marți, 27 septembrie 2011

Azi toamna sufletul mi-l umple Golindu-l tot de blanda vara,

Azi toamna sufletul mi-l umple
Golindu-l tot de blanda vara,
De ploi si frig ma umple iara
Si de tristetile marunte.

As vrea sa-i stau eu impotriva
Dar poti cu ea ca sa te pui
Ca o porneste in deriva,
Nimic nu-i mai la locul lui.

Ca haina ei cea peticita
E cand in deal si cand in vale
Cu frunza ei ingalbenita

Astupa ochiuri de izvoare.
Pe drumuri e o habauca
Ce n-are unde sa se duca.

E sfasietor de dureroasa amintirea timpului ce s-a scurs si nu l-ai folosit asa cum trebuia

"E sfasietor de dureroasa amintirea timpului ce s-a scurs si nu l-ai folosit asa cum trebuia....ci te-ai grabit sa "il cheltui" pe bucurii marunte,placeri de moment, ignorand suferinta celor din jur....de multe ori poate chiar a parintilor, a prietenilor... E o durere atat de reala incat simti cum ti se sfasie inima...dar nu mai poti recupera nimic...Nu iti ramane decat sa cheltui cu chibzuinta timpul ce ti-a mai ramas...."
"Iubeşte cât mai poţi, să nu ai teamă
Eu sunt, şi azi, trădarea ce te cheamă..."

Tacerile din piept...


Şi mă gândesc din nou la tine Şi parcă-s singur pe pământ.

Se lasă cerul peste mine,
Ascult al nopţii rece cânt,
Şi mă gândesc din nou la tine
Şi parcă-s singur pe pământ.

Privirea mi-e de noapte plină,

Iar sufletul tot plâns, ca ea,
Cum e o floare în gradină
Sub toamna veştedă şi grea.

De-atâta ură şi iubire,

Sălbatic sunt şi înrăit,
Căci nu ai vrut să ştii vreodată
Cu ce iubire te urâsem
Şi cu ce ură te-am iubit!

Poetul Necunoscut

Iar de vom sta la depărtare, Câte un rând să ȋmi mai scrii,

De-mi voi ieși din minţi vreodată
Și n-o să-ţi spun că te iubesc,
Să știi că viaţa asta toată
De dragul tău o să trăiesc.

De n-o să te privesc ȋn faţă,
Tu să privești ȋn ochii-mi goi,
Să știi că dincolo de gheaţă
Curge iubirea dintre noi.

De nu ȋti voi cuprinde mâna
Ȋn mâna mea, tu să m-atingi
Și să mă strângi ȋn braţe tare,
Să simt cum râzi, să simt cum plângi,

Iar de vom sta la depărtare,
Câte un rând să ȋmi mai scrii,
Minţind acolo că trecutul
Iubirea ta o va păzi…

Să dorm cu zâmbetul pe buze,
Gândind o viaţă ca-n povești,
Și, printre gratiile albe,
Să văd cât de frumoasă ești.

Imaginează-ți că ești un izvor...

