregătit.
nu fi ca atît de mulţi scriitori
nu fi ca atîtea mii de
oameni care se consideră
scriitori,
nu fi nasol şi
plictisitor şi pretenţios,
nu fi consumat cu iubirea de
sine
bibliotecile lumii au căscat
pînă la adormire
din cauza acestui fel de
scriitură
nu te alătura la asta
nu o face.
numai dacă vine din
sufletul tău ca o rachetă,
numai dacă stînd nemişcat
te-ar aduce la nebunie sau suicide sau crimă,
nu o face.
numai dacă soarele din
interiorul tău îţi arde viscerele
nu o face.
cînd într-adevăr este timpul,
şi dacă ai fost ales,
se va face de la sine şi va
continua să se facă pînă cînd
vei muri sau va muri
în tine
nu există o altă cale şi
niciodată nu a existat.

Dacă mă întrebaţi pe mine care mi-e crezul poetic , am să vă spun că poezia trebuie ruptă din suflet şi apoi trebuie slefuită cu talent şi gândire. Poezia, în forma ei primară, înseamnă trăire care apoi poate fi transpusă în artă. De aici, intervine talentul poetului plus multă, multă muncă. Iar ca această muncă să fie încununată cu success, poetul are nevoie de cultură care este baza oricărei manifestări artistice. Fără această cultură, a face artă, este ca şi cum ai încerca să construieşti un bloc dar el să fie început de la etajul…x , pentru că temelia, adică cultura-ţi lipseşte. A nu se înţelege că pot scrie poezie doar cei care sunt…doctori docenţi, doamne fereşte, cunosc destule cazuri de artişti , poeţi, care nu au fost oameni cu şcoală (ex. Francois Villon) dar aceştia au avut un talent ieşit din comun, au fost oameni care au cunoscut viaţa cu toate asperităţile ei şi au fost buni psihologi, sau cei care intră în categoria autodidacţilor.
Mi-am pus mereu întrebarea pentru cine scriem? Mulţi ar răspunde că scriu pentru nevoia lor de a scoate la lumină ceea ce simt. Aceştia sunt cei care scriu cu sufletul , mai există o categorie care scriu doar pentru a alătura rime de cele mai multe ori şchioape. Cu siguranţă are dreptul legal să scrie oricine , cât vrea, cum vrea, ce vrea. Atâta timp cât nu simte nevoia să facă publică această manifestare. Când simte nevoia să o facă şi o si face, deja trăirile lui nu-i mai aparţin, iar el face un act de cultură fie că conştientizează sau nu, care-l obligă la nişte rigori. Dacă privim în urmă la înaintaţii nostri poeţi şi trebuie să privim , fiindcă un popor care-şi neagă trecutul şi istoria înseamnă că nu există ca naţie, marii nostril scriitori în speţă poeţi deşi aveau o cultură vastă, au scris pe înţelesul tuturor şi aici mă refer mai cu seamă la Eminescu poet uriaş care putea fi citit şi înţeles şi de cel mai simplu om ştiutor de carte.
Nu aş dorii să se înţeleagă că vreau să pun o piedică oamenilor care doresc să scrie poezie, din contră, este minunat că avem această dorinţă (am spus-o şi cu alte ocazii şi a spus-o înaintea mea oameni mult mai importanţi vezi Arghezi) vreau doar, ca eseul meu să fie un îndemn la a citi cât mai mult şi la a învăţa să fim riguroşi cu noi când scriem o poezie. Să înţelegem că dacă dorim să scriem o poezie clasică cu rimă aceasta are nişte forme fixe pe care trebuie să le respectăm, iar dacă alegem să scriem poezie modernă aceasta nu înseamnă numai alăturare de cuvinte care mai de care incompatibile , poezia indiferent de forma scrisă pe care o are, trebuie să aibă mesaj, trăire, fior poetic şi dacă se poate să aibă muzicalitate şi să creeze imagini frumoase şi inedite.
Invit pe toţi cei care au avut răbdare să citească acest eseu la reflecţie şi mai ales la dialog.

Autor Delia Stăniloiu