Aş vrea să am pământul şi marea-n jumătate,
De mine să asculte corăbii şi armate,
De voi clipi cu ochiul, cu mâna semn de-oi face,
Să-şi mişte răsăritul popoarele încoace;
Sălbatecele oarde să curgă râuri-râuri,
Din codri răscolite, stârnite din pustiuri;
Ca undele de fluviu urmeze-ale lor scuturi,
Întunece-se-n zare pierdutele-nceputuri,
Un râu de scânteiare lucească lănci şi săbii,
Iar marea se-nspăimânte de negrele-mi corăbii.
Astfel război porni-voi. Voi arunca încalte
O jumătate-a lumii asupra celeilalte.
Privească-m-atunci preoţi: un monstru ce se-nchină,
Când oardele-i barbare duc moarte şi ruină.
Ruga-mă-voi cu mâna uscată ţinând strana,
Deasupra mea cu-ntinse aripi va sta Satana;
Cu tronul meu voi pune alăturea sicriul ,
Când gloatele-mi în lume ar tot mări pustiul,
Să simt că nu se poate un Dumnezeu să-mi ierte
Cetăţile în flacări şi ţările deşerte…
Astfel doar aş preface durerea-mi fără nume,
Dezbinul meu din suflet într-un dezbin de lume.
Şi tot ce-ncântă ochii cu mii de frumuseţi,
Tot ce pământul are şi marea mai de preţ,
Grămezi să steie toate la mine în comori.
Alăturea cu ele să trec nepăsători,
Simţindu-mă în mine stăpân al lumii-ntregi,
Un zeu în omenire, un soare între regi
Şi raze să reverse din frunte-a mea coroană…
Să-ngenunchez nainte-ţi aşa ca la icoană
Şi descriindu-ţi toată puterea fără seamă
Să-ţi zic: Ia-le pe toate, dar şi pe mine ia-mă!
Nu mă iubi! Ca robul să fiu pe lângă tine,
De-i trece,-n jos pleca-voi a ochilor lumine,
Dezmoştenit de toate, la viaţă abdicând,
Să nu-mi rămână-n minte decât un singur gând:
C-am apucat un sceptru, cu dânsul lumea-ntreagă,
Păstrându-mi pentru mine durerea că-mi eşti dragă,
Înamoraţi de tine, rămână ochii-mi trişti
Şi vecinic urmărească cum, marmură, te mişti.
În veci dup-a ta umbră eu braţele să-ntind,
De-al genei tale tremur nădejdea să mi-o prind,
Să-mi razim a mea frunte de zidurile goale,
Atinse de-umbra dulce a frumuseţii tale.
(Mihai eminescu)
luni, 18 octombrie 2010
sâmbătă, 16 octombrie 2010
Alfabetul iubirii tale începe şi se sfârşeste cu mine!
În inima ta crin înflorit sunt
iubirea mea e roiul de fluturi,
în fiecare zi mă vei găsi într-o nouă floare
până când tu însuţi o să-mi fii rădăcina.
Iubeşte-mă, vreau să-ţi rămân iubirea dintâi,
buzele mele te vor aştepta mereu fragede,
trupul meu niciodată obosit de aşteptare
ci doar mereu flămând de iubire.
Am să-ţi fiu noapte, zi am să-ţi fiu
pământ şi ierburi, apă, cer
soare şi vânt,nu vei cunoaste niciodată
o altă atingere.
Sărută-mă în picur.
Ca un adevăr dezvelită
te voi aştepta în aşternuturi
clipă prezentă şi viitoare.
Priveşte-mă, eu sunt şi zorii şi apusul,
zambeste-mi mereu ca unui vis ireal
şi taci cand buzele tale mă vor descoperi,
cand palmele tale mă vor atinge
eu mă voi deschide precum poarta peşterii
lui Ali Baba, tu mereu unic stăpân
pe nepretuita comoară a iubirii mele.
Sărută-mă.
Fii clipa care vine însetată doar de mine,
fii ciutura fântânii în care iubirea mea se scaldă
locul din care buzele tale vor sorbi la nesfărşit
licoarea veşnicei iubiri.
Alfabetul iubirii tale începe şi se sfârşeste cu mine!
(LOGICA)
iubirea mea e roiul de fluturi,
în fiecare zi mă vei găsi într-o nouă floare
până când tu însuţi o să-mi fii rădăcina.
Iubeşte-mă, vreau să-ţi rămân iubirea dintâi,
buzele mele te vor aştepta mereu fragede,
trupul meu niciodată obosit de aşteptare
ci doar mereu flămând de iubire.
Am să-ţi fiu noapte, zi am să-ţi fiu
pământ şi ierburi, apă, cer
soare şi vânt,nu vei cunoaste niciodată
o altă atingere.
Sărută-mă în picur.
Ca un adevăr dezvelită
te voi aştepta în aşternuturi
clipă prezentă şi viitoare.
Priveşte-mă, eu sunt şi zorii şi apusul,
zambeste-mi mereu ca unui vis ireal
şi taci cand buzele tale mă vor descoperi,
cand palmele tale mă vor atinge
eu mă voi deschide precum poarta peşterii
lui Ali Baba, tu mereu unic stăpân
pe nepretuita comoară a iubirii mele.
Sărută-mă.
Fii clipa care vine însetată doar de mine,
fii ciutura fântânii în care iubirea mea se scaldă
locul din care buzele tale vor sorbi la nesfărşit
licoarea veşnicei iubiri.
Alfabetul iubirii tale începe şi se sfârşeste cu mine!
(LOGICA)
E impartita omenirea
E împărţită omenirea
În cei ce vor şi cei ce ştiu.
În cei dentâi trăieşte firea,
Ceilalţi o cumpănesc ş-o scriu.
Când unii ţese haina vremei,
Ceilalţi a vremii coji adun:
Viaţă unii dau problemei,
Ceilalţi gândirei o supun.
Dar pace este între dânşii:
Ce unii fac iau alţi-aminte.
Căci până azi domneşte-ntr-înşii
A cărţii tale graiuri sfinte.
N-a intrat viermele-ndoielii,
Copil e ochiul lor când vede,
Căinţa văd urmând greşelii,
Căci omul tot în tine crede.
Al răului geniu arate-mi
Un om din viţă pământească,
Ce-ar fi-ncercat ale lui patemi
Naintea ta să-ndreptăţească;
Căci buni şi răi trăiesc în tine,
Cuvântul tău e calea lor
De-a lor abateri li-i ruşine,
Căci tu eşti ţinta tuturor.
Virtutea nu mai e un merit,
Căci merit nu-i când nu e luptă.
Asupra ta ei nu se-ntărât
Cu viaţa-n joc, cu mintea ruptă;
Mânând cu anii colbul şcolii,
Ei cred făr-a fi înţeles,
Din cărţi străvechi roase de molii
Îşi împlu mintea cu eres.
Ei nu pătrund a ta mărire
Minune-i pentru dânşii tot.
Necercetând nimic în fire,
Nimic nu ştiu, nimic nu pot;
Căci nu-i supusă lămuririi
Gândirea-n capul înţelept
La toate farmecele firii
Se bat cu mânile pe piept.
Urmând a cărţilor străveche
Statornic, nemişcat învăţ,
E surdă azi a lor ureche
Privindu-ţi firea cu dispreţ;
Legată-n lanţ e a lor minte
Şi rodul minţii e sălbatec,
Se plac în mistice cuvinte
Şi-esplică totul enigmatic.
(Mihai Eminescu)
În cei ce vor şi cei ce ştiu.
În cei dentâi trăieşte firea,
Ceilalţi o cumpănesc ş-o scriu.
Când unii ţese haina vremei,
Ceilalţi a vremii coji adun:
Viaţă unii dau problemei,
Ceilalţi gândirei o supun.
Dar pace este între dânşii:
Ce unii fac iau alţi-aminte.
Căci până azi domneşte-ntr-înşii
A cărţii tale graiuri sfinte.
N-a intrat viermele-ndoielii,
Copil e ochiul lor când vede,
Căinţa văd urmând greşelii,
Căci omul tot în tine crede.
Al răului geniu arate-mi
Un om din viţă pământească,
Ce-ar fi-ncercat ale lui patemi
Naintea ta să-ndreptăţească;
Căci buni şi răi trăiesc în tine,
Cuvântul tău e calea lor
De-a lor abateri li-i ruşine,
Căci tu eşti ţinta tuturor.
Virtutea nu mai e un merit,
Căci merit nu-i când nu e luptă.
Asupra ta ei nu se-ntărât
Cu viaţa-n joc, cu mintea ruptă;
Mânând cu anii colbul şcolii,
Ei cred făr-a fi înţeles,
Din cărţi străvechi roase de molii
Îşi împlu mintea cu eres.
Ei nu pătrund a ta mărire
Minune-i pentru dânşii tot.
Necercetând nimic în fire,
Nimic nu ştiu, nimic nu pot;
Căci nu-i supusă lămuririi
Gândirea-n capul înţelept
La toate farmecele firii
Se bat cu mânile pe piept.
Urmând a cărţilor străveche
Statornic, nemişcat învăţ,
E surdă azi a lor ureche
Privindu-ţi firea cu dispreţ;
Legată-n lanţ e a lor minte
Şi rodul minţii e sălbatec,
Se plac în mistice cuvinte
Şi-esplică totul enigmatic.
(Mihai Eminescu)
Zadarnic sterge vremea...
Zadarnic şterge vremea a gândurilor urme!
În minte-mi eşti săpată ca-n marmura cea rece,
Uitarea mână-n noapte a visurilor turme
Şi toate trec ca vântul dar chipul tău nu trece.
În veci noaptea şi ziua şoptesc în gând un nume,
În veci la pieptul bolnav eu braţele îmi strâng,
Te caut pretutindeni şi nu te aflu-n lume,
Tu, chip frumos cu capul întors spre umăr stâng.
Astfel în veci în minte-mi încremenişi frumoasă
Şi văd în veci aievea divinul tău profil.
O, cum nu pot în braţe să te omor plângând,
Tu, blond al vieţii mele ş-al dragostei copil!
Zadarnic cat repaos pe perina cea moale,
Îmi pare c-a mea tâmplă pe piatră o am pus
Şi noaptea-ntreagă ochi-mi în lacrimi se îneacă
Şi mintea mea în noaptea de veci va fi apus.
Pe cât mai am în pieptu-mi un pic măcar de sânge,
În inimă cât fibra din urmă va trăi,
Avare, ele-n sine icoana ta vor strânge,
Cu dânsa împreună şi ele vor muri!
O, rai al tinereţi-mi, din care stau gonit!
Privesc cu jind la tine, asemeni lui Adam,
Eu nu gândesc c-o clipă am fost şi fericit,
Ci mor, mor de durerea că-n braţe nu te am.
(Mihai Eminescu)
În minte-mi eşti săpată ca-n marmura cea rece,
Uitarea mână-n noapte a visurilor turme
Şi toate trec ca vântul dar chipul tău nu trece.
În veci noaptea şi ziua şoptesc în gând un nume,
În veci la pieptul bolnav eu braţele îmi strâng,
Te caut pretutindeni şi nu te aflu-n lume,
Tu, chip frumos cu capul întors spre umăr stâng.
Astfel în veci în minte-mi încremenişi frumoasă
Şi văd în veci aievea divinul tău profil.
O, cum nu pot în braţe să te omor plângând,
Tu, blond al vieţii mele ş-al dragostei copil!
Zadarnic cat repaos pe perina cea moale,
Îmi pare c-a mea tâmplă pe piatră o am pus
Şi noaptea-ntreagă ochi-mi în lacrimi se îneacă
Şi mintea mea în noaptea de veci va fi apus.
Pe cât mai am în pieptu-mi un pic măcar de sânge,
În inimă cât fibra din urmă va trăi,
Avare, ele-n sine icoana ta vor strânge,
Cu dânsa împreună şi ele vor muri!
O, rai al tinereţi-mi, din care stau gonit!
Privesc cu jind la tine, asemeni lui Adam,
Eu nu gândesc c-o clipă am fost şi fericit,
Ci mor, mor de durerea că-n braţe nu te am.
(Mihai Eminescu)
Ce suflet trist
Ce suflet trist mi-au dăruit
Părinţii din părinţi,
De-au încăput numai în el
Atâtea suferinţi?
Ce suflet trist şi făr- de rost
Şi din ce lut inert,
Că după-atâtea amăgiri
Mai speră în deşert?
Cum nu se simte blestemat
De-a duce-n veci nevoi?
O, valuri ale sfintei mări,
Luaţi-mă cu voi!
(Mihai Eminescu)
Părinţii din părinţi,
De-au încăput numai în el
Atâtea suferinţi?
Ce suflet trist şi făr- de rost
Şi din ce lut inert,
Că după-atâtea amăgiri
Mai speră în deşert?
Cum nu se simte blestemat
De-a duce-n veci nevoi?
O, valuri ale sfintei mări,
Luaţi-mă cu voi!
(Mihai Eminescu)
Un farmec trist si nenteles...
Un farmec trist şi nenţeles
Puterea mea o leagă,
Şi cu nimic nu m-am ales
Din viaţa mea întreagă.
E un luceafăr răsărit
Din negura uitării,
Dând orizon nemărginit
Singurătăţii mării.
Îngălbenit rămâne-n veci
Şi-i e aproape stinsul,
Când ale apei valuri reci
Călătoresc cu dânsul.
Cu-atâtea tainici rugăminţi,
Cu-atâtea calde şoapte,
Cu-atâtea lacrime fierbinţi,
Vărsate zi şi noapte,
I te-ai rugat: dorul nespus
Din suflet să-ţi alunge,
Dar el se-nalţă tot mai sus
Ca să nu-l poţi ajunge.
Va rămânea necunoscut
Şi va luci departe
Căci luminează din trecut
Iubirii celei moarte
Şi se aprinde pe-orizon
Pustiu de mări şi stepe
Şi a lui farmec monoton
M-a-nvins făr-a-l pricepe.