"Imaginează-ți că ești un izvor. Nu poți să mergi la oameni să-i adapi cu lichidul dătător de viață. Nu poți să strigi la oameni să vină să bea apă. Ce poți să faci doar este să te îngrijești, să te cureți, să faci minimul necesar ca să-i pui pe oameni în contact cu ceea ce e important, cu ceea ce le dă lor viață. Nu ești deloc proprietarul lichidului pe care îl împarți lumii, ești doar un vas, un mijloc, care se pune în slujba omenirii.
La început, din tine ieșea doar un firișor mic de apa. Câțiva oameni foarte insetați au pus gura pe tine și au sorbit cu putere. La inceput ți-era frică să lași licoarea să iasă pentru că îți imaginai că e a ta, că dai de la tine, că e limitată și ți-era frică că o să se termine, și pentru că nu mai aveai nimic de oferit, n-o să mai vină nimenea la tine să se adape.
Alte izvoare spuneau că ar trebui să pui o taxă pe lichid pentru că doar așa o să poți să crești, să fii important, să ți se ducă vestea, să poți să călătorești, să te lauzi mai tare cu ce ai tu de oferit. Și-ți-era greu pentru că tu voiai să-i servești pe oameni dar pentru că erai necunoscut, venea puțină lume la tine și trăiai cu frica că o se ți se înfunde canalul si ai să seci și o să dispari fără să înțelegi de unde vii, care e menirea ta și unde te întrepți.
Dar într-o zi s-a întâmplat o minune. Ai visat că trebuie sa faci o alegere, sa fii prezent, sa te concetrezi pe a dărui lichidul magic și a observa ce efect are acest asupra curgerii și al oamenilor. În următoarea zi ai ales să dai drumul lichidului, către Univers chiar dacă nu era nimeni care să se adape.
Curgând liber a ajuns firișorul tău de lichid către comunitățile din vale și acestea au început să se bucure de el. Dacă până atunci lichidul – elixir era comercializat la picătură și oamenii trebuiau să plătească aur greu pe el pentru că acum deși puțin se găsea la liber, oamenii au plecat pe urma elixirului să-i afle izvorul, să bea pe săturate.
Mai mult decât atât alte izvoare care până atunci erau la mare preț au intrat în panică urlând de durere: acum nu mai valorăm nimic, pentru că nectarul se dă la liber și oamenii se eliberează. De supărare unele chiar s-au înecat în propriul elixir, care nu mai dădea viață, pentru ei era otrăvitor, era moarte. Se întorcea acum la origini ca să renască ca elixir ce susține viața în abundență și libertate.
Mergând oamenii pe firul elixirului au ajuns la tine izvorule și care Om venea plin de sete de libertate, punea gura pe gura ta și sorbea cu nesaț. Tu zâmbeai și-i linișteai cu vorbe blânde pe fiecare dintre ei, spunându-le să soarbă cu răbdare că este pentru fiecare. Mai mult decât atât le spuneai oamenilor că ceea ce caută ei se găsește în fiecare dintre ei și că fiecare are izvorul său.
Așa, lunga perioadă de sete și întuneric se terminase căci oamenii au găsit fiecare izvorul lor de elixir. O nouă viață, o eră a luminii și a dragostei răsărea la orizont.
Pentru că acum fiecare are izvorul său propriu, ai rămas undeva în lume și curgi cu putere și încredere că ai descoperit drumul pe care ai venit, de ce ai venit și unde aveai să te îndrepți.
Doar câte un rătăcit, care a uitat unde îi e izvorul mai trece ca din întâmplare pe la tine și după ce soarbe o gură de elixir își aducea aminte unde e izvorul său și începe să se întrebe, de unde vine, care e menirea sa și unde se îndreaptă."

Am vrut sa iti aud vocea...

"Am vrut sa iti aud vocea" nu este o declaratie lipsita de sens.Vorbele bune unesc sufletele. O poveste cu vorbe melodioase,alese cu grija, creeaza creeaza poarta spre o alta lumea, incantatoare"- Catalina Stroe

 Sa nu  lasam sa treaca o zi fara frumos,fara sublim...iti ramane fidel tot ceea ce e lipsit de ratiune..

Povestea unei frunze


15552aa2a0dd4def48a842e2c902f993 (370x40, 7Kb)



