"A fost, întâi, numai o boabă
În palma lui atât de fină
Precum copilu-n braţ de mamă
Ce-asteaptă laptele să vină.
Apoi, a fost tulpină suavă
Şi către cer se întindea
Copilul a-nvăţat să vadă
Şi lumea-ntreagă masura.
Un copăcel se ridica
Udat fiind de-acel batrân
Dar şi de ploaia ce era
Al vieţii semn, al morţii gând.
Copacul, tânar si frumos,
Stapân e peste creste.
Dar se întreabă, plin de dor,
"Batrânul unde este?".
De-i trece-odată prin livadă
Cu gândul la ai tăi parinţi
Spune-i, căci are să te creadă,
"Batrânii dorm, în chip de sfinţi...".
versuri de Cosmin Badea
"Ai simţit, vreodată,
Mireasma acelui dulce trandafir
Ce, roşu - sângeriu şi purpuriu -,
A fost demult înnobilat?
Crezi, oare, c-a uitat
Măcar parfumul ce-l avea
În ziua tristă-n care ea
L-a mângâiat?
Ai gustat, vreodată,
Durerea norilor întinşi?
Au fost, demult, complet cuprinşi
Într-un pahar ce ea l-a sărutat.
Dar lor sărutul le-a fost refuzat.
Crezi, oare, că ea are habar?
Mai ştie ea de-acel pahar?
Ea i-a uitat...
Ai privit, vreodată,
(Desigur, e întotdeauna mată)
Singurătatea-nchisă toată
Într-un copac?
Demult, sta singur pe cerdac.
Ea l-a văzut şi l-a privit,
Şi-n ochii ei s-a oglindit
Acum ea l-a uitat...
Dar, eu, cu ce sunt vinovat?
Pe mine m-ai privit vreodată?
Pe mine m-ai simţit vreodată?
Nu - m-ai uitat..."
versuri de Cosmin Badea
"Cantareste bine cuvintele pe care vrei sa le rostesti....pentru ca tu le poti uita,dar va fi intotdeauna cineva care si le va aminti.."
"De ți-e paharul jumătate
Să nu te plângi că nu e plin
Ci bea, atât cât ți se-mparte,
Că-ar fi putut fi mai puțin.
Dacă pe cerul tău vezi nori,
Gândește că un curcubeu
Se va așterne în culori,
Pictat de Însuși Dumnezeu.
Când doare talpa obosită
Și-s numai pietre-n calea ta,
Adu-ți aminte de aripă
Și-n loc să mergi, tu vei zbura.
Călătorind pribeag prin viață,
Pe la răscruci de rătăcești,
Deschide ochii și învață
Cum, singur, drumul să-l găsești.
Te luptă să îți fii lumină
Când noaptea încercării vine
Primește voia cea divină
Și din tot răul fă un bine.
Pe-acela care te iubește
Iubește-l, însă, nu-l lega
Și nu da-n cel ce te rănește
Ci numai fugi din calea sa.
Și dacă toți te părăsesc,
Nu plânge și nu dispera,
De tine, îngeri și-amintesc
Și-acolo Sus, însemni Ceva."
Și pari a fericirilor icoană...
Ce mână te-a sădit, încrezătoare,
Pe margini de prăpastie dușmană?
Din adâncime, Ielele-ți cântară
Chemări ispititoare, ca-n povești...
Și râd fermecător – și cântă iară...
Tu le asculți, senino, și-nflorești.
Asupra ta, prin neguri și furtună
Al morții duh adese a trecut
Ce farmece te-au ocrotit, ce scut,
De n-a putut nici el să te răpună?
Ca un răspuns al lumii pământesti
La zâmbetul de stele al tăriei,
Tu te ridici din lumea vijeliei,
Privești văzduhul, cerul – și-nflorești...
O, floarea mea! Cu tremur și uimire
Salut avântul tău spre fericire.
De unde l-ai desprins, din ce lumină,
Surâsul dulce, plutitor în vânt?
Cum ai putut rămâne tu senină,
Nesocotind prăpastia vecină,
Ce pentru muritori ar fi mormânt?
Noi, de la rob la purtătorul stemei,
Trăim mânați în veci de dor aprins;
Dar cea mai slabă fâlfâire-a vremei
Ne zbate facla vieții pân’la stins...
...Noi alergăm, zburăm spre-o rază sfântă,
Pe care-am vrea s-o coborâm în viață;
Dar cea mai slabă piedică ne-ngheață,
Și numai gândul luptei ne-nspăimântă...
Și ne-nturnăm în propria rutină,
Cu inima-necată de suspin
Nebuni și orbi! De teama unui spin,
Lăsăm să moară roza pe tulpină...
Noi preamărim umana înțelepciune
Și care-i rodul?... Făurim
Atâtea umbre și-ntrebări nebune,
Prin care-a vieții spaimă o mărim:
Ce-i moartea? Pentru ce împărățește?
Ce ne așteaptă mâine? Mai târziu?
Ce-i taina care pururi izvorăște
De dincolo de leagăn și sicriu?
Și astfel viața ni se risipește;
În mâna care tremură de teamă,
Paharul darului ceresc se varsă
Și, până să-l lipim de gura arsă,
E gol – sau plin de-a lacrimilor vamă...
Nebuni și orbi! Nepricepuți ca vântul!
Noi singuri, noi, ne adâncim mormântul!
...Ci tu rămâi de-a pururi zâmbitoare,
Neturburată de-al genunei glas
Sălbatecă și neștiută floare?
Surâsul tău în suflet mi-a rămas...
Aș vrea să mă avânt în lumi senine,
Dar țelul este sus și drumul greu;
Ce mult aș vrea să te răpesc cu mine
Să te sădesc adânc în pieptul meu!...
Tovarăș drag! Când voi păli de jale,
Străbate-mi gândul cu mireasma ta;
Când inima va tremura în cale,
Înclină-te, tovarășe, spre ea
Și spune-i taina fericirii tale...
Învață-mă disprețul de primejdii,
Și voi aprinde candela nădejdii,
Pe marginea mormintelor flămânde;
Dă-mi tu un cer spre care să privesc,
Când deasupra inimei plăpânde
Ai suferinții vulturi se rotesc;
Și-ncrezător în ziua care vine,
Din orice lacrimă mi-aș face-o stea...
Aș înflori, aș străluci ca tine
Aș fi însuși norocul, floarea mea!
Panait Cerna
"Biserica este institutia care nu reprezinta interesele lui Dumnezeu ci...pe cele ale oamenilor care...s-au pus in slujba ei..."
LEV TOLSTOI
Un farmec trist și nențeles
Puterea mea o leagă,
Și cu nimic nu m-am ales
Din viața mea întreagă.
E un luceafăr răsărit
Din negura uitării,
Dând orizon nemărginit
Singurătății mării.
Îngălbenit rămâne-n veci
Și-i e aproape stinsul,
Când ale apei valuri reci
Călătoresc cu dânsul.
Cu-atâtea tainici rugăminți,
Cu-atâtea calde șoapte,
Cu-atâtea lacrime fierbinți,
Vărsate zi și noapte,
I te-ai rugat: dorul nespus
Din suflet să-ți alunge,
Dar el se-nalță tot mai sus
Ca să nu-l poți ajunge.
Va rămânea necunoscut
Și va luci departe
Căci luminează din trecut
Iubirii celei moarte
Și se aprinde pe-orizon
Pustiu de mări și stepe
Și a lui farmec monoton
M-a-nvins făr-a-l pricepe
Mihai Eminescu