(Mihai Eminescu)
Puterea mea o leagă,
Şi cu nimic nu m-am ales
Din viaţa mea întreagă.
E un luceafăr răsărit
Din negura uitării,
Dând orizon nemărginit
Singurătăţii mării.
Îngălbenit rămâne-n veci
Şi-i e aproape stinsul,
Când ale apei valuri reci
Călătoresc cu dânsul.
Cu-atâtea tainici rugăminţi,
Cu-atâtea calde şoapte,
Cu-atâtea lacrime fierbinţi,
Vărsate zi şi noapte,
I te-ai rugat: dorul nespus
Din suflet să-ţi alunge,
Dar el se-nalţă tot mai sus
Ca să nu-l poţi ajunge.
Va rămânea necunoscut
Şi va luci departe
Căci luminează din trecut
Iubirii celei moarte
Şi se aprinde pe-orizon
Pustiu de mări şi stepe
Şi a lui farmec monoton
M-a-nvins făr-a-l pricepe.
(Mihai Eminescu)
vineri, 15 octombrie 2010
Cu voi
Mai bine singuratic şi uitat,
Pierdut să te retragi nepăsător,
În ţara asta plină de humor,
Mai bine singuratic şi uitat.
O, genii întristate care mor
În cerc barbar şi fără sentiment, -
Prin asta eşti celebră-n Orient,
O, ţară tristă, plină de humor…
(George Bacovia)
Pierdut să te retragi nepăsător,
În ţara asta plină de humor,
Mai bine singuratic şi uitat.
O, genii întristate care mor
În cerc barbar şi fără sentiment, -
Prin asta eşti celebră-n Orient,
O, ţară tristă, plină de humor…
(George Bacovia)
BĂRBATUL ŞI FEMEIA
Bărbatul este cea mai elevată dintre creaturi. Femeia este cel mai sublim ideal.
Dumnezeu a făcut pentru bărbat un tron iar pentru femeie un altar.
Tronul exaltă, altarul sfinţeşte.
Bărbatul este creierul, femeia este inima
Creierul primeşte lumina, inima primeşte iubire.
Lumina fecundează, iubirea reinvie.
Bărbatul este puternic prin raţiune, femeia este invincibilă prin lacrimi.
Raţiunea convinge, lacrimile induioşează sufletul.
Bărbatul este capabil de eroism, femeia - de orice sacrificiu.
Eroismul innobilează, sacrificiul aduce sublimul.
Bărbatul are supremaţia, femeia are intuiţia.
Supremaţia semnifică forţa, intuiţia reprezintă dreptatea.
Bărbatul este un geniu, femeia este un inger.
Geniul este incomensurabil, ingerul este inefabil.
Aspiraţia barbatului este către gloria supremă,
aspiraţia femei este îndreptată către virtutea desavârşita.
Gloria face totul mareţ, virtutea face totul divin.
Bărbatul este un cod, femeia este evanghelia.
Codul corijează, evanghelia ne face perfecţi.
Bărbatul gândeşte, femeia intuieşte.
A gândi înseamnă a avea creier superior.
A intui, simţind înseamnă a glorifica
Bărbatul este un ocean, femeia este un lac.
Oceanul are o perlă care îl împodobeşte, lacul, poezia care-l luminează.
Bărbatul este un vultur care zboară, femeia - o privighetoare ce cântă.
A zbura înseamnă a domina spaţiul, a canta înseamnă a cuceri sufletul.
Bărbatul este un templu, femeia este sanctuarul.
În faţa templului ne descoperim,în faţa sanctuarului îngenunchem.
Bărbatul este plasat acolo unde se sfarşeşte pamantul,
femeia acolo unde incepe cerul.
Bărbatul este cea mai elevată dintre creaturi. Femeia este cel mai sublim ideal.
Dumnezeu a făcut pentru bărbat un tron iar pentru femeie un altar.
Tronul exaltă, altarul sfinţeşte.
Bărbatul este creierul, femeia este inima
Creierul primeşte lumina, inima primeşte iubire.
Lumina fecundează, iubirea reinvie.
Bărbatul este puternic prin raţiune, femeia este invincibilă prin lacrimi.
Raţiunea convinge, lacrimile induioşează sufletul.
Bărbatul este capabil de eroism, femeia - de orice sacrificiu.
Eroismul innobilează, sacrificiul aduce sublimul.
Bărbatul are supremaţia, femeia are intuiţia.
Supremaţia semnifică forţa, intuiţia reprezintă dreptatea.
Bărbatul este un geniu, femeia este un inger.
Geniul este incomensurabil, ingerul este inefabil.
Aspiraţia barbatului este către gloria supremă,
aspiraţia femei este îndreptată către virtutea desavârşita.
Gloria face totul mareţ, virtutea face totul divin.
Bărbatul este un cod, femeia este evanghelia.
Codul corijează, evanghelia ne face perfecţi.
Bărbatul gândeşte, femeia intuieşte.
A gândi înseamnă a avea creier superior.
A intui, simţind înseamnă a glorifica
Bărbatul este un ocean, femeia este un lac.
Oceanul are o perlă care îl împodobeşte, lacul, poezia care-l luminează.
Bărbatul este un vultur care zboară, femeia - o privighetoare ce cântă.
A zbura înseamnă a domina spaţiul, a canta înseamnă a cuceri sufletul.
Bărbatul este un templu, femeia este sanctuarul.
În faţa templului ne descoperim,în faţa sanctuarului îngenunchem.
Bărbatul este plasat acolo unde se sfarşeşte pamantul,
femeia acolo unde incepe cerul.
De ce nu-mi vii..?
Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aseaza bruma peste vii -
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
O, vino iar în al meu brat,
Sa te privesc cu mult nesat,
Sa razim dulce capul meu
De sânul tau, de sânul tau!
T;i-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin vai si lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori?
În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorasc scântei...
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!
Caci tu înseninezi mereu
Viata sufletului meu,
Mai mândra decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!
Târzie toamna e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Si lanurile sunt pustii...
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
(Mihai Eminescu)
Se scutur frunzele de nuc,
S-aseaza bruma peste vii -
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
O, vino iar în al meu brat,
Sa te privesc cu mult nesat,
Sa razim dulce capul meu
De sânul tau, de sânul tau!
T;i-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin vai si lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori?
În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorasc scântei...
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!
Caci tu înseninezi mereu
Viata sufletului meu,
Mai mândra decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!
Târzie toamna e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Si lanurile sunt pustii...
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
(Mihai Eminescu)
Iubind in taina...
Iubind în taina am pastrat tacere,
Gindind ca astfel o sã-ti placa tie,
Cãci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigatoare visuri de placere.
Dar nu mai pot. A dorului tarie
Cuvinte da duioaselor mistere;
Vreau sã mã-nec de dulcea-nvapaiere
A celui suflet ce pe al meu stie.
Nu vezi ca gura-mi arsa e de sete
Si-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi si blonde plete?
Cu o suflare racoresti suspinu-mi,
C-unzimbet faci gindirea sã se-mbete.
Fa un sfirsit durerii... vin' la sinu-mi
(Mihai Eminescu)
Gindind ca astfel o sã-ti placa tie,
Cãci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigatoare visuri de placere.
Dar nu mai pot. A dorului tarie
Cuvinte da duioaselor mistere;
Vreau sã mã-nec de dulcea-nvapaiere
A celui suflet ce pe al meu stie.
Nu vezi ca gura-mi arsa e de sete
Si-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi si blonde plete?
Cu o suflare racoresti suspinu-mi,
C-unzimbet faci gindirea sã se-mbete.
Fa un sfirsit durerii... vin' la sinu-mi
(Mihai Eminescu)
joi, 14 octombrie 2010
Si...pentru..tine...
Gand nebun
Imi trece adesea
cate un gad nebun,
Sa fur luna
De pe cer
Si la picioare
Sa ti-o pun,
Sa opresc vantu-n loc
Si-n parul tau
Sa-l pun.
Iar soarele de-l prind
O raza lui i-as smulge
Si as pune-o
In ochiul tau cel dulce.
Si de-oi vrea
La poarta cerului
M-as duce
Si nemurira ti-as aduce
M-as lupta cu zeii mortii
Si pentru tine
Oi invinge.
(LOGICA)
Imi trece adesea
cate un gad nebun,
Sa fur luna
De pe cer
Si la picioare
Sa ti-o pun,
Sa opresc vantu-n loc
Si-n parul tau
Sa-l pun.
Iar soarele de-l prind
O raza lui i-as smulge
Si as pune-o
In ochiul tau cel dulce.
Si de-oi vrea
La poarta cerului
M-as duce
Si nemurira ti-as aduce
M-as lupta cu zeii mortii
Si pentru tine
Oi invinge.
(LOGICA)
Te voi iubi mereu
Pierduti in iubire
Ma simt pierduta intr-o lume a fericirii
In care zambetul si lacrima e una
in care sufletele noastre
Vor fi pe veci un simbol al iubirii
Neincetat te am aproape
Si in fiecare zi iti simt caldura
Bataia inimii ce imi vorbeste
Si zambetul cald ce ma alinta
Te voi iubi mereu
Si nimeni numele tau nu-l va sterge
Atata timp cat am sa fiu
Pastrata in adancul inimii tale
(LOGICA)
Ma simt pierduta intr-o lume a fericirii
In care zambetul si lacrima e una
in care sufletele noastre
Vor fi pe veci un simbol al iubirii
Neincetat te am aproape
Si in fiecare zi iti simt caldura
Bataia inimii ce imi vorbeste
Si zambetul cald ce ma alinta
Te voi iubi mereu
Si nimeni numele tau nu-l va sterge
Atata timp cat am sa fiu
Pastrata in adancul inimii tale
(LOGICA)
De ce te-oi fi iubind..femeie?
De ce te-oi fi iubind, femeie visatoare,
care mi te-ncolacesti ca un fum, ca o vita-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tîmplelor,
mereu frageda, mereu unduitoare?
De ce te-oi fi iubind, femeie gingasa
ca firul de iarba ce taie în doua
luna varateca, azvîrlind-o în ape,
despartita de ea însasi
ca doi îndragostiti dupa îmbratisare?...
De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare caprui rasarindu-mi peste umar,
tragînd dupa el un cer de miresme
cu nouri subtiri fara umbra?
De ce te-oi fi iubind, ora de neuitat,
care-n loc de sunete
goneste-n jurul inimii mele
o herghelie de mînji cu coame rebele?
De ce te-oi fi iubind atîta, iubire,
vîrtej de-anotimpuri colorînd un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunza cazînd. Ca o rasuflare-aburita de ger.
(LOGICA)
care mi te-ncolacesti ca un fum, ca o vita-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tîmplelor,
mereu frageda, mereu unduitoare?
De ce te-oi fi iubind, femeie gingasa
ca firul de iarba ce taie în doua
luna varateca, azvîrlind-o în ape,
despartita de ea însasi
ca doi îndragostiti dupa îmbratisare?...
De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare caprui rasarindu-mi peste umar,
tragînd dupa el un cer de miresme
cu nouri subtiri fara umbra?
De ce te-oi fi iubind, ora de neuitat,
care-n loc de sunete
goneste-n jurul inimii mele
o herghelie de mînji cu coame rebele?
De ce te-oi fi iubind atîta, iubire,
vîrtej de-anotimpuri colorînd un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunza cazînd. Ca o rasuflare-aburita de ger.
(LOGICA)
De-ar fi mijloace
De-ar fi mijloace
Şi-ar fi putinţă
Cum m-aş mai face
După dorinţă!
M-aş face-oglindă
Strălucitoare.
Să te cuprindă
Pân- la picioare.
Pieptene de-aur,
Ce-n mângâiere
Părul netează
Fără durere.
Un vânt m-aş face,
Ce lin şi-n taină
Pe piept desface
Uşoara haină.
Un somn m-aş face
Dulce de vară
Să-ţi închiz ochii
În orice sară.
Dar n-am mijloace
Nici e putinţă
De a mă face
După dorinţă.
(Mihai Eminescu)
Şi-ar fi putinţă
Cum m-aş mai face
După dorinţă!
M-aş face-oglindă
Strălucitoare.
Să te cuprindă
Pân- la picioare.
Pieptene de-aur,
Ce-n mângâiere
Părul netează
Fără durere.
Un vânt m-aş face,
Ce lin şi-n taină
Pe piept desface
Uşoara haină.
Un somn m-aş face
Dulce de vară
Să-ţi închiz ochii
În orice sară.
Dar n-am mijloace
Nici e putinţă
De a mă face
După dorinţă.
(Mihai Eminescu)
Cand amintirile...
Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.
Deasupra casei tale ies
Şi azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.
Şi peste arbori răsfiraţi
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne-mpreună.
A noastre inimi îşi jurau
Credinţă pe toţi vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.
Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stângă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,
Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci şi galeşi?
(Mihai Eminescu)
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.
Deasupra casei tale ies
Şi azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.
Şi peste arbori răsfiraţi
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne-mpreună.
A noastre inimi îşi jurau
Credinţă pe toţi vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.
Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stângă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,
Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci şi galeşi?
(Mihai Eminescu)
Daca iubesti fara sa speri...
Dacă iubeşti fără să speri
De-a fi iubit vrodată,
Se-ntunecă de lungi păreri
De rău viaţa toată.
Şi-ţi lasă-n suflet un amar
Şi în gândiri asemeni,
Căci o iubire în zadar
Cu moartea-i sor- de gemeni.
Dar vindecarea la dureri
În piept, în partea stângă-i,
De-acolo trebuie să ceri
Cuvinte să te mângăi.
Acolo afli adăpost
Oricâte se întâmple,
Ca ş-un amor care-ar fi fost
Viaţa ta o împle.
Căci un luceafăr răsărit
Din liniştea uitării
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării.
Şi ochiul tău întunecat
Atunci îl împle plânsul,
Iar ale vieţii valuri bat
Călătorind spre dânsul.
