sâmbătă, 12 martie 2011
vineri, 11 martie 2011
Bucurie si amar
ce ni le-ai daruit Doamne,
am ales iubirea.
Bucurie si-amar
impletind buchete de lacrimi,
in sufletul meu.
Am adunat picaturi de roua
sa privesc in oglinda lor
din cand in cand,
amintirile si clipele zilei
rasturnate firesc in pasii mei,
de pe caldaramul sperantei.
Imi vine sa rad
cand ma vad din nou acolo...
in clipa primei iubiri.
Daruiam frenetic
pumni de lumina zorilor.
Cu ochii ...
asteptam rasaritul sau macar geana zilei
sa-si tremure clipele in fereastra.
Astept si acum... doar gandul
sau,
frantura din visul din vis,
sa mi-l darui.
Iubesc Doamne!
Iubesc azurul in care,
din cand in cand,
aburul deseneaza palmele Tale.
Stii Doamne?
Sunt atat de fericita ca le intrezaresc
acolo, sus,...
Nu mai sunt singura!
Suntem doi:
Tu, prin palmele Tale
si
eu, marunta faptura iubind
Sa fie Doamne adevarat ca iubind,
devenim munte de flori?
Atunci crestele devin varfuri de petale?
Tulpinile adunate sunt oare trup de munte?
Sensurile sunt ametitoare esente de flori,
de clipe alergand printre nori?
Atata iubire mi-ai daruit incat, uneori,
prea plinul se revarsa infiorind,
formele humei daruite de tine Doamne,
cararilor de lumina prin care, se strecoara
destinul meu...
joi, 10 martie 2011
Sa invatam sa fim frumoase!
Alt gand
când eşti îndrăgostit!
Mai bine să ai umbră,
mai bine să ai rază,
mai bine să ai lacrimă,
mai bine să ai orice altceva!
Un om îndrăgostit când are dreptate
e un om singur,
numai tristeţea are dreptate.
Tu, mai bine să ai bolovani,
mai bine să ai vulturi,
mai bine să ai albul zăpezii!"
(NICHITA STĂNESCU - Alt gând)
Despre rautate...
Motto:
Rautatea include in sine o larga palete de sentimente si trairi: invidie, egoism, ura, gelozie si restul... rautatea este pentru suflet ceea ce este aerul pur pentru peste...rautatea cu tot ceea ce insemna ea, este in fapt o imensa agresivitate...iar agresivitatea ucide sufletul mai precis iubirea din suflet...iar unde este agresivitate nu este iubire...iar unde nu exista iubire, nu exista nici credinta nici speranta si, in ultima instanta nici viata...cel care are putina iubire in suflet si multa agresivitate nu poate iubi nimic cu adevarat...nici macar un ciine...el se simte in permanenta tradat si injosit de ceilalti pentru ca agresivitatea din sufletul lui atrage aceasta...si nu intelege de ce...se simte nedreptatit de soarta...de destin...cind de fapt singurul responsabil este doar el...nici o alta forta nu este implicata...doar el...cum poate iubi un asemenea om?...nu poate, nu pentru ca nu stie cum, ci pentru ca nu poate...nu poate pentru ca sufletul lui este umbrit de rautate iar iubirea sta ca o pasare speriata undeva intr-un colt...iar suferinta este singura sansa pentru ca acest suflet sa vada din nou lumina...si o va vedea...intr-un final...si piina la luminosul final, se va intreba intr-una "De ce Doamne?"
"Firea netrebnică, pornită spre rău, dacă nu poate pentru o pricină întemeiată, face rău fără acoperământ."
Esop
Rautatea include in sine o larga palete de sentimente si trairi: invidie, egoism, ura, gelozie si restul... rautatea este pentru suflet ceea ce este aerul pur pentru peste...rautatea cu tot ceea ce insemna ea, este in fapt o imensa agresivitate...iar agresivitatea ucide sufletul mai precis iubirea din suflet...iar unde este agresivitate nu este iubire...iar unde nu exista iubire, nu exista nici credinta nici speranta si, in ultima instanta nici viata...cel care are putina iubire in suflet si multa agresivitate nu poate iubi nimic cu adevarat...nici macar un ciine...el se simte in permanenta tradat si injosit de ceilalti pentru ca agresivitatea din sufletul lui atrage aceasta...si nu intelege de ce...se simte nedreptatit de soarta...de destin...cind de fapt singurul responsabil este doar el...nici o alta forta nu este implicata...doar el...cum poate iubi un asemenea om?...nu poate, nu pentru ca nu stie cum, ci pentru ca nu poate...nu poate pentru ca sufletul lui este umbrit de rautate iar iubirea sta ca o pasare speriata undeva intr-un colt...iar suferinta este singura sansa pentru ca acest suflet sa vada din nou lumina...si o va vedea...intr-un final...si piina la luminosul final, se va intreba intr-una "De ce Doamne?"