A fost odata, tare demult un imparat batran care avea numerosi slujitori voinici ca ursul si tari ca piatra. Acestia isi asumau raspunderea asupra unor sute de copile care mai de care mai blande si mai frumoase. Omenii inca de mult, pe acest batran imparat l-au numit Copac, pentru ca sta de veghe toata noaptea si toata ziua adaposteste pe toti trecatorii lasandu-i sa stea la umbra frunzelor care erau copilele. Slujitorii, dupa iscusinta lor aveau nume de ramuri. Toti acestia formau impreuna un singur copac cu multe ramuri si frunze, un copac batran de neintrecut la numarul anilor.
Ziua era tot mai zglobie si copacul juca diferite jocuri cu ramurile si frunzele care traiau in liniste si pace. Intr-o zi se napusti asupra lor un vant tare si puternic de spargea ferestrele oamenilor si ridica in slava hartiile si praful de pe drum. Atunci, copacul tata-imparat chema toate frunzele si pe toti slujitorii si le spuse:
- Dragii mei copilasi, suntem aproape in pragul despartirii, vantul sufla aspru spre frunze fara pic de mila. Nu se stie care dintre voi va asterne un covor de rugina si nici nu se stie care va avea mai multe zile. Eu, ca tata, va sfatuiesc sa nu umblati hai-hui, ci tineti-va de frunza mama si aveti grija sa nu va dezlipiti de ea.Vorbele imparatului sunau tare si zgomotos: se auzea cum vantul trece prin el ca o sabie, se vedea cum tremura si cat pe ce era sa se aplece la pamant cu toata imparatia. Dar sa lasam asta pentru mai tarziu si sa vedem ce s-a intamplat mai departe. Mezina, frunza rea si neascultatoare, dar totodata grijulie pentru imparatiile din jur, se strecura pe sub ramuri si o lua din loc prin vecini sa vesteasca de sfaturile batranului. Merse ce merse din loc in loc si mai vestea pe cate un imparat care ii iesea in cale de primejdia si nenorocirea ce avea sa urmeze. Unul dintre imparati o opri din drum si o lua de mana zicandu-i:
- Draga mea copila, dulce si blajina, am aflat ce vremuri vor veni dar de asta nu-ti face griji si sa nu-ti fie teama. Sa stii ca va veni toamna. Fata-frunza facu niste ochi mari si isi inchipui ca toamna este un monstru, o stafie, o sperietoare de ciori, ori un cantec, un leagan, un copil...
- Ce-ar fi sa-l intreb "cum e toamna?", isi zise in gand mezina frunza. Si hotarata de acest lucru prinse curaj si spuse:
- Batranule unchi, ce este toamna?
- Toamna este a treia fiica a anului ce coboara din inaltul cerului sa-si astearna trena ei de culoare galben-brun-aramie, trena fiind voi frunzele care veti asterne un covor de rugina peste intreaga natura. De cum soseste de pe dealuri, inceoe a stropi cu manunchi de ciumafai, natura uda, dand pentru ea cularea ei simbolica de toamna. Atunci soarele va cobora spre asfintit. Racoarea va brazda intinsul si deodata samanta se va scutura, frunzele ingalbenite se vor desprinde de pe ramulrile copacilor si se vor cufunda intr-un somn adanc pentru totdeauna.
Bruma rece si vantul sturlubatic sunt prieteni nedespartiti ai toamnei. Impreuna vor salta frunzele in sus pana in inaltul cerului iar apoi le vor lasa din nou pe pamant. Voi va veti apleca in fata toamnei parasind copacul definitiv, tatal care v-a sustinut atata timp in adierea vantului slab. Dar pentru oamnenii vrednici, toamna este ca o pagina din cartea vietii care isi aduce roadele ei cu ea. De cum o zaresc se apuca cu grija sa-i culeaga vesmintele cum sunt: perele, merele, nucile, gutuile pentru care au muncit tot anul. Dar toamna nu este mai prejos caci ea e mandra si fericita de vrednicia lor si de aceea le acorda toata increderea si speranta ei. Dupa cateva secunde, din fantezia povestirii fata frunza facu niste ochi mari si galbeni ca semn de dezmortire, il saluta cuviincios pe batranul copac, ii spuse "la revedere" cu un glas stins subtire si se indrepta iute spre casa parinteasca. Ajunsa acasa fu intrebata de parinti pe unde a umblat iar ea, cu lacrimi in ochi, istorisi tot ce i s-a intamplat. Cum termina, se uita pe dealuri si frumoasa toamna se apropie de ea.
Fructele ii tineau trena, coronita de flori stralucea din ce in ce mai tare, in calea ei se aseza frunze de miresme de flori. Dar, in sfarsit, ajunse la tatal imparat si cu incuviintarea lui lua toata calea frunzelor, copilele si le duse cu ea, ramanand in urma dorul parintilor, lacrimi amare, pustietate, iar inainte frunze ce se roteau in jurul toamnei.Doar o urma a mai ramas, o lacrima de frunza si roua ce se aseza pe copacul imparat. El urma sa stea de veghe si sa adaposteasca in continuare toti trecatorii care faceau popasuri sub el.