Şi dau cadenţe de nespus
Durerii tale lunge,
Pe când luceafărul e sus
Ca să-l nu-l poţi ajunge.
Zâmbeşte trist cu raze reci
Speranţelor deşarte:
În veci iubi-o-vei, în veci
Va rămânea departe.
Ş-a tale zile-or fi cum sunt,
Pustii ca nişte stepe;
Iar nopţile de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai poţi pricepe.
(Mihai Eminescu)
De-a fi iubit vrodată,
Se-ntunecă de lungi păreri
De rău viaţa toată.
Şi-ţi lasă-n suflet un amar
Şi în gândiri asemeni,
Căci o iubire în zadar
Cu moartea-i sor- de gemeni.
Dar vindecarea la dureri
În piept, în partea stângă-i,
De-acolo trebuie să ceri
Cuvinte să te mângăi.
Acolo afli adăpost
Oricâte se întâmple,
Ca ş-un amor care-ar fi fost
Viaţa ta o împle.
Căci un luceafăr răsărit
Din liniştea uitării
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării.
Şi ochiul tău întunecat
Atunci îl împle plânsul,
Iar ale vieţii valuri bat
Călătorind spre dânsul.
Şi dau cadenţe de nespus
Durerii tale lunge,
Pe când luceafărul e sus
Ca să-l nu-l poţi ajunge.
Zâmbeşte trist cu raze reci
Speranţelor deşarte:
În veci iubi-o-vei, în veci
Va rămânea departe.
Ş-a tale zile-or fi cum sunt,
Pustii ca nişte stepe;
Iar nopţile de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai poţi pricepe.
(Mihai Eminescu)
In ochii tai citisem...
În ochii tăi citisem iubire dinadins
Şi-n calea vremii steaua mea
O clipă s-au aprins.
Apoi ca foi uscate, văzduhul coperind,
Văzui nădejdi şi fericiri
Naintea mea pierind.
Dup-acea dulce clipă, ce-atâta mă uimea,
Nainte chiar de-a răsări
Se stinse steaua mea.
(Mihai Eminescu)
Şi-n calea vremii steaua mea
O clipă s-au aprins.
Apoi ca foi uscate, văzduhul coperind,
Văzui nădejdi şi fericiri
Naintea mea pierind.
Dup-acea dulce clipă, ce-atâta mă uimea,
Nainte chiar de-a răsări
Se stinse steaua mea.
(Mihai Eminescu)
miercuri, 13 octombrie 2010
Cine esti tu?
Ne-am atins mainile Si toate orele fara tine S-au retras intr-o singura secunda Cand mi-am simtit palma in palma ta, Toate cantecele universului S-au revarsat in cascade peste umerii mei, peste tamplele mele.. Ne-am atins buzele Si ploaia mult asteptata A rascolit cu vigoare tristele ierburi ...cand am deschis ochii, purtam pe brate Noianul prospetimii tale de inger (numai ingerii nu sunt atinsi de timp) Ne-am atins trupurile Si aripile ni s-au topit in flacari ...cand am coborat pe pamant, Purtam ireversibil in trup Mireasma trecerii tale...
marți, 12 octombrie 2010
Mihai Eminescu
Nu mă înţelegi
În ochii mei acuma nimic nu are preţ
Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi;
Căci pentru care altă minune decât tine
Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine
Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind,
Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind,
În lanţuri de imagini duiosul vis să-l ferec,
Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă,
Din orişice durere îţi face o podoabă,
Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară,
Când ochiul tău cel mândru străluce în afară,
Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă
Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă,
Azi când a mea iubire e-atâta de curată
Ca farmecul de care tu eşti împresurată,
Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă
Lumina de-ntunerec şi marmura de daltă,
Când dorul meu e-atâta de-adânc şi-atât de sfânt
Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ,
Când e o-namorare de tot ce e al tău,
De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine şi de rău,
Când eşti enigma însăşi a vieţii mele-ntregi...
Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi!
Nu mă înţelegi
În ochii mei acuma nimic nu are preţ
Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi;
Căci pentru care altă minune decât tine
Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine
Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind,
Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind,
În lanţuri de imagini duiosul vis să-l ferec,
Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă,
Din orişice durere îţi face o podoabă,
Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară,
Când ochiul tău cel mândru străluce în afară,
Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă
Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă,
Azi când a mea iubire e-atâta de curată
Ca farmecul de care tu eşti împresurată,
Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă
Lumina de-ntunerec şi marmura de daltă,
Când dorul meu e-atâta de-adânc şi-atât de sfânt
Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ,
Când e o-namorare de tot ce e al tău,
De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine şi de rău,
Când eşti enigma însăşi a vieţii mele-ntregi...
Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi!
Citatul zilei 12.10.2010
Nu abandona ceea ce nu stii sa faci, ci combina cu ceea ce stii sa faci.
John Wooden
John Wooden
Mesaj...pt cei ce voteaza...
Aveti si voi dreptate...daca nici unul nu mai are grija de floarea iubirii ...ea...moare....uneori imediat...alteori..mai tarziu....si chiar daca traieste doar intr-o inima....e...ca si ...moarta!
Tacere
Spune-mi despre tăcerile tale
din mijlocul cuvintelor
de la marginea poveştii,
de la primul rând,
până la rândul fără consoane.
Spune-mi despre tăcerile tale
puse în ghilimele atunci când
toate cuvintele se înghesuiau
să te povestească lumii întregi.
Spune-mi despre tăcerile dintre gânduri
ce şi-au găsit semne de punctuaţie
în clipitul ochilor tăi.
Tăcerea ta,
suflă puncte puncte
şi niciodată nu pune titlu.
Alfabetul tăcerii
cu litere albe
compune silabe pentru jumătatea goală
a cuvintelor mele.
Tăcerea e plânsul lui Dumnezeu
cu lacrimi lipsă,
Cuvintele-praful adunat peste tăcere.
Cuvinte
cuvinte sărutând milioane de buze,
cuvinte în dar cu adevăr lipsă,
peste care oftează tăcerea...
cuvinte fără semne de punctuaţie
căutând un sens...
cuvinte ce nu pot fi uitate
lăsând sufletul mut...
cuvinte pentru cei care iubesc tăcerea
şi flirtează cu şoaptele...
cuvinte pentru cei ucişi de cuvinte,
cuvinte ce mint pe o voce caldă,
cuvinte ce spun adevărul prea târziu,
cuvinte,în umbra cărora plâng sufletele...
ce nu ştiu să vorbească prin cuvinte,
cuvinte neinventate
aşteptând o primă rostire.
Sărutul-atunci când buzele işi şoptesc secrete.
Cuvântul-atunci când buzele freamătă gândurile noastre
Tăcerea-atunci când sufletul meu
pune întrbări sufletului tău,
fără să aştepte răspunsuri.
Poezia-atunci când cuvintele sărută tăcerea.
Tăcerile noastre îmbrăţişate fără mâini
nasc cuvinte pe care nu ştim să le citim.
Tăcere spune-mi despre...
tăcerea de la capătul lumii
şi eu îţi voi şopti
cuvântul de la începutul ei.
Eu tac.Tu taci.
Sufletele noastre vorbesc
pe o limbă necunoscută
cu litere de lumină.
Tăcere,filă albă
primeşte cerneala lacrimilor mele.
Tăcere-portativ pentru muzica sufletelor noastre.
din mijlocul cuvintelor
de la marginea poveştii,
de la primul rând,
până la rândul fără consoane.
Spune-mi despre tăcerile tale
puse în ghilimele atunci când
toate cuvintele se înghesuiau
să te povestească lumii întregi.
Spune-mi despre tăcerile dintre gânduri
ce şi-au găsit semne de punctuaţie
în clipitul ochilor tăi.
Tăcerea ta,
suflă puncte puncte
şi niciodată nu pune titlu.
Alfabetul tăcerii
cu litere albe
compune silabe pentru jumătatea goală
a cuvintelor mele.
Tăcerea e plânsul lui Dumnezeu
cu lacrimi lipsă,
Cuvintele-praful adunat peste tăcere.
Cuvinte
cuvinte sărutând milioane de buze,
cuvinte în dar cu adevăr lipsă,
peste care oftează tăcerea...
cuvinte fără semne de punctuaţie
căutând un sens...
cuvinte ce nu pot fi uitate
lăsând sufletul mut...
cuvinte pentru cei care iubesc tăcerea
şi flirtează cu şoaptele...
cuvinte pentru cei ucişi de cuvinte,
cuvinte ce mint pe o voce caldă,
cuvinte ce spun adevărul prea târziu,
cuvinte,în umbra cărora plâng sufletele...
ce nu ştiu să vorbească prin cuvinte,
cuvinte neinventate
aşteptând o primă rostire.
Sărutul-atunci când buzele işi şoptesc secrete.
Cuvântul-atunci când buzele freamătă gândurile noastre
Tăcerea-atunci când sufletul meu
pune întrbări sufletului tău,
fără să aştepte răspunsuri.
Poezia-atunci când cuvintele sărută tăcerea.
Tăcerile noastre îmbrăţişate fără mâini
nasc cuvinte pe care nu ştim să le citim.
Tăcere spune-mi despre...
tăcerea de la capătul lumii
şi eu îţi voi şopti
cuvântul de la începutul ei.
Eu tac.Tu taci.
Sufletele noastre vorbesc
pe o limbă necunoscută
cu litere de lumină.
Tăcere,filă albă
primeşte cerneala lacrimilor mele.
Tăcere-portativ pentru muzica sufletelor noastre.
Fara tine...
Si brusc am inteles ca fara tine
Nici eu in toate mintile nu sunt,
Sa fug si sa ma-ntorc aici imi vine,
Sa nu-mi mai aflu locul pe pamant.
Atat de grabnic mi-ai intrat in sange,
Atat de mult existi in sinea mea,
Incat si zgariindu-ma as plange,
Temandu-ma ca-n stropi te pierd cumva.
Nu este primavara nicaierea,
Cu muguri morti paltonul ti-l inchei.
Cu fierea primaverii caut mierea,
Iar tu existi, iubito-n locul ei.
Si brusc am inteles ca fara tine,
Eu insumi mor si nu pot invia,
Desi am fost nascut, cum stii prea bine,
Ca sa te apar si-mpotriva ta!
Nici eu in toate mintile nu sunt,
Sa fug si sa ma-ntorc aici imi vine,
Sa nu-mi mai aflu locul pe pamant.
Atat de grabnic mi-ai intrat in sange,
Atat de mult existi in sinea mea,
Incat si zgariindu-ma as plange,
Temandu-ma ca-n stropi te pierd cumva.
Nu este primavara nicaierea,
Cu muguri morti paltonul ti-l inchei.
Cu fierea primaverii caut mierea,
Iar tu existi, iubito-n locul ei.
Si brusc am inteles ca fara tine,
Eu insumi mor si nu pot invia,
Desi am fost nascut, cum stii prea bine,
Ca sa te apar si-mpotriva ta!
luni, 11 octombrie 2010
Relatii frumoase...tata..fiu...
PUBLICITATE
Aşa tată, aşa fiu
Trei fii celebri de la noi au acceptat să intre în pielea reporterului şi să-şi ia la întrebări taţii, doar pentru revista OK!.Cristi şi Cristian Ţopescu
La 33 ani, Cristi este managerul hotelului Residence din Bucureşti, în timp ce tatăl său priveşte tot mai mândru spre el. Curioşi să ştiţi cum sună un dialog între Cristian Ţopescu şi fiul său mai puţin mediatizat? Cam aşa...Cristi: Eşti mulţumit de mine?
Cristian: E o mare satisfacţie pentru un părinte să-şi vadă copiii pe terenurile de sport, în bazine, pe pârtiile de schi, în loc să-i caute prin localuri cu fum de ţigară sau cu aburi de alcool. Tu ai făcut baschet de performanţă, sora ta, Cristina, înoată, schiază, patinează. Sebastian, fratele tău mai mic, înoată foarte bine, schiază excelent şi se antrenează acum la sărituri în apă şi la călărie, unde va intra în concursuri de dresaj şi de sărituri peste obstacole.
Cristi: Ai vrut sau vrei ca unul dintre noi să ajungă un campion sau o campioană?
Cristian: Părinţii care ţin morţiş ca odrasla lor să ajungă sportiv de performanţă fac o mare greşeală. Cuvântul hotărâtor trebuie să-l aibă antrenorul. El este cel care-i spune părintelui dacă un copil are talent şi calităţi native pentru un anume sport. Dacă nu are, este pierdere de timp, consum inutil de energie.
Cristi: Ai trei copii. Mai vrei şi alţii?
Cristian: De ce nu? Aş putea să-i întrec pe Anthony Quinn şi pe Charlie Chaplin, care au devenit taţi la vârste mult mai înaintate decât vârsta pe care o aveam eu când s-a născut fratele tău cel mai mic, mezinul familiei noastre.
Cristi: Regrete ai?
Cristian: Da. Unul singur. Că timpul dedicat vouă, copiilor mei, a fost afectat de preocupările mele profesionale.
Cristi: Ce-ţi mai doreşti?
Cristian: O viaţă la fel de plină de iubire şi trăită cu demnitate. Şi tu să nu-mi mai adresezi atâtea întrebări, că nu eşti ziarist. Vezi-ţi de treaba ta, că o faci bine! Glumesc.
Tudor şi Radu Vasile
Toţi ştiu că Radu Vasile este premierul din perioada lui Emil Constantinescu, dar puţini ştiu că fiul său, Tudor, este pilot de avion. Relaţia dintre tată şi fiu este ca un joc de şah fără deznodământ. Aşa arată dialogul dintre Tudor şi Radu Vasile.Tudor: Ce crezi că am moştenit de la tine?
Radu: Inteligenţa vie şi simţul umorului! Un om cu simţul umorului trece mai uşor prin viaţă şi suportă mai uşor loviturile semenilor. Tot aşa mă mândresc şi cu faptul că fratele tău, Mihăiţă, a moştenit deschiderea spre umanism şi artă, deşi este funcţionar de bancă. Dar aşa a fost, până la 40 de ani, şi Gauguin… Însă vă spun la amândoi, mai presus de orice contează credinţa în Dumnezeu şi în tine, sănătatea şi, de ce nu, norocul. Păstraţi-vă integri şi, indiferent ce spun unii sau alţii, să vă ştiţi voi cu conştiinţa curată în faţa lui Dumnezeu!
Tudor: M-ai încuraja sau descuraja dacă aş dori vreodată să intru în politică?
Radu: Tu ai o profesie pe care o admir mult: eşti pilot. Piloţii sunt singurii oameni care privesc această lume de sus şi se ştie că de acolo pământul se vede atât de frumos. De aceea te întreb: ce să cauţi în politică, mai ales în România de azi, unde şi cele mai cinice definţii ale politicii au fost depăşite cu mult de realitate? Răspunsul meu este, deci, nu. Continuă să zbori,vei fi şi mai aproape de Dumnezeu!
Tudor: După părerea ta un pilot de avion are stofă de familist?
Radu: Nu sunt eu în măsură să-ţi dau sfaturi de căsătorie în general, dar sunt convins că meseria de pilot nu-ţi va afecta viaţa personală. Cine te va lua de bărbat va şti că eşti pilot şi tot ce implică acest lucru. Important este să ajungi să te căsătoreşti!
Tudor: Joci zilnic şah. Ce este şahul pentru tine?
Radu: Am învăţat să joc şah singur, cu manualul doamnei Polihroniade în mână. Când eram student la ASE, jucam frecvent. Părerea mea este că şahul trebuie să se afle în programa şcolară, în clase speciale măcar. Şahul este singura modalitate prin care îl poţi învăţa pe un copil disciplina şi logica gândirii şi care poate să-i dezvolte puterea de concentrare. Şahul a fost jucat cu pasiune de mari figuri ale istoriei universale!
Tudor: Ştiu că eşti interesat şi de alt subiect: aşa-zisul sfârşit al lumii. Unii au stabilit şi date exacte: 2012. Ce părere ai?
Radu: Într-adevăr, aşa cum mulţi oameni au observat, timpul se grăbeşte. Dar că e vorba de un sfârşit al lumii deja vizibil, nici vorbă! Nu a sosit timpul, chiar dacă ne aflăm poate, zic eu, în ultima parte a existenţei acestei lumi, adica în aceea „jumătate de timp“ de care aminteşte Apocalipsa. Oamenii nu vor şti însă niciodată când va veni acest sfârşit. Deci e bine să ne trăim viaţa şi să încercăm să o facem mai bună.
Carmin şi Marian Ionescu
Carmin are naivitatea, dar şi încrederea tipice unui tânăr de 25 de ani. La vârsta lui, totul pare posibil. Cântă în camera şi la pianul la care tatăl său, Marian Ionescu, a inventat succesul unei formaţii care pare veşnică. „Talentul nu se moşteneşte”, ne spune Marian, privind însă optimist spre Carmin.Carmin: Ce-ai simţit când am cântat împreună pe scenă?
Marian: Este un sentiment admirabil, pe care îl trăiesc doar părinţii cu copii care au urmat profesia lor. Trăiesc o stare de împlinire sufletească datorată unei dorinţe mai vechi de-a fi împreună cu tine pe scenă. E un dar pentru care îi mulţumesc mereu lui Dumnezeu.
Carmin: Ce gânduri aveai la vârsta mea? Erai la fel ca mine?
Marian: Când aveam 25 de ani, îmi doream să am o formaţie. Pe vremea aceea cântam cu Timpuri Noi şi visam ca într-o bună zi să însemnăm şi noi ceva. Acum, privind în urmă la cei aproape 25 de ani de carieră, îmi dau seama că ai multe de îndurat. Ai multe situaţii dificile de depăşit până să ajungi să trăieşti acel sentiment de satisfacţie. E complicat ce ai de făcut, dar este ceva pentru care merită să lupţi.
Carmin: Când ai fost prima dată mândru de mine?
Marian: A fost acum trei ani, când am plecat în turneu. Formaţia ta de atunci a cântat în deschiderea noastră. Nu am fost prezent la toate repetiţiile voastre şi, atunci când am auzit frumuseţea muzicii pe care o făceaţi, am fost mândru de tine. A fost un sentiment extraordinar de împlinire.
Carmin: Dar dezamăgit de mine ai fost vreodată?
Marian: Poate părea ceva utopic, dar nu am fost niciodată dezamăgit de tine. La 25 de ani, tu eşti la vârsta încercărilor, la vârsta la care omul este supus drumurilor încâlcite, de căutări, mai ales în profesia pe care ţi-ai ales-o, de muzician. Până când nu vei împlini 30 de ani, aproape că nu pot lua în calcul în mod semnificativ ceea ce faci. E o perioadă de construcţie, trebuie să creşti frumos. Iată de ce nu am fost niciodată dezamăgit de tine.
Foto: Alex Ranta, Cristi Mihai
(preluat din OK Magazine)
Singuratate
Afară plouă ca şi toamna şi-i urât,
Mă uit pe geam ca după tine, şi atât.
În mine toate amintirile te-aşteaptă
De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.
Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând
În mine nu mai este nici un gând.
Vreau să citesc şi-mi cad din mână cărţile;
Mă împresoară chipul tău din toate părţile.
Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile
Îmi amestecă pe carte toate rândurile.
Rămân uitându-mă pe geam ca dupã tine
Şi tot aştept pe cineva ce nu mai vine.
(Demostene botez)
Mă uit pe geam ca după tine, şi atât.
În mine toate amintirile te-aşteaptă
De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.
Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând
În mine nu mai este nici un gând.
Vreau să citesc şi-mi cad din mână cărţile;
Mă împresoară chipul tău din toate părţile.
Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile
Îmi amestecă pe carte toate rândurile.
Rămân uitându-mă pe geam ca dupã tine
Şi tot aştept pe cineva ce nu mai vine.
(Demostene botez)
Suntem saraci...cand..nu iubim...
Asa e..cand iubim cu adevarat..suntem bogati...ne trezim dimineata cu bucurie in inima si adormim..beti de fericirea zilei ce urmeaza...dar..iubirea vine atat de rar in viata...si...unii nu sunt pregatiti...pt..bogatia asta....din...nefericire...
Cea mai frumoasă roză din lume-i gura ta.
Viata se grăbeşte, rapidă caravană.
Opreşte-te şi-ncearcă să-ţi faci intensă clipa.
Nu mă-ntrista şi astăzi, făptură diafană,
Mai toarnă-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa…
Bea vin! în el găsi-vei Viata-fără-moarte.
Pierduta tinereţe din nou ţi-o va reda,
Divinul timp al rozei şi-al inimii curate!
Traieste-ti clipa dată! Caci clipa-i viata ta!
Grăbite ca şi apa şi repezi ca un vânt
Ce-aleargă prin pustiuri, fug zilele-mi puţine.
Şi totuşi douâ zile indiferente-mi sunt:
Ziua de ieri şi ziua care-o să vină maine.
Nu depăşi prezentul cu gândul! Ştii tu oare
Măcar dac-ai să termini cuvântul început?
Mâini poate deja fi-vom asemeni celor care
De şaptezeci de veacuri în neant au dispărut.
În parfumatul prier, când – beată de iubire -
Tu îmi întinzi paharul, eu uit ziua de maine.
De m-aş gândi atuncea la rai şi mântuire,
N-aş preţui, iubito, mai mult decât un câine.
Se-ntoarce anotimpul suav al tinereţii.
Mi-e dor de vinu-acesta în care înfloresc
Surâsurile toate. Chiar aspru-l preţuiesc.
Nu mă certaţi. E aspru, căci, are gustul vietii.
Nu caut nici minciună nici adevăr viclean.
Dar veşnic s-în cătarea de vin trandafiriu.
Mi-e părul alb, prieteni. Am şaptezeci de ani.
Vreau să mă bucur astăzi. Mâini – poate-i prea târziu.
Culege din viata tot ce-i surâs şi floare.
Serbează orice clipa! la cupa cea mai mare!
Alah nu ţine seama de vicii sau virtuţi.
Nu numără mătănii, nici ochii ce-i săruti.
Priveşte-n jur: durerea cu mii şi mii de feţe.
Cei dragi sunt morţi. Eşti singur cu palida tristeţe.
Ridică însă fruntea! Culege tot ce-atingi!
Trecutul e-un cadavru. Nu este timp să-l plângi.
Cât de sărac e-acela ce nu poate să spună:
“Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii!”
Cum poate el să simtă în zori uimirea firii
Şi noaptea vraja sfântă a clarului de lună?
Nimic nu mai m-atrage. Dă-mi vin! lar astă seară
Cea mai frumoasă roză din lume-i gura ta.
Dă-mi vin! Să strălucească aprins la fel ca ea!
Căinţa mea să fie ca bucla ta, uşoară…
Noi nu vom şti vreodată ce ne aşteaptă maine.
Tu bucură-te astăzi! Atâta îţi rămâne.
la cupa şi te-aşează sub luna de cleştar,
Căci maine poate luna te va căta-n zadar.
Ce ruşinos e timpul celui gândind amar
Că-n lume afli zilnic în loc de îngeri, râme.
Ci tu în cânt de harfă bea vin dintr-un cleştar,
Căci poate maine cleştarul o piatră-o să-l sfărâme.
Fă-ţi rost de vin şi-o fată cu chip de heruvim,
- dacă heruvi există. De Rai grijă să n-ai,
căci în afara dragei şi-a cupei – ce alt Rai
mai dulce-i, – dacă este ceva ce Rai numim.
Pe drumul
(Enigma)
Opreşte-te şi-ncearcă să-ţi faci intensă clipa.
Nu mă-ntrista şi astăzi, făptură diafană,
Mai toarnă-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa…
Bea vin! în el găsi-vei Viata-fără-moarte.
Pierduta tinereţe din nou ţi-o va reda,
Divinul timp al rozei şi-al inimii curate!
Traieste-ti clipa dată! Caci clipa-i viata ta!
Grăbite ca şi apa şi repezi ca un vânt
Ce-aleargă prin pustiuri, fug zilele-mi puţine.
Şi totuşi douâ zile indiferente-mi sunt:
Ziua de ieri şi ziua care-o să vină maine.
Nu depăşi prezentul cu gândul! Ştii tu oare
Măcar dac-ai să termini cuvântul început?
Mâini poate deja fi-vom asemeni celor care
De şaptezeci de veacuri în neant au dispărut.
În parfumatul prier, când – beată de iubire -
Tu îmi întinzi paharul, eu uit ziua de maine.
De m-aş gândi atuncea la rai şi mântuire,
N-aş preţui, iubito, mai mult decât un câine.
Se-ntoarce anotimpul suav al tinereţii.
Mi-e dor de vinu-acesta în care înfloresc
Surâsurile toate. Chiar aspru-l preţuiesc.
Nu mă certaţi. E aspru, căci, are gustul vietii.
Nu caut nici minciună nici adevăr viclean.
Dar veşnic s-în cătarea de vin trandafiriu.
Mi-e părul alb, prieteni. Am şaptezeci de ani.
Vreau să mă bucur astăzi. Mâini – poate-i prea târziu.
Culege din viata tot ce-i surâs şi floare.
Serbează orice clipa! la cupa cea mai mare!
Alah nu ţine seama de vicii sau virtuţi.
Nu numără mătănii, nici ochii ce-i săruti.
Priveşte-n jur: durerea cu mii şi mii de feţe.
Cei dragi sunt morţi. Eşti singur cu palida tristeţe.
Ridică însă fruntea! Culege tot ce-atingi!
Trecutul e-un cadavru. Nu este timp să-l plângi.
Cât de sărac e-acela ce nu poate să spună:
“Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii!”
Cum poate el să simtă în zori uimirea firii
Şi noaptea vraja sfântă a clarului de lună?
Nimic nu mai m-atrage. Dă-mi vin! lar astă seară
Cea mai frumoasă roză din lume-i gura ta.
Dă-mi vin! Să strălucească aprins la fel ca ea!
Căinţa mea să fie ca bucla ta, uşoară…
Noi nu vom şti vreodată ce ne aşteaptă maine.
Tu bucură-te astăzi! Atâta îţi rămâne.
la cupa şi te-aşează sub luna de cleştar,
Căci maine poate luna te va căta-n zadar.
Ce ruşinos e timpul celui gândind amar
Că-n lume afli zilnic în loc de îngeri, râme.
Ci tu în cânt de harfă bea vin dintr-un cleştar,
Căci poate maine cleştarul o piatră-o să-l sfărâme.
Fă-ţi rost de vin şi-o fată cu chip de heruvim,
- dacă heruvi există. De Rai grijă să n-ai,
căci în afara dragei şi-a cupei – ce alt Rai
mai dulce-i, – dacă este ceva ce Rai numim.
Pe drumul
(Enigma)
duminică, 10 octombrie 2010
Cine esti?
Nici luna plutitoare, nici stelele din ceri
N-or să pătrunză-n umbra trecutelor dureri,
N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereţi,
Chiar de-aş avea de-acuma ş-o sută de vieţi,
Căci sufletu-mi e-atâta de-ntunecat de-atunci…
Tu numai o privire în visul meu arunci.
Ca toamna cea târzie e viaţa mea, şi cad
Iluzii ca şi frunza pe undele de vad
Şi nici o bucurie în cale-mi nu culeg,
Nimic de care-n lume iubirea mea să leg,
Ca pe bătrânul Cain, pustiuri mă cuprind…
Doar braţele-ţi de marmur în visul meu se-ntind.
Aş vrea a mea viaţă să aib-un înţeles,
Să apăr adevăruri, minciună ori eres,
Pentr-un nimic oricare, cu lumea să mă lupt
De-ar fi să mă strivească puterea-i dedesupt,
Dar nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic…
Doar genele-ţi umbroase în visu-mi se ridic.
Puţin îmi pasă dacă cu mine voi spori
Mulţimea care numai se naşte spre-a muri,
Din leagănul acelor sicriu nu s-a făcut
Ce-avură fericirea de-a nu se fi născut
Şi să ajung ca dânşii atâta am visat…
Ci doar de nemurire în vis mi-ai revărsat.
Precum corăbii negre mânate sunt de vânt
Cu pânzele umflate departe de pământ,
Cum între cer şi mare trec paserile-n stol,
Plutesc a mele gânduri pe-a sufletului gol
Şi-ntind a lor aripe spre negre depărtări,
Tu nu treci, cum nu trece luceafărul pe mări.
Am blăstămat în haos întâiul vieţii colţ…
Pe care se-nălţară a cerurilor bolţi,
El fu începătorul eternelor dureri,
El e eternul astăzi, şi-a fost eternul ieri,
Am blăstămat viaţa în însuşi al ei miez…
Ci tu, intrând în visu-mi, te binecuvintez.
De noaptea cugetări-mi, de gânduri ce gândesc,
Pustiul se întinde, păduri îmbătrânesc
De aspra viscolire sălbatecului cânt
Îşi scutură copacii frunzişul la pământ,
Căci sufletu-mi copil e al viscolelor reci…
Tu, ramură-nflorită, pe visul meu te pleci.
Mai e încă în mine ceva de amăgit?
Au moartea ca s-o merit destul n-am suferit,
Trecutu-mi de durere prea este uniform
Ca să am drept de somnul pământului s-adorm?
N-am izbutit de mine destul a-mi bate joc
De mai apari în visu-mi… o rază de noroc?
Dar cine eşti tu oare cu ochii de mă minţi,
Ai căror raze lucii sunt dulci făgăduinţi
De-amor fără de margini, de drage fericiri
Cari nu sunt în lumea aceasta nicăiri?
De ce cu arătarea-ţi îngreui al meu gând,
Cu farmecul în visul vieţi-mi străbătând?
(Mihai Eminescu)
N-or să pătrunză-n umbra trecutelor dureri,
N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereţi,
Chiar de-aş avea de-acuma ş-o sută de vieţi,
Căci sufletu-mi e-atâta de-ntunecat de-atunci…
Tu numai o privire în visul meu arunci.
Ca toamna cea târzie e viaţa mea, şi cad
Iluzii ca şi frunza pe undele de vad
Şi nici o bucurie în cale-mi nu culeg,
Nimic de care-n lume iubirea mea să leg,
Ca pe bătrânul Cain, pustiuri mă cuprind…
Doar braţele-ţi de marmur în visul meu se-ntind.
Aş vrea a mea viaţă să aib-un înţeles,
Să apăr adevăruri, minciună ori eres,
Pentr-un nimic oricare, cu lumea să mă lupt
De-ar fi să mă strivească puterea-i dedesupt,
Dar nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic…
Doar genele-ţi umbroase în visu-mi se ridic.
Puţin îmi pasă dacă cu mine voi spori
Mulţimea care numai se naşte spre-a muri,
Din leagănul acelor sicriu nu s-a făcut
Ce-avură fericirea de-a nu se fi născut
Şi să ajung ca dânşii atâta am visat…
Ci doar de nemurire în vis mi-ai revărsat.
Precum corăbii negre mânate sunt de vânt
Cu pânzele umflate departe de pământ,
Cum între cer şi mare trec paserile-n stol,
Plutesc a mele gânduri pe-a sufletului gol
Şi-ntind a lor aripe spre negre depărtări,
Tu nu treci, cum nu trece luceafărul pe mări.
Am blăstămat în haos întâiul vieţii colţ…
Pe care se-nălţară a cerurilor bolţi,
El fu începătorul eternelor dureri,
El e eternul astăzi, şi-a fost eternul ieri,
Am blăstămat viaţa în însuşi al ei miez…
Ci tu, intrând în visu-mi, te binecuvintez.
De noaptea cugetări-mi, de gânduri ce gândesc,
Pustiul se întinde, păduri îmbătrânesc
De aspra viscolire sălbatecului cânt
Îşi scutură copacii frunzişul la pământ,
Căci sufletu-mi copil e al viscolelor reci…
Tu, ramură-nflorită, pe visul meu te pleci.
Mai e încă în mine ceva de amăgit?
Au moartea ca s-o merit destul n-am suferit,
Trecutu-mi de durere prea este uniform
Ca să am drept de somnul pământului s-adorm?
N-am izbutit de mine destul a-mi bate joc
De mai apari în visu-mi… o rază de noroc?
Dar cine eşti tu oare cu ochii de mă minţi,
Ai căror raze lucii sunt dulci făgăduinţi
De-amor fără de margini, de drage fericiri
Cari nu sunt în lumea aceasta nicăiri?
De ce cu arătarea-ţi îngreui al meu gând,
Cu farmecul în visul vieţi-mi străbătând?
(Mihai Eminescu)
Si noaptea-i pleoapa unei launtrice lumine...
În juru-acestei roze pluteste-o fina boare.
E-un nimb fragil de ceata? Vrej de parfum e oare?
Un rest din valul noptii e parul tau de maur?
Trezeste-te, caci zorii în cupe toarna aur...
Surâs si puritate! O, rasarit divin!
În cupe scânteiaza câte-un imens rubin!
Fa dintr-un ram de santal o harfa sa vibreze
Si arde alta creanga ca sa ne parfumeze)
Din flori ceresti coboara petale de lumina
Si-alcatuiesc corole de aur în gradina,
În cupa cum e crinul tom vin cu-obraz de roza.
În asfintit nori vineti mor în apoteoza...
În zori stropi puri de roua pun perie pe lalele.
Duios si-nclina fruntea timide viorele.
Iar mugurele rozei plapânde si sfioase
Îsi strânge-n juru-i pudic tunica de matase.
În asta seara vinul ma-nvat-un sens mai pur:
Cu sânge cast, de roze, paharele ni-s pline,
Iar cupa-i modelata din închegat azur.
Si noaptea-i pleoapa unei launtrice lumine...
Ma fascineaza pururi un chip frumos de fata
Si mâna-mi are vesnic magnet pentru pahar.
Caci orice-atom din mine se bucura de-un har,
Oricarei parti din mine o bucurie-i data.
Ieri dis-de-dimineata cu-o fata ca o stea
Sorbeam parfumul noptii si vinul roz si ora.
Ca perla-n scoica vinul asa intens lucea,
Încât trezi deodata din somnu-i aurora.
Din cripta mea arome de vin au sa emane,
încât cei ce vor trece pleca-vor îmbatati.
Si-atât senin pluti-va în nimburi diafane,
Ca-ndragostitii sta-vor în loc transfigurati.
Un câmp de roze-i lumea. Privighetori le cânta.
Iar fluturii sunt oaspeti. Când nu-s privighetori,
Nici trandafiri, nici fluturi - am stele-n loc de flori,
Iar soapta ta e harfa ce-mi face ora sfânta.
Putin mai mult vin rosu, pentru ca trandafirii
Pe-obrajii tai, iubito, mai vii sa se deschida.
Khayyam, putin mai multa tristete fericirii,
Caci în curând iubita va-ncepe sa-ti surâda.
Noi suntem sensul unic al vesnicului Faur
Si noi esenta prima din ochiul sau curat.
Al lumii cerc l-aseman cu un inel de aur
În care omul este rubinul încrustat.
E-april. Pluteste-n aer o vraja de nespus.
Se nasc din nou sperante si-ndemnuri de a fi.
Fiece floare alba e mâna lui Moisi
Si-n fiecare briza respira, blând, Iisus.
Zefirul rascoleste obrajii rozelor
Si-n umbra parfumata ne mângâie extazul.
Atât de plin de vraja si de noroc e ceasul,
Ca tristul ieri dispare ca fulgul de usor...
Toti idolii pe care atât i-am adorat
Mi-au sângerat credinta cu rani ce nu se vindec.
Mi-ai înecat tristetea în vinul parfumat
Si mi-au vândut la urma renumele pe-un cântec.
Cu trandafiri se umple azurul de clestar,
în aer curge-n pic
(Logica)
E-un nimb fragil de ceata? Vrej de parfum e oare?
Un rest din valul noptii e parul tau de maur?
Trezeste-te, caci zorii în cupe toarna aur...
Surâs si puritate! O, rasarit divin!
În cupe scânteiaza câte-un imens rubin!
Fa dintr-un ram de santal o harfa sa vibreze
Si arde alta creanga ca sa ne parfumeze)
Din flori ceresti coboara petale de lumina
Si-alcatuiesc corole de aur în gradina,
În cupa cum e crinul tom vin cu-obraz de roza.
În asfintit nori vineti mor în apoteoza...
În zori stropi puri de roua pun perie pe lalele.
Duios si-nclina fruntea timide viorele.
Iar mugurele rozei plapânde si sfioase
Îsi strânge-n juru-i pudic tunica de matase.
În asta seara vinul ma-nvat-un sens mai pur:
Cu sânge cast, de roze, paharele ni-s pline,
Iar cupa-i modelata din închegat azur.
Si noaptea-i pleoapa unei launtrice lumine...
Ma fascineaza pururi un chip frumos de fata
Si mâna-mi are vesnic magnet pentru pahar.
Caci orice-atom din mine se bucura de-un har,
Oricarei parti din mine o bucurie-i data.
Ieri dis-de-dimineata cu-o fata ca o stea
Sorbeam parfumul noptii si vinul roz si ora.
Ca perla-n scoica vinul asa intens lucea,
Încât trezi deodata din somnu-i aurora.
Din cripta mea arome de vin au sa emane,
încât cei ce vor trece pleca-vor îmbatati.
Si-atât senin pluti-va în nimburi diafane,
Ca-ndragostitii sta-vor în loc transfigurati.
Un câmp de roze-i lumea. Privighetori le cânta.
Iar fluturii sunt oaspeti. Când nu-s privighetori,
Nici trandafiri, nici fluturi - am stele-n loc de flori,
Iar soapta ta e harfa ce-mi face ora sfânta.
Putin mai mult vin rosu, pentru ca trandafirii
Pe-obrajii tai, iubito, mai vii sa se deschida.
Khayyam, putin mai multa tristete fericirii,
Caci în curând iubita va-ncepe sa-ti surâda.
Noi suntem sensul unic al vesnicului Faur
Si noi esenta prima din ochiul sau curat.
Al lumii cerc l-aseman cu un inel de aur
În care omul este rubinul încrustat.
E-april. Pluteste-n aer o vraja de nespus.
Se nasc din nou sperante si-ndemnuri de a fi.
Fiece floare alba e mâna lui Moisi
Si-n fiecare briza respira, blând, Iisus.
Zefirul rascoleste obrajii rozelor
Si-n umbra parfumata ne mângâie extazul.
Atât de plin de vraja si de noroc e ceasul,
Ca tristul ieri dispare ca fulgul de usor...
Toti idolii pe care atât i-am adorat
Mi-au sângerat credinta cu rani ce nu se vindec.
Mi-ai înecat tristetea în vinul parfumat
Si mi-au vândut la urma renumele pe-un cântec.
Cu trandafiri se umple azurul de clestar,
în aer curge-n pic
(Logica)
Fericirea e in comunitate cu altii
Omul nu poate trai nici o clipa inchis in prezent. El nu e satisfacut niciodata prin ceea ce ii da prezentul. El spera la ceva mai mult de la viitor. El spera ca poate scapa de greutatile prezente, in viitorul mai apropiat sau mai departat; sau ca va ramine in fericirea prezenta. El se transcende mereu spre viitor. Niciodata nu socoteste ca a ajuns la capatul drumului, ca are totul si pentru totdeauna in prezent. Chiar despre moarte nu crede ca va incheia existenta lui. El aspira spre absolut, care nu-I poate fi dat in viata pamanteasca.
Aceasta il face sa vada in ea si ceva pozitiv. Omul crede ca va ajunge la absolut trecand prin moarte in viata aceasta, in care nu afla absolutul. Astfel, nu mai asteapta numai cu frica, ci si cu nadejde. Astfel, nu mai asteapta numai cu frica, ci si cu nadejde. Nadejdea sadita in fiinta lui nu-l lasa sa admita ca fiinta lui e destinata unui sfirsit total prin moarte. Heidegger, care a analizat o seama de trasaturi existentiale ale fiintei omului, n-a vazut si trasatura existentiala a nadejdii.
De aceea a conchis ca omul este o "existenta spre moarte". Se poate spune ca omul este o existenta spre moarte, daca se are in vedere existenta lui pur pamanteasca. Dar nadejdea nu poate admite ca existenta pamanteasca e singura pe care o are omul.
Omul nu e numai cit se vede. Nadejdea nu se limiteaza la cele ce se vad si se pot avea in viata aceasta. Aceasta arata ca transcenderea traita de om nu e o simpla transcendere spre un viitor al vietii sale pamantesti, ci o transcendere adevarata spre existenta sa de dupa moarte, in unire cu Absolutul. Iar Absolutul pe care spera ca-l poate satisface deplin nu poate fi gasit in lumea aceasta. De aceea omul este stapinit de aspiratia spre o adevarata transcendere, deci spre o transcendere care nu merita acest nume cand se limiteaza la trecerea de la o clipa la alta in viata pamanteasca. Omul e stapinit de aspiraţia spre absolut; el vrea transcenderea spre absolut.
Camus socoteste nadejdea ca o amagire nerealista. Lumea ni se reveleaza ca o absurditate nerationala si prin faptul ca nu ne indreptateste la nici o nadejde. Trebuie sa acceptam lipsa de nadejde ca cea mai realista atitudine. Dar implinirea nadejdii nu trebuie sa asteptam sa ne vina din lumea exterioara. Mai este si o alta existenta superioara lumii.
Daca am nadajdui numai intr-un viitor pamantesc, am accepta ca va fi produsul exclusiv al unor forte, al unor legi ce nu depind si de noi. In zadar socoteste Camus ca renunta de a vedea o anumita lege in lume. El vede o lege asupra căreia omul nu are nici o putere. El admite o oarecare nadejde in implinirea unor dorinţe pamantesti, legate de trup. Dar nu admite o nadejde a unei vieţi viitoare, ridicata la alt plan decit al satisfacerilor pur materiale si trecatoare. Moartea are ultimul cuvint. De aceea lumea e absurda.
Existenta spiritului fiind pentru om o evidenta de care nu se poate face abstracţie, el e indreptatit sa recunoasca si speranţa unei vieţi viitoare după moartea trupului. Identitatea si unicitatea omului nu se reduc la trup. Sau au foarte putin izvorul in trup. E mai raţional pentru om sa creada ca spiritul, de care e legata identitatea sa, la care tine, nu dispare o data cu trupul
Mai e de observat ca nadejdea e dorinţa unei persoane de a vedea implinite anumite bucurii ale ei de alte persoane. Iar cum aceste impliniri nu se realizeaza deplin in lumea aceasta, nadejdea se indreapta spre viata viitoare si implinirea omului.
Si in orice caz, omul e o fiinta deschisa mereu spre viitor, neputind cugeta niciodata ca a ajuns la sfarsitul existentei sale. El e o fiinţa in mişcare neincetata spre viitor, spre o viata de fericire fara sfarsit. Nu se opreste niciodata din aceasta mişcare in spiritul sau, nici chiar pe patul de moarte. Mişcarea lui e spre o vesnicie fericita. Aceasta e ţinta lui. Fara mişcarea spre aceasta ţinta, existenta omului nu se poate concepe. Omul ar fi fara aceasta miscare nu numai inert sau mort spiritual, ci si nerational. De aceea spune Sf. Maxim Marturisitorul ca vointa e miscarea rationala a fiintei omenesti sau miscarea fiintei rationale umane, chiar daca omul ii da o directie stramba ratiunii de care e imprimata vointa lui, sau vointa de care e imprimata ratiunea lui
Animalul nu arte grija si nadejde, pentru ca nu e deschis spre viitor, viitor fara sfirsit, pentru ca nu e rational. In cazul in care omul foloseste drept ratiunea ce se manifesta in vointa lui, el pune nadejdea in grija celor pamantesti in slujba nadejdii vietii vesnice; grija lui devine grija de pregatire pentru dobindirea ei.
Inrudita cu grija e si frica de un viitor nefericit. Deci si prin aceasta omul e deschis viitorului. Si aceasta il ajuta sa-si pregateasca un viitor fericit. In fond, omul urmareste fericirea eterna. Dar fericirea nu se gaseste in gustarea singuratica a unor bunuri materiale sau spirituale (in sanatate, belsug de hrana, orizont larg de cunoastere etc.), ci in comunitate cu altii sau cu alte persoane. Nu poti avea bucurie de nimic in mod separat total si definitiv de ceilalti oameni. Nu te bucura belsugul de hrana cand esti singur.
(Paul)
sâmbătă, 9 octombrie 2010
Poiana primei amintiri
Revăd din nou poiana primei amintiri -
Copilul care am fost eu spre mine vine,
Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri...
- Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine...
Şi mă priveşte cu o candidă trufie,
În jur se leagănă-al pădurii verde cerc,
Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie
- Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?
(Nicolae Labis)
Revăd din nou poiana primei amintiri -
Copilul care am fost eu spre mine vine,
Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri...
- Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine...
Şi mă priveşte cu o candidă trufie,
În jur se leagănă-al pădurii verde cerc,
Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie
- Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?
(Nicolae Labis)
Gandul...pustiu...totusi..mister...
Practic,gandul imi era pustiu
Mana ta, statea usor pe umarul meu
Iar buzele,mele se asezau usor,pe buzele tale
Ca doi magneti,cu poli diferiti
Inima mea,era atrasa de a ta
Razele soarelui,imi patrunsese
In inima ingetata,si tare ca o piatra
Totul,incepuse sa ia contur
Toata legenda,noastra a prins tot ghemul de ata
Care statea sa se rupa,in orice moment
Misterul,nostru parea in umbra
Dar,nu uitam ca ce-a fost ieri a fost istorie
Iar maine,va fi un mister.
Mana ta, statea usor pe umarul meu
Iar buzele,mele se asezau usor,pe buzele tale
Ca doi magneti,cu poli diferiti
Inima mea,era atrasa de a ta
Razele soarelui,imi patrunsese
In inima ingetata,si tare ca o piatra
Totul,incepuse sa ia contur
Toata legenda,noastra a prins tot ghemul de ata
Care statea sa se rupa,in orice moment
Misterul,nostru parea in umbra
Dar,nu uitam ca ce-a fost ieri a fost istorie
Iar maine,va fi un mister.
Mesaj pt cei ce nu stiu nimic despre dragostea la prima vedere!
Iubite "fan vot negativ"....o iubire la prima vedere se stinge cum s-a aprins..da..daca te gandesti la acea persoana o ora!Cand dureaza luni...si totusi se termina...motivele sunt cu totul altele...probabil ffff obiective!Si eu...pot intelege!
vineri, 8 octombrie 2010
Rugă
Ajută-mă să plâng şi să mă rog,
Să îmi privesc destinul inorog
Cu steaua-n frunte răsucită corn
Spre care-n vis mulţimile se-ntorn;
Ajută-mă să plâng şi să îndur
Dispreţul laudei ce creşte-n jur
În ochii lacomi, fără de noroc;
Ajută-mă să plâng şi să mă rog,
Ajută-mă să blestem şi să plâng
Lumea supusă ochiului meu stâng,
Ajută-mă să plâng şi să accept
Lumea ascunsă ochiului meu drept;
Ajută-mă să plâng şi să suport
Catapeteasma ochiului tău mort
Şi nemaidesluşitul paradis
Strivit în ochiul tău închis.
(Ana Blandiana)
Ajută-mă să plâng şi să mă rog,
Să îmi privesc destinul inorog
Cu steaua-n frunte răsucită corn
Spre care-n vis mulţimile se-ntorn;
Ajută-mă să plâng şi să îndur
Dispreţul laudei ce creşte-n jur
În ochii lacomi, fără de noroc;
Ajută-mă să plâng şi să mă rog,
Ajută-mă să blestem şi să plâng
Lumea supusă ochiului meu stâng,
Ajută-mă să plâng şi să accept
Lumea ascunsă ochiului meu drept;
Ajută-mă să plâng şi să suport
Catapeteasma ochiului tău mort
Şi nemaidesluşitul paradis
Strivit în ochiul tău închis.
(Ana Blandiana)
Tu treci
Tu treci prin ceaţă
Şi eu ştiu că treci,
Şi e destul ca norii
Să nu-mi mai pară reci
Sicrie fără saţiu
Umflându-se să-ncapă
Întreaga omenire
În pulberea de apă,
Inconsistent şi acru
Dospindu-se-n văzduh.
Tu treci prin ceaţă:
Clar şi-nalt, un duh
Ordonator de sensuri,
Scoţând din moarte lumi
Ce tremură uimite
Pe când uşor le-ndrumi
Ţinându-le de umeri
Să nu le fie frică:
Tu treci prin ceaţă
Şi-ochiul tău despică
Logice pârtii-n
Haosul de veci;
Tu treci, iubire,
Şi eu ştiu că treci...
(Ana Blandiana)
Şi eu ştiu că treci,
Şi e destul ca norii
Să nu-mi mai pară reci
Sicrie fără saţiu
Umflându-se să-ncapă
Întreaga omenire
În pulberea de apă,
Inconsistent şi acru
Dospindu-se-n văzduh.
Tu treci prin ceaţă:
Clar şi-nalt, un duh
Ordonator de sensuri,
Scoţând din moarte lumi
Ce tremură uimite
Pe când uşor le-ndrumi
Ţinându-le de umeri
Să nu le fie frică:
Tu treci prin ceaţă
Şi-ochiul tău despică
Logice pârtii-n
Haosul de veci;
Tu treci, iubire,
Şi eu ştiu că treci...
(Ana Blandiana)
 | Astăzi ne despărţim Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim. Stând la început de anotimp fermecat, astăzi ne despărţim cum s-au despărţit apele de uscat. Totul e atât de firesc în tăcerea noastră. Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie ... Alături, umbra albastră pentru adevăruri gândite stă mărturie. Nu peste mult tu vei fi azurul din mări, eu voi fi pământul cu toate păcatele. Păsări mari te vor căuta prin zări ducând în guşă mireasmă, bucatele. Oamenii vor crede că suntem duşmani. Între noi, lumea va sta nemişcată ca o pădure de sute de ani plină de fiare cu blană vărgată. Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape şi că, seara, sufletul meu, ca ţărmul care se modelează din ape, ia forma uitată a trupului tău ... Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim. Stând la început de anotimp fermecat, astăzi ne despărţim cum s-au despărţit apele de uscat. Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt, eu voi fi soarele negru, pământul. Nu peste mult are să bată vânt. Nu peste mult are să bată vântul ... |
joi, 7 octombrie 2010
Iertarile
tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă
că ochii mei sunt când senini când verzi
că port ninsori sau port noroi pe tâmplă
ai să mă ierţi altfel ai să mă pierzi
văd lumea prin lunete măritoare
şi vad grădini cu arme mari de foc
sub mâna mea deja planeta moare
şi în urechi am continentul rock
ai să ma ierţi că sunt labilitate
că trec peste extreme fulgerând
ai să mă ierţi preablânda mea de toate
eu sunt nemuritorul tău de rând
ai să ma ierţi că nu pot fără tine
şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi
mie pierzându-te-mi va fi mai bine
eu tristul cel mai liber dintre toţi
şi cum se-ntâmplă moartea să le spele
pe toate-nobilându-le fictiv
ai să te-apleci deasupra morţii mele
şi tot ai să mă ierţi definitiv
ai să mă ierţi în fiecare noapte
şi-am să te mint în fiecare zi
şi cât putea-va sufletul să rabde
cu cât îţi voi greşi te voi iubi
(Paunescu)
că ochii mei sunt când senini când verzi
că port ninsori sau port noroi pe tâmplă
ai să mă ierţi altfel ai să mă pierzi
văd lumea prin lunete măritoare
şi vad grădini cu arme mari de foc
sub mâna mea deja planeta moare
şi în urechi am continentul rock
ai să ma ierţi că sunt labilitate
că trec peste extreme fulgerând
ai să mă ierţi preablânda mea de toate
eu sunt nemuritorul tău de rând
ai să ma ierţi că nu pot fără tine
şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi
mie pierzându-te-mi va fi mai bine
eu tristul cel mai liber dintre toţi
şi cum se-ntâmplă moartea să le spele
pe toate-nobilându-le fictiv
ai să te-apleci deasupra morţii mele
şi tot ai să mă ierţi definitiv
ai să mă ierţi în fiecare noapte
şi-am să te mint în fiecare zi
şi cât putea-va sufletul să rabde
cu cât îţi voi greşi te voi iubi
(Paunescu)
miercuri, 6 octombrie 2010
As vrea pentru o noapte...doar!!!
Poate eu, poate tu, cand spui da, cand spui nu
Cine oare-a iubit mai mult, nu vom sti niciodata
Poate tu, poate eu, poate sufletul meu
N-a stiut sa raspunda vreodata
Spune-mi , dragul meu, spune-mi
Spune-mi ca-s cea mai frumoasa din lume si ca nu m-ai uitat
Spune-mi , dragul meu, spune-mi
Spune-mi ca nimeni n-a fost langa tine de cand am plecat
Ai mintit, am mintit,
Ai plecat, am venit
Si cine oare-a iubit mau mult
Nu vom sti niciodata
Poate tu, poate eu,
Ne intoarcem mereu
La iubirea ce n-a fost vreodata
Anii ce au trecut m-au adus inaipoi
In noptile reci cu furtuna si ploi
As vrea pentru-o noapte doar
Sa uitam clipa grea
Durerea ce o las ïn urma mea....
Cine oare-a iubit mai mult, nu vom sti niciodata
Poate tu, poate eu, poate sufletul meu
N-a stiut sa raspunda vreodata
Spune-mi , dragul meu, spune-mi
Spune-mi ca-s cea mai frumoasa din lume si ca nu m-ai uitat
Spune-mi , dragul meu, spune-mi
Spune-mi ca nimeni n-a fost langa tine de cand am plecat
Ai mintit, am mintit,
Ai plecat, am venit
Si cine oare-a iubit mau mult
Nu vom sti niciodata
Poate tu, poate eu,
Ne intoarcem mereu
La iubirea ce n-a fost vreodata
Anii ce au trecut m-au adus inaipoi
In noptile reci cu furtuna si ploi
As vrea pentru-o noapte doar
Sa uitam clipa grea
Durerea ce o las ïn urma mea....
Noi cei adevarati suntem iubire pura,lumina pura
Într-o zi, când a adormit într-o peşteră, el a visat că şi-a văzut propriul corp adormit. A ieşit din peşteră în noaptea cu lună nouă. Cerul era senin, iar el putea vedea milioane de stele. Apoi ceva s-a petrecut în interiorul său, ceva care i-a transformat viaţa pentru totdeauna. El şi-a privit mâinile, şi-a simţit corpul, iar apoi şi-a auzit propria voce spunând: „Sunt făcut din lumină; sunt făcut din stele”.
A privit din nou la stele şi a realizat că nu stelele sunt cele care creează lumina, ci lumina creează stelele. „Totul este făcut din lumină; eu sunt făcut din stele, a spus el, şi spaţiul dintre ele nu este gol”. Şi a ştiut că tot ceea ce există este o fiinţă vie, iar lumina este mesagerul vieţii, deoarece este vie şi conţine în ea toate informaţiile.