Credinta-atitudine de viata...
După credinţa voastră fie vouă.
Matei,IX,29. Noul Testament Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar veţi zice muntelui acestuia : Mută-te de aici dincolo, şi se va muta ; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.
Matei, XVII,20. Noul Testament
Credinţa nu este un concept ce ţine de religie, ci o atitudine de viaţă.
Nu-ţi demonstrezi credinţa purtând cruciuliţe sau mergând la biserică. Credinţa o demonstrezi prin fiecare cuvânt pe care-l pronunţi, prin fiecare gând pe care-l nutreşti, prin fiecare acţiune pe care o faci. “Credinţa fără fapte moartă este” spune şi Iisus. Şi sunt convins că orice om care crede cu adevărat ştie aceste lucruri, şi le acceptă.
La fel, nu vorbim aici neapărat despre credinţa în Dumnezeu. Problema nu se pune dacă tu crezi sau nu în Dumnezeu. E o abordare oarecum ‚defectuoasă’ care te îndepărtează de la adevăratele idei : ce crezi tu despre Dumnezeu, ce crezi tu că este Dumnezeu, viaţa, universul, ce înseamnă pentru tine a crede, cine crezi tu că eşti, care crezi tu că este sensul vieţii tale ? Sau, mai bine spus, ce alegi tu să însemne toate acestea pentru tine ?
Şi fiecare are propriile sale răspunsuri. Interesant e că toate sunt adevărate, în felul lor. Nu există ‚minciuni absolute’ în cadrul creaţiei universale – doar adevăruri încă nedescoperite de unele fiinţe. Nu există lucruri pe care nu le ştim – doar lucruri pe care nu le-am conştientizat încă !
În general, când vine vorba de credinţă, majoritatea oamenilor spun „Nu cred până nu văd”. Acesta e motivul pentru care lumea avansează atât de greu – are nevoie de dovezi. Iar dovezile ţin de cunoaştere.
Pe de o parte e normal – avem nevoie să ştim sigur că ceva funcţionează cu adevărat, după ce a fost verificat de alţii. Dar mult prea des îl folosim pe ‚nu cred’ ca şi pretext pentru a nu face ceva, în ciuda faptului că deja a fost verificat şi demonstrat de alţii – deci este ceva ce de-acum ţine de zestrea de cunoaştere a omenirii !
Câteva exemple : eu nu cred că produsele naturale sunt chiar atât de bune pentru sănătate ! ; eu nu cred că medicina energetică dă rezultate !; eu nu cred că sufletul există ! ; eu nu cred ca există viaţă după moarte ! eu nu cred că există Dumnezeu ! ; eu nu cred…… Vă sună cunoscut ? Fiecare om are propriile ‚refrene’ de „eu nu cred…” – în funcţie de cantitatea de cunoaştere pe care a accesat-o din propriul interior !
Dar toate aceste lucruri sunt cunoscute, au fost deja demonstrate, de-a lungul istoriei, şi cu toate acesta sunt mulţi care nu cred ! Ştiţi de ce ? Pentru că nu li s-a întâmplat lor personal. Pentru ei, experienţa altora nu e relevantă – contează doar ceea ce li se întâmplă lor. E o înţelegere oarecum greşită – Paulo Coelho spunea că nu e nevoie să te sui pe un munte ca să vezi cât este de înalt. La fel şi noi – nu e nevoie să ni se întâmple personal ceva (în bine sau rău) pentru a ‚crede’ că acel lucru este real. E suficient să cunoşti că acel lucru s-a întâmplat altora şi practic s-a demonstrat deja. Şi asta pentru că, în realitate, conform modelului universului cuantic în care trăim, ceea ce este valabil pentru unul e valabil pentru toţi. Astfel că putem învăţa din experienţele altora, preluând în mod conştient lucrurile folositoare şi îndepărtându-le pe celelalte.
De fapt, dacă ar fi să ducem discuţia mai departe, ideal ar fi să nu căutăm să credem ceva, ci să căutăm să conştientizăm ceea ce deja avem în interior. Un om cu adevărat înţelept nu va spune “eu cred’ sau ‘eu nu cred’. El se va gândi, va verifica, va experimenta şi apoi va spune „eu ştiu”.
Cu toate acestea, pentru a ajunge să ştii trebuie să ai încredere. Şi, revenind la religie, cum în credinţa noastră ortodoxă rugăciunea reprezintă modul de comunicare cu Divinitatea, încrederea în răspunsul divin este esenţială.