Sursa:Clopotel.Ro

15552aa2a0dd4def48a842e2c902f993 (370x40, 7Kb)
      48459734_45158_P1080250 (650x461, 207Kb)

15552aa2a0dd4def48a842e2c902f993 (370x40, 7Kb)

luni, 26 septembrie 2011

Noapte buna!

"Gandul drag si gandul bun,
Le astern acum pe pat,
Vis frumos sub cap iti pun,
Cu-am meu suflet te-nvelesc,
Noapte buna, te iubesc.
 Somnul drag si somnul dulce,
Sa te-aline, sa te culce."

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.


Toamna îmi îneacă sufletul în fum...
Toamna-mi poartă-n suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beţie, moale legănare...

Sîngeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gîndurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi
Braţele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Cită deznădejde paşii noştri mînă !
Ca un vînt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vînt ce-nvîrte uşa din ţîţînă...

Mîine dimineaţă o să fim străini,
Vei privi tăcută mîine dimineaţă
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veştede de ceaţă...

Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,
Cînd mi-am plîns iubirea destrămată-n toamnă,
Şi-ai să-asculţi cum cornul vîntului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe cînd eu voi trece sub castani roşcaţi,
Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi
în nisip, scrîşnită, laşă remuşcare...

Nicolae Labis

Ori pe unde-ai fi in lume, - Vino, vin!



Noaptea-ncet, ticnit se lasa -
Poezie, sau destin -
Luna urca, somnoroasa, -
Vino, vin!

Este liniste, racoare,
Codrul e de farmec plin -
Pe sub teii inca-n floare, -
Poezie, sau destin.

In suavele parfume
Poezie, sau destin -
Ori pe unde-ai fi in lume, -
Vino, vin!

Ingerii deasupra noastra
Vor canta un imn divin -
Ah, ce clara noapte-albastra, -
Poezie, sau destin.

George  Bacovia

Cine fuge însă de dragoste și de viață, crezând că astfel va avea timp pentru înțelepciune, nu-și dă seama, că, de fapt, renunță tocmai la ceea ce caută.