Apoi a conştientizat că şi el era făcut din stele, deşi nu părea una cu acele stele. „Sunt în stele şi între ele”, a gândit el. Atunci, el s-a numit tonal, iar lumina dintre stele nagual, şi a ştiut că tot ceea ce creează armonia şi spaţiul dintre cele două este Viaţa sau Intenţia. Fără Viaţă, tonal-ul şi nagual-ul nu ar putea exista. Viaţa este forţa Absolutului, a Supremului, a Celui care a creat totul.
Iată deci ce a descoperit el: totul în existenţă este o manifestare a fiinţei vii pe care o numim Dumnezeu. Totul este Dumnezeu. Şi a ajuns la concluzia că percepţia umană este doar lumina ce percepe lumina. El a văzut că materia este o oglindă - totul este o oglindă care reflectă lumina şi creează imaginile acelei lumini - dând naştere lumii iluziei, Visul, care seamănă cu un fum ce nu ne permite să vedem cine suntem cu adevărat. „Noi, cei adevăraţi, suntem iubire pură, lumină pură”, a spus el.
Această realizare i-a transformat viaţa. Dintr-o dată, el a ştiut cine este cu adevărat, s-a uitat în jur la ceilalţi oameni şi la restul naturii şi a rămas uimit de ceea ce a văzut. El s-a regăsit pe el însuşi în tot ceea ce exista - în fiecare fiinţă umană, în fiecare animal, în fiecare pom, în apă, în ploaie, în nori, în pământ. Şi a văzut că viaţa amestecă tonal-ul cu nagual-ul în diferite moduri pentru a crea miriade de manifestări ale Vieţii.
În acele câteva momente el a înţeles totul. Era foarte emoţionat şi inima sa era plină de pace. Cu greu putea să aştepte pentru a le spune şi prietenilor săi ceea ce descoperise. Dar cum ar fi putut explica toate acestea în cuvinte? A încercat să le spună ce a descoperit şi celorlalţi, dar ei nu-1 puteau înţelege. Ei puteau vedea doar că se transformase, că din vocea şi din ochii săi radia ceva extraordinar. Au observat că el nu mai judeca pe nimeni şi nimic. El devenise altfel.
Putea înţelege pe oricine foarte bine, dar nimeni nu-1 putea înţelege pe el. Ei credeau că el era o încarnare a lui Dumnezeu, dar el zâmbea când auzea aceasta şi apoi spunea: „Este adevărat. Eu sunt Dumnezeu. Dar şi voi sunteţi Dumnezeu. Suntem la fel, voi şi cu mine. Suntem imagini ale luminii.
Suntem una cu Dumnezeu”. Dar nici aşa oamenii nu-1 înţelegeau.
El a descoperit că el era o oglindă pentru restul persoanelor, o oglindă în care el se putea vedea pe sine. „Oricine este o oglindă”, a spus el. El s-a văzut în ceilalţi, dar nimeni nu 1-a văzut pe el. Şi astfel, a conştientizat că toată lumea visa, dar fără a fi conştientă de acest lucru, fără a şti cine sunt ei cu adevărat. Ei nu-1 puteau vedea pe el în ei înşişi deoarece exista un perete de ceaţă sau de fum între oglinzi. Şi peretele de ceaţă era creat de interpretarea imaginilor luminii - Visul oamenilor.
Apoi, a ştiut că va uita curând tot ceea ce învăţase. Dorind să-şi amintească de-a pururi viziunea pe care a avut-o, s-a decis să-şi spună Oglinda Fumurie, astfel încât întotdeauna să ştie că materia este o oglindă, iar fumul este cel care ne împiedică să ştim cine suntem cu adevărat. El a spus: „Sunt o Oglindă Fumurie, deoarece mă văd pe mine în fiecare dintre voi, dar noi nu ne recunoaştem unul pe celălalt din cauza fumului dintre noi. Acel fum este Visul, iar oglinda eşti tu, visătorul”.
extras din Cele Patru Legaminte - Miguel Ruiz
marți, 5 octombrie 2010
Cea mai frumoasă poveste de iubire din literatura română
Gândind la frumoasa lor poveste de dragoste, cred că puţine sunt femeile care să nu fi visat să fie iubite ca Veronica, şi puţini bărbaţii care să nu fi visat să întâlnească iubirea întruchipată într-o femeie asemenea ei.
Iubirea dintre acest “înger blond”, Veronica şi Eminescu a fost mare, adâncă, a învins totul şi a reuşit să existe dincolo de răutăţile unor oameni care îi voiau despărţiţi. Iubirea tuturor a fost eclipsată de acea mare iubire a unui “chip de înger drăgălaş”. Eminescu, poetul-om, a fost fascinat de frumuseţea feminină a Veronicăi. Au fost şi câteva “focuri de paie” stârnite de Cleopatra Lecca-Poenaru sau de Mite Kremnitz, dar chipul Veronicăi le-a sters repede urma. Fata ei, Virginia Gruber scria : “Mama a fost plină de viaţă, plină de farmec, frumoasă, doamnă perfectă şi avea o voce superbă. În societatea aleasă pe care o vizita, din cauza acestor calităţi superioare, făcea umbră întotdeauna în jurul celorlalte femei”.
Nemuritoarea muză eminesciană s-a născut în Năsăudul ardelean în ziua de 22 aprilie 1850, în acelaşi an în care la Ipoteşti s-a născut “Luceafărul poeziei româneşti”, Mihai Eminescu. Tatăl Veronicăi, Ilie Câmpeanu, a fost un erou al luptelor conduse de Avram Iancu şi a murit în urma rănilor căpătate în luptă. Mama, Ana, rămasă văduvă, s-a mutat cu cei doi copii la Tg. Neamţ, apoi la Roman şi, în sfârşit, la Iaşi. Veronica a primit la naştere numele mamei ei, Ana, dar ea şi-a schimbat numele în cursul primar şi astfel a devenit Veronica. A fost un copil crescut în răsfăţul dragostei de mamă, deşi au trăit înfruntând multe nevoi materiale. Ea a urmat şcola primară şi cursurile gimnaziale la Iaşi, la Scoala Centrală, unde a fost bursieră. A fost o elevă excepţională, dând dovadă de o înteligenţă deosebită. A terminat şcoala în 1863 şi pe certificatul ei de absolvire este trecut calificativul “eminentă”. La examenul final a asistat rectorul Universităţii din Iaşi, profesorul universitar Ştefan Micle, ardelean de origine. El a fost vrăjit de frumuseţea, inocenţa şi inteligenţa ei şi, deşi era mai în vârstă cu 30 de ani, a cerut-o în căsătorie. La insistenţele mamei sale, peste un an, frumoasa şi tânăra Veronica, devine respectabila doamnă Micle, la numai 14 ani.
În tinereţea mea, am văzut-o pe Veronica cu ochii minţii, în ziua cununiei, timp de patru ani, aproape zi de zi, de câte ori intram sau ieşeam pe poarta şcolii ca profesoară, ori când îmi aruncam privirile pe fereastră. In faţa şcolii, pe acea străduţă foarte strâmtă. In centrul oraşului Cluj, se află bisericuţa “Bob” pe al cărui gard din zid gros şi purtând patina vremii, era o plăcuţă comemorativă. Pe ea sta scris că la această biserică, Veronica şi Ştefan Micle au fost cununaţi de preotul Ioan Pamfil, în data de 7 august 1864. Şi de câte ori nu m-a purtat gândul pe firul vieţii acestei femei cu un destin atât de deosebit, la tulburătoarea, fascinanta şi scurta ei viaţă!
A fost o soţie bună şi o mamă iubitoare. Pe soţul ei nu l-a iubit, dar nici nu l-a urât sau detestat, ci l-a respectat şi l-a preţuit ca om şi ca intelectual. Fiicelor ei, Valeria şi Virginia, le-a dat o educaţie aleasă şi le-a crescut cu dragoste, aşa cum fusese crescută şi ea de mama ei. Valeria a fost solistă de operă şi i se spunea “Privighetoarea Iaşului”, iar Virginia a studiat ştiinţele. Amândouă au scris poezii.
Veronica dispreţuia distracţiile uşoare şi festivităţile, pe care le ocolea, cu toată poziţia socială înaltă pe care o avea. Urmând sugestia lui Maiorescu că Veronica ar fi născută pentru a zăpăci destinele marilor bărbaţi, diferiţi istorici literari, biografi şi publicişti, în cursa pentru spectaculos, au creat Veronicai Micle efigia unei femei uşuratice, nestatornice şi indiferentă la sentimentele înalte ale poetului. Realitatea a fost tocmai invers, dar clişeul impus de o societate nedreaptă, grăbită şi superficială este greu de înlăturat cu toate dovezile incontestabile. Muza lui Eminescu nu a fost o femeie uşoară, nu era dornică de petreceri. Ea şi-a jertfit toată tinereţea familiei şi s-a preocupat atent de educaţia fiicelor ei. A făcut parte din societăţi de caritate, iar în timpul războiului de independenţă, a fost soră de caritate voluntară.
Dragostea dintre ea şi Eminescu a fost castă până la moartea lui Ştefan Micle (1879). Abia după moartea acestuia, după 7 ani de când s-au cunoscut, Eminescu i se adresează pe nume într-o scrisoare. Când i s-a permis, pe Eminescu l-a îngrijit cu multă devoţiune şi a participat la suferinţa lui cu toată fiinţa ei. Pe Eminul ei, cum îi plăcea să îl alinte, l-a iubit cu o dragoste profundă. Oricâtă răutate ar nutri cineva, nu se poate să nu se lase cuprins de tonul ars de iubire care se desprinde din scrisorile ei şi din poeziile pe care i le-a dedicat lui Eminescu, şi în marea majoritate, îi sunt dedicate lui. Poeziile ei sunt un adevarat jurnal de iubire, trecând prin toata gama de sentimente. Dragostea ei a fost atât de mare, încât l-a urmat pe Eminescu şi dincolo de pragul pământesc. A lăsat în urma ei două fete, pentru a-şi împlini destinul de iubită, săvârşind “nunta in cer”, infinit mai durabilă decât căsătoria cu acte.
Pe Eminescu l-a cunoscut în martie 1872, la Viena, unde se afla pentru un tratament. Il cunoştea doar după nume, numai după câteva poezii publicate. Tânăra Veronica, cu toate că era căsătorită, avea doua fetiţe, îşi respecta soţul, simţea că îi lipseşte o atmosferă veselă şi o iubire ideală învăluită în mister. Ea trăieşte acum primii fiori ai dragostei şi se comportă ca orice fată la vârsta ei. “Galopul biografiilor – cum zice Tia Şerbănescu – nu modifică vârstele organismului oricât le-ar brusca”. Legile firii nu ţin cont de convenienţele sociale. Veronica se afla la prima ei iubire aproape adolescentină, şi ca orice adolescent sau tânăr, ascultă această chemare, dincolo de orice raţiune. Cu un tact deosebit, ea va şti totuşi, ca în acelaşi timp să îşi respecte soţul şi familia, dar şi să dea frâu liber unei iubiri romantice. Până la moartea soţului ei, iubirea lor a fost pură şi neîntinată.
Intre ea şi Eminescu s-a născut o frumoasă idilă la Viena, care peste timp se va transforma în iubire profundă şi va continua apoi cu mici întreruperi până la moarte, şi chiar dincolo de graniţile vieţii, căci, cine ştie dacă nu se continuă frumoasa lor iubire în alte zări, într-o altă dimensiune, dincolo de coloana infinitului, dincolo de răutăţile celor care le-au stat împotrivă. Virginia, fiica Veronicai, scria despre mama ei: “l-a iubit pe Eminescu cu o iubire nemărginită. Împrejurările şi oamenii au făcut ca ei să nu fie uniţi niciodată. Veronica a refuzat cererea în căsătorie a mai multor pretendenţi, preferand să rămână “muza unui geniu, decât soţia unui prinţ”, aşa cum a afirmat ea.
Pe Veronica a atras-o, nu gloria, ci talentul pe care l-a intuit cu o mare precizie, egală cu cea a lui Maiorescu. Cu toate ca Eminescu publicase doar câteva poezii, intuiţia perfecta a Veronicai a facut-o să înţeleagă din capul locului ce valoare au. Ea l-a numit pe Eminescu poetul-geniu, înaintea altora, cam în acelaşi timp cu Maiorescu, dar cu mai multă fervoare. Chiar numai pentru intuiţia ei fără greş, ar trebui să îi recunoaştem inteligenţa şi calitatea gustului artistic. Eminescu, îndrăgostindu-se de frumoasa, spirituala, cultivata Veronica, cea plină de mister şi poezie, romantică şi provocatoare, îşi va întrerupe studiile şi se va întoarce la Iaşi ca să fie aproape de “dulcea minune”, “îngerul blond”. El îi dedică poezii eminente, iar ea îi dedică delicate versuri. O vizita în salonul ei de poezie sau se întâlneau sub teiul de la Copou. Când nu se puteau întâlni, comunicau prin scrisori. Ştefan Micle era îngăduitor cu această situaţie, având încredere în soţia lui, accepta ca Veronica să fie muza unui poet de geniu, aşa cum Laura a fost pentru Petrarca. Veronica şi-a înţeles din capul locului menirea. Şi-a asumat acest destin şi apoi l-a desăvârşit în chipul cel mai fericit posibil. Câte femei ar fi făcut asta?
Eminescu şi-a dat seama chiar de la început că Veronica întruchipează idealul feminin pe care l-a visat. El îi scria: “Adormind aseară cu gândul la tine şi deşteptându-mă dimineaţa tot cu el, aş putea să îţi scriu toată ziua fără să obosesc, dacă cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu ştiu de ce, orice lucru, chiar şi acelea care nu au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine. Ce ai tu de împărţit cu teii, cu florile şi frunzele de tei? Poate unde eşti aşa de dulce, ca mirosul frunzelor acestora. Şi dacă se întâmplă pe tine să te văz,/ Desigur că la noapte un tei am să visez./ Şi dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,/ Desigur toată noaptea visez la ochii tăi”.