Rugăciunea adevărată nu este de fapt o cerere, ci o recunoaştere a ceea ce am ales (se spune de fapt că adevărata rugăciune nu este una de cerere, ci una de mulţumire către Dumnezeu pentru ce vom primi). Trăim sentimentul că dorinţa s-a materializat deja ; mulţumim pentru şansa de a fi putut alege şi prin aceasta de a fi insuflat viaţă alegerii făcute. Credinţa în rugăciune înseamnă de fapt a accepta ca adevărat rezultatul final, a trăi cu senzaţia ca el există deja în viaţa noastră, că ‚se îndreaptă’ către noi cu fiecare clipă. Acest gen de credinţă nestrămutată crează miracole.
Deci….atunci când veţi dori să vi se întâmple şi vouă ‚miracolele’ ce li s-au întâmplat altora, va trebui să faceţi o mică inversiune. Nu „să nu credeţi până nu vedeţi” ci „să credeţi pentru a vedea” – să aveţi încredere pentru a şti. De fapt, acesta este sensul natural de curgere, modul real în care stau lucrurile în univers. Şi a fost deja cunoscut, demonstrat şi exprimat în cuvinte, în mii şi mii de feluri….
( Marius Stan )
Matei,IX,29. Noul Testament Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar veţi zice muntelui acestuia : Mută-te de aici dincolo, şi se va muta ; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.
Matei, XVII,20. Noul Testament
Credinţa nu este un concept ce ţine de religie, ci o atitudine de viaţă.
Nu-ţi demonstrezi credinţa purtând cruciuliţe sau mergând la biserică. Credinţa o demonstrezi prin fiecare cuvânt pe care-l pronunţi, prin fiecare gând pe care-l nutreşti, prin fiecare acţiune pe care o faci. “Credinţa fără fapte moartă este” spune şi Iisus. Şi sunt convins că orice om care crede cu adevărat ştie aceste lucruri, şi le acceptă.
La fel, nu vorbim aici neapărat despre credinţa în Dumnezeu. Problema nu se pune dacă tu crezi sau nu în Dumnezeu. E o abordare oarecum ‚defectuoasă’ care te îndepărtează de la adevăratele idei : ce crezi tu despre Dumnezeu, ce crezi tu că este Dumnezeu, viaţa, universul, ce înseamnă pentru tine a crede, cine crezi tu că eşti, care crezi tu că este sensul vieţii tale ? Sau, mai bine spus, ce alegi tu să însemne toate acestea pentru tine ?
Şi fiecare are propriile sale răspunsuri. Interesant e că toate sunt adevărate, în felul lor. Nu există ‚minciuni absolute’ în cadrul creaţiei universale – doar adevăruri încă nedescoperite de unele fiinţe. Nu există lucruri pe care nu le ştim – doar lucruri pe care nu le-am conştientizat încă !
În general, când vine vorba de credinţă, majoritatea oamenilor spun „Nu cred până nu văd”. Acesta e motivul pentru care lumea avansează atât de greu – are nevoie de dovezi. Iar dovezile ţin de cunoaştere.
Pe de o parte e normal – avem nevoie să ştim sigur că ceva funcţionează cu adevărat, după ce a fost verificat de alţii. Dar mult prea des îl folosim pe ‚nu cred’ ca şi pretext pentru a nu face ceva, în ciuda faptului că deja a fost verificat şi demonstrat de alţii – deci este ceva ce de-acum ţine de zestrea de cunoaştere a omenirii !
Câteva exemple : eu nu cred că produsele naturale sunt chiar atât de bune pentru sănătate ! ; eu nu cred că medicina energetică dă rezultate !; eu nu cred că sufletul există ! ; eu nu cred ca există viaţă după moarte ! eu nu cred că există Dumnezeu ! ; eu nu cred…… Vă sună cunoscut ? Fiecare om are propriile ‚refrene’ de „eu nu cred…” – în funcţie de cantitatea de cunoaştere pe care a accesat-o din propriul interior !
Dar toate aceste lucruri sunt cunoscute, au fost deja demonstrate, de-a lungul istoriei, şi cu toate acesta sunt mulţi care nu cred ! Ştiţi de ce ? Pentru că nu li s-a întâmplat lor personal. Pentru ei, experienţa altora nu e relevantă – contează doar ceea ce li se întâmplă lor. E o înţelegere oarecum greşită – Paulo Coelho spunea că nu e nevoie să te sui pe un munte ca să vezi cât este de înalt. La fel şi noi – nu e nevoie să ni se întâmple personal ceva (în bine sau rău) pentru a ‚crede’ că acel lucru este real. E suficient să cunoşti că acel lucru s-a întâmplat altora şi practic s-a demonstrat deja. Şi asta pentru că, în realitate, conform modelului universului cuantic în care trăim, ceea ce este valabil pentru unul e valabil pentru toţi. Astfel că putem învăţa din experienţele altora, preluând în mod conştient lucrurile folositoare şi îndepărtându-le pe celelalte.