"Mi-am propus să vă vorbesc astăzi despre păcat ca formă de libertate și vă rog să nu vă grăbiți să vă arătați indignați. Vă avertizez că nu mă las intimidat ușor. Și chiar dacă nu vă place, voi continua să spun tot ce am de spus. Așa că nu vă mai foiți pe scaune în zadar. Mai bine ciuliți urechile să nu pierdeți nici un cuvânt. S-ar putea să nu vă spun doar prostii.
Oricum, aveți o șansă rară. Ați auzit atâtea baliverne pe tema asta încât vă puteți socoti norocoși că ascultați, în sfârșit, un om sincer. Sinceritatea, doamnelor și domnilor, este azi o calitate și mai rară decât caracterul. Eu mi-o permit pentru că sunt un original, dar câți sunt ca mine ? Așa că bucurați-vă de această baie de sinceritate și scutiți-mă, vă rog, de priviri scandalizate [...] Din moment ce ați venit aici înseamnă că ați vrut să mă ascultați. Și dacă ați presupus că la mijloc e o glumă, ei bine, nu sunt eu vinovat că v-ați obișnuit să vi se spună una și să credeți alta. [...]
Există inși care fug de dragoste ca de o durere de dinți. Îi privește. Eu nu le semăn și vă sfătuiesc și pe dumneavoastră să le întoarceți spatele. Sunt ori mincinoși, ori fac asta din alte pricini. Am ascultat în viața mea atâtea prostii solemne încât acum mă mir foarte greu de ceva. Mă mir totuși de cei care își închipuie că fericirea trebuie să fie aseptică. Dacă dragostea e un păcat, eu cred că fără păcat nu există fericire. Și poate chiar ar trebui să lămurim de la început lucrurile. Cei care cred că fericirea e posibilă renunțând cu totul la dragoste și disprețuind-o pot părăsi sala. Ei n-au ce aștepta de la mine. Eu voi încerca să demonstrez tocmai contrariul credinței lor.
…Bun. Așadar, am rămas între noi, cei care n-am pierdut încă orice speranță. E mai bine așa, vă asigur. Cu cei care sunt capabili să trăiască fără dragoste nu se poate găsi un limbaj comun.
Iata de ce, între o morală care recunoaște păcatul de a iubi și alta care-l consideră un stigmat, eu nu ezit să aleg. Cu atât mai mult cu cât am visat totdeauna nu să mă mântui, ci să fiu fericit. Nu credeți că un paradis fără dragoste nu mai e paradis, ci infern?
Înțelepții strâmbă din nas când aud asemenea lucruri. A iubi lumea li se pare prea puțin. A înțelege lumea, iată ce ne trebuie, zic ei. Cine fuge însă de dragoste și de viață, crezând că astfel va avea timp pentru înțelepciune, nu-și dă seama, că, de fapt, renunță tocmai la ceea ce caută. De aceea, eu glorific, doamnelor și domnilor, omul de după păcat. Omul care s-a lepădat de inocența singurătății, care și-a câștigat libertatea de a iubi; care e dezgustat de tot ce murdărește lumea în care trăiește, dar nu renunță la convingerea că singura sa bogăție e păcatul de a iubi ceea ce nu e murdărit și trebuie apărat. Știu astfel că iubirea există, chiar dacă ea e mereu în pericol.
Anumite popoare din antichitate nu socoteau decât zilele fericite. Și se citează cazul unui înțelept care în pragul morții și-a făcut acest epitaf : “Am străbătut cincizeci și șase de ani și am trăit patru”. Eu nu știu ce cifră ar trebui să invoc dar știu destul de bine că n-am trăit cu adevărat decât în zilele în care m-am simțit păcătos. Zilele când m-am simțit inocent le-am uitat. Tot ce mai țin minte sunt păcatele mele.” 

Octavian Paler, Polemici Cordiale

Tot mai firave

Pornire-n mugure de iris
Ciupeşte movul în suspin
Iar trandafirul, într-un spin,
Îmi trage dorul adormit
În franjuri albe
Lin, prea lin.




O trufanda din tril de mierlă
Catifelează blând zefirul
Şi împleteşte-n două firul
Acordului de inimi calde
Ce-n alb de crin
Îşi lasă girul.

 

Din lăcrămioare, clopoţei
Şoptesc timid iubiri suave
Pe-altar de primăvară sclave
Împodobind cu vis de-o clipă
Trăiri ce-n taină fac risipă
De flori firave.


 

autor  Gabi-Lira











,,Şi dacă ninge iar, nu-i semn că devenim mai puri. Cu fulgii, nu ne topim laşităţile, nici măcar nostalgiile, ci ne mai îmbogăţim cu o altă iarnă! Şi zăpezile trec..,"



 







Daca vrei sa patrunzi adanc in sufletul unui om ca sa-l cunosti, nu-i analiza tacerile, felul de a vorbi, tristetea sau masura in care este miscat de idei inaltatoare; vei obtine un rezultat mult mai rapid si mai precis daca vei cauta sa observi cum rade. Daca rade cu toata inima este un om bun. (Fiodor Dostoievski)

Totul ne desparte...


Totul ne desparte: distanta, viata, oamenii, poate si destinul. Dar daca ai privi dincolo de fereastra camerei tale m-ai zari, pentru ca sunt totul ce este in jurul tau: sunt departarea, sunt apusul si rasaritul... Sunt totul si, totusi, nimic... Ai ascultat vreodata ploaia? Ai privit-o cum saruta pamantul, iar acesta ii raspunde la sarutari sorbindu-i picaturile marunte? Ai vrut vreodata sa plangi, dar speriat ti-ai retras lacrimile inauntrul tau? Iti trimit lacrimile mele pentru ca sufletul meu se ineaca in lacrimi; iti trimit sufletul meu pentru a-i da viata prin tine...