Veronica îi răspundea: “Imbătată de florile teiului, de vorbele ademenitoare şi dulci, de tot ce ne înconjoară, acolo pe bancă la Copou, mă credeam lângă tine cea mai fericită femeie”. Eminescu o iubea cu patos, cu putere şi cu sinceritate. “Mi-e dor de tine, moţule ce esti, femeie gentilă şi dulce, inteligentă şi radioasă, frumuseţea frumuseţilor şi floarea florilor”.
Eminescu se adresa iubitei cu apelative ca: “Scumpa mea amică, Dulcea mea doamnă, Măi îngeraşule, Dulce şi dragă Cuţa, Draga mea copilă, Stimabilă doamnă şi respectată mea amică, Doamna mea, Dulcea mea Veronică, Draga, dulcea şi îngereasca mea Cuţă, Momoţi dragă, Draga mea Veronicuţa, Draga mea Nicuţa, Măi Momoţelule, Dragă şi mititica mea Moţi, Fetiţule dragă, Dragul meu bobocel moţat, Măi ramură de liliac”. Veronica îi răspundea: “Miţule iubit şi al meu scump şi drăgalaş, Miţule, Băiet iubit şi drăgalaş, Eminul meu, Eminescul meu iubit, Scumpul meu Eminescu”.
Când Ştefan Micle s-a stins din viaţă, a lăsat-o pe Veronica şi pe cele două fetiţe fără sprijin material. Veronica i-a scris lui Eminescu: “Toţi duşmanii or să se bucure de moartea lui Micle, crezând că aceasta bucurie se reflectă şi în sufletul meu. Dar nu. Sentimentul care mă călăuzeste în acest moment este cu totul altul”.
Prima persoană care a aflat despre marea lor dragoste, a fost confidentul lui Eminescu, Titu Maiorescu. La început nu s-a opus. A considerat că fiecare poet trebuie să aibă muza lui. Mai târziu, când Eminescu şi-a mărturisit intenţia de a se căsători cu Veronica, Maiorescu s-a folosit de autoritatea lui opunându-se căsătoriei. Se temea că această împlinire îi va aduce fericirea supremă şi atunci nu ar mai fi avut motiv “să plângă aşa frumos”. Din dragostea lui pentru Veronica se “naşteau” poezii geniale pe care poetul le dedica muzei sale.
Într-o scrisoare din 1882, Eminescu îi scria: “Tu ai fost şi eşti viaţa mea, cu tine s-a început şi s-a incheiat şi dacă nu traiesc pentru a gandi măcar la tine, nu am la ce trăi”. „Nu voi iubi niciodată altă femeie şi tu rămâi în mintea mea şi în sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vieţii mele, singura mea aspiraţie, şi viaţa cu tine, singura mea speranţă”. Eminescu o prezenta pe stradă amicilor lui drept logodnica sa.
Cercul “Junimea” s-a opus ostentativ. Maiorescu afirma că “nu merită această cinste”, deoarece ar fi o “uşuratică”. Pe deasupra este “o femeie fără avere”. Probabil Maiorescu nu i-a putut ierta Veronicăi faptul că la 14 ani, depusese mărturie împotriva lui într-un proces de moralitate. Eminescu şi Veronica nu s-au căsătorit deşi erau legaţi printr-o puternică dragoste şi o sumă de afinităţi. Neîmplinirea căsătoriei a adus după sine o mare tragedie. Moartea i-a răpit prematur.
Veronica i-a închinat şi ea frumoase şi delicate versuri adunate în volumul “Poezii” în 1887. Eminescu era încântat de acest volum. “Cartea ei e veşnic nouă pentru mine. Ce frumoase versuri întâlneşti în cărticica asta”. Chiar dacă aceste poezii îi erau dedicate, Eminescu nu era omul care să făcă concesii pe această linie, el era sincer în aceste aprecieri. Cele mai valoroase poezii oglindesc dragostea ei, ca un adevărat jurnal poetic de dragoste, cuprinzând toată gama de sentimente: bucurii, supărări, momente pasionale, revolte, temeri, mărturisiri, împăcări. Versurile ei parcă stabilesc o complicitate cu cititorii. Au valoarea sincerităţii şi a unei graţii de necontestat: „De câte ori am tresărit/ La fiece mişcare,/ Crezând că poate vei veni/ O, dulce alinare.// De câte ori am plâns/ Văzând că noaptea vine/ Şi lampa singură s-a stins,/ Iubite, fără tine//” (Lampa).
Dacă nu ar fi avut decât meritul de a fi muza lui Eminescu, Veronica ar trebui veşnic venerată. Dar ea a fost mai mult decât atât, a fost un om minunat şi o scriitoare cu mijloace de expresie delicate. Veronica este una dintre primele poete din literatura română. Tudor Vianu remarca cu obişnuitu-i discernământ: “Veronica Micle este primul poet eminescian, primul discipol al marelui poet, cu versuri stilizate şi tipizate în factură poetică a epocii, cu nimic mai prejos de cele ale tuturor poetilor care creaseră în aceeaşi vreme nivelul liric general”. N. Iorga a comparat-o cu “o eroină antică”, iar Duiliu Zamfirescu o considera “poeta unui cult”.
Volumul ce cuprinde corespondenţa dintre M. Eminescu si Veronica Micle şi poartă titlul “Dulcea mea doamna/ Eminul meu iubit”, cuprinde numeroase scrisori până acum necunoscute. Volumul acesta prezintă o spectaculoasă redimensionare a figurii Veronicăi Micle. Ni se dezvăluie o femeie superioară, inteligentă, cultivată, care l-a iubit şi înţeles pe Eminescu.
Referindu-se la puternica personalitate a Veronicăi Micle, George Munteanu spune: “Veronica dispune de infinite resurse proprii sexului ei pentru a-l ţine în neîntreruptă uimire şi în pornirea de a o adora. Are directitate de caracter, fire deschisă, fermecator comunicativă, menită să surprindă agreabil-tiranic prin toate manifestările ei. Atâtea cuvinte şi moduri întregi de exprimare, care în gura altei femei ar fi sunat trivial, la Veronica se salvează prin spontaneitate, firesc, autenticitate a trăirii. Este o copleşitoare feminitate prototipică în scrisul şi în felul ei de a fi, este acel “feminin”, atat de admirat, de cântat şi uneori blestemat de către bărbaţi. Veronica era deplin conştientă de toate acestea”.
Putea oare Eminescu să nu observe aceste valori feminine? Care altă femeie i-ar fi oferit mai mult şi în aşa fel ca să nu stârneasca ironiile unui şir nesfârşit de critici? Cum trebuia să arate acea femeie? Veronica a fost prima şi singura femeie care l-a iubit pe Eminescu.
Faţă de o fire atât de expansivă, temeinic ancorată în concret, ripostand cu măsuri adecvate la nedreptaţi, jicniri, bârfe, Eminescu se simţea oscilatoriu, la polul celălalt. “Neavând curajul vieţii, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am pus dorinţa de a fi a mea peste orice consideraţii şi peste orice cuvinte de cruţare aş fi vrut”. Firea tonica a Veronicăi era binefacatoare pentru Eminescu. “Eminescu al meu, singurul şi unicul obiect al dragostei mele, singurul si unicul obiect al durerii si fericirii mele, dacă între tine şi mine e dragoste, noi trebuie să binecuvântăm împreună ironia soartei. În mizeria asta a lumii trebuie să primim cu inimă bună o clipă de fericire pe care ne-o dă fatalitatea, cu toată ferocitatea ei razbunătoare”.
Tia Şebănescu a publicat un amplu eseu în România liberă în 1992 comentând cu multă competenţă şi mult fler feminin aura personalităţii Veronicăi Micle aşa cum se desprinde din corespondenta lor. Printre altele, ne spune: “Şi-a dozat foarte bine notele comportamentului. A ştiut să fie muza ideală: cochetă când trebuia, indiferentă când trebuia, fidelă mereu şi înfidelă din când în când, adică exact cât era necesar pentru ca această iubire să-şi găsească mereu prospeţimea, şi ca poezia să înflorească pe soluri noi, copleşitoare când se cuvenea şi, în fine, solidară şi în moarte. Pentru o femeie care se afla sub reflectoare ce-i cântăreau fiecare pas, s-a descurcat admirabil. A fost discretă şi delicată şi a ştiut să întreţină buna funcţionare a discernământului, observând reaua credintă. Iubirea lor s-a desfăşurat vrând-nevrând la scena deschisă, în care oricine se simţea îndreptăţit să intervină”.
Veronica a cântat necontenit două arii simultan – cea a femeii egală în iubire cu bărbatul şi cea a poetei subalterne marii poezii eminesciene: „Vârful nalt al piramidei, ochiul meu abia-l atinge./ Lângă-acest colos de piatră, vezi tu cât de mică sunt,/ Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,/ Al tau geniu peste veacuri rămânea-va pe pământ./ Şi doreşti a mea iubire. Prin iubire pân-la tine/ Să ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s-o leg./ Cum să fac! Cand eu micimea îmi cunosc atat de bine,/ Când mareaţa ta fiinţă, poate nici nu o-nţeleg” (Lui Eminescu). Sunt versuri pline de adoraţie şi de modestie, publicate în 28 august 1885. În această poezie, adevărat testament poetic, impresionează conştiinţa propriei micimi în faţa genialităţii poetului iubit, dar mai ales faptul că nu s-a sfiit s-o arate. Când Eminescu se îmbolnăveşte în 1883, Veronica spune: „Să pot întinde mâna, s-o pun pe fruntea ta,/ Încetul la o parte, şuviţele le-aş da./ Senină să rămâie, curată ca un crin,/ Icoană de iubire, la care mă închin”.
Scânteierile inteligenţei şi ale iubirii au facut-o pe Veronica să prevadă totul. Încă de la 27 de ani, pe o fotografie dăruită lui Eminescu nota urmatoarea dedicaţie: „Sufletul meu şi după moarte va căuta umbra poetului iubit”. În 1881 îi scria: “noi vom muri departe unul de altul, poate fără să ne plângem măcar unul pe altul”, apoi: “eu îţi voi aduce ca jertfă viaţa mea” (1882).
Şi Veronica şi-a ţinut jurământul de credinţă. Viaţa crudă şi nemiloasă, a făcut ca Eminescu să fie smuls din braţele îngerului de pază. Murind, el a luat şi viaţa Veronicăi cu sine, dăruindu-i nemurirea. La numai 50 de zile de la moartea lui Eminescu, la mânăstirea Văratec, Veronica îşi cheamă prietenii şi le citeşte dintr-un jurnal pe care îl alcătuise în ultimile zile, “Dragoste şi Poezie”. Acolo a transcris poeziile pe care i le dedicase lui Eminescu şi unele din cele care i-au fost dedicate ei, însoţindu-le cu comentarii. Şi-a procurat arsenic de la farmacie şi în timpul nopţii, acesta i-a adus sfârşitul. Ea a săvârşit un gest ca în antichitatea greaca, aşa cum a subliniat N. Iorga.
Şi astfel, în curtea bisericii “Sf. Ioan” din Văratec, îşi doarme somnul de veci cea mai frumoasă şi mai cultă femeie a vremii ei, muza poetului-geniu, Mihai Eminescu, departe de mormântul acestuia pentru care şi-a jertfit viaţa din iubire fără margini. Dar ei sunt legaţi pe vecie prin iubire, căci prin această dovadă supremă a Veronicăi, ea s-a legat de Eminescu şi în cer. Iubirea lor va trăi veşnic şi pe pământ prin cei care se apropie cu dragoste şi căldură de poeziile lor şi citindu-le corespondenţa, pătrunzându-se de iubirea care i-a unit. Tragedia finalului vieţii lor este copleşitoare: „Ce s-au ales din două vieţi?/ O mână de cuvinte,/ Căror abia le-or da un preţ/ Aducerile-aminte”.
Referindu-se la scurta ei viaţă, Tia Şerbanescu spune: „Te şi întrebi când a avut timp Veronica Micle în numai 39 de ani să fie o elevă strălucită, o voce căreia i s-a oferit angajamente într-o trupă de operă, martoră într-un proces ce i s-a intentat lui Maiorescu, o soţie ireproşabilă – din punctul de vedere a lui Ştefan Micle – mamă a două fiice (cărora le-a dat o bună educaţie), soră de caritate voluntară în războiul de independenţă, poetă şi traducătoare, o bună pianistă, o vaduvă cu necazuri financiare şi, mai presus de toate acestea, iubita pasionată şi inspirată a lui Eminescu”.
Poezia lui Eminescu este imposibil de înţeles fără Veronica Micle. Iubirea pentru Veronica s-a transformat într-o nota muzicală nelipsită din tot ceea ce se înţelege prin poezie de iubire eminesciană. Astfel ei au creat cea mai frumoasă poveste de iubire a literaturii române, trezind în sufletele cititorilor visul tainic de a întâlni o astfel de iubire.
Elena BUICĂ
Scisul..ca si vorbitul....poate linisti..durerile ..sufletesti
Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta
personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede ...
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.
(PALER)
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta
personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede ...
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.
(PALER)
Nimeni...
Sufar si nimeni nu ma intelege,
Plang si nimeni nu ma vede,
Tip si nimeni nu ma aude.
Inima mi-e ranita...
Plange in singuratate...
Ca tu esti prea departe...
Si incet incet simt cum sangele
Clocoteste in mine
Cum inima bate din ce in ce mai tare
Lacrimile-mi curg in nestire
Si sufletu-mi arde de moarte...
Durerea-mi apasa pieptul
Doare...dar doare asa placut...
Sange nu mai e...
Acum Tristetea imi curge prin vene...
Si viata incet, se scurge din mine
Iti vad chipul ptr cateva clipe
Esti aievea?
Sau esti doar o fantasma a trecutului,
Venita sa-mi bantuie visele,
Facandu-