De fapt, dacă ar fi să ducem discuţia mai departe, ideal ar fi să nu căutăm să credem ceva, ci să căutăm să conştientizăm ceea ce deja avem în interior. Un om cu adevărat înţelept nu va spune “eu cred’ sau ‘eu nu cred’. El se va gândi, va verifica, va experimenta şi apoi va spune „eu ştiu”.
Cu toate acestea, pentru a ajunge să ştii trebuie să ai încredere. Şi, revenind la religie, cum în credinţa noastră ortodoxă rugăciunea reprezintă modul de comunicare cu Divinitatea, încrederea în răspunsul divin este esenţială.
Rugăciunea adevărată nu este de fapt o cerere, ci o recunoaştere a ceea ce am ales (se spune de fapt că adevărata rugăciune nu este una de cerere, ci una de mulţumire către Dumnezeu pentru ce vom primi). Trăim sentimentul că dorinţa s-a materializat deja ; mulţumim pentru şansa de a fi putut alege şi prin aceasta de a fi insuflat viaţă alegerii făcute. Credinţa în rugăciune înseamnă de fapt a accepta ca adevărat rezultatul final, a trăi cu senzaţia ca el există deja în viaţa noastră, că ‚se îndreaptă’ către noi cu fiecare clipă. Acest gen de credinţă nestrămutată crează miracole.
Deci….atunci când veţi dori să vi se întâmple şi vouă ‚miracolele’ ce li s-au întâmplat altora, va trebui să faceţi o mică inversiune. Nu „să nu credeţi până nu vedeţi” ci „să credeţi pentru a vedea” – să aveţi încredere pentru a şti. De fapt, acesta este sensul natural de curgere, modul real în care stau lucrurile în univers. Şi a fost deja cunoscut, demonstrat şi exprimat în cuvinte, în mii şi mii de feluri….
( Marius Stan )
miercuri, 9 martie 2011
Tu poate...m-ai uitat...
Totul in viata,ia forma unui val,
Ce fuge-n larg,
Doar pentr-a reveni
La mal.
Doar lacrimile,
Rand pe rand
Dispar,
Luand cu ele, cuvinte
Nerostite,
Lasand in urma,
Pleoape obosite.
Strabat prezentul,
Cu pasi mici,neancrezatoare.
Ma simt ca o corabie in larg,
Pe-o mare-nselatoare.
Incerc sa-nlatur norii,
Vreau un cer senin,
Sa cred in soare si speranta,
Chiar daca TU,
De mine,mereu,mereu,
Esti vesnic,
La distanta.
Ma-ntorc in fiecare zi,
In fiece secunda,
La clipa cand tu fata,
Mi-ai cuprins-o, cu mana tremuranda.
La clipa cand,
Unul pe altul in brate,
Ne-am luat.
Cu sufletele tremurande,
Sfarsit-am noi atunci,
Intr-un sarut,
Nevinovat.
Trecut-au de atunci,
Atatea nopti si-atatea zile...
Tu poate m-ai uitat,
Eu te pastrez in amintire.
Zambetul tau cald,
Privirea ta albastra,
Le port cu mine-n suflet,
Si imi dau speranta,
Desi eu,
Nu te pot avea,
Nicicand,in fata!
marți, 8 martie 2011
Acum un an...
In asta zi,
Un trandafir mi-ai daruit..
Si-un zambet cald.
Un gand curat,
Din inima-ti
Spre mine a plecat.
Astazi,
Zadarnic, eu l-am
Asteptat.
E frig afara si s-a inserat.
Poate spre-o alta...
L-ai trimis,cu-o sarutare.
Dar ce fac eu...ce spun?
Nu-si are rostul
Aceasta intrebare.
Si chiar de tu pe mine,
M-ai uitat,
Eu nu-ti voi reprosa
Nimica,
Niciodat.
La capatul insorit al singuratatii...esti TU!
La capatul insorit
Al singuratatii,
Esti TU.
La mijlocul singutatii
Te gasesc
Doar pe TINE..
Inca de la pasul intai
In ale pustietatii
Departari genuine
Am stiut ca te ascunzi,
In negarea lui DA
In afirmarea lui NU.
(Eugen Dorcescu)
Al singuratatii,
Esti TU.
La mijlocul singutatii
Te gasesc
Doar pe TINE..
Inca de la pasul intai
In ale pustietatii
Departari genuine
Am stiut ca te ascunzi,
In negarea lui DA
In afirmarea lui NU.
(Eugen Dorcescu)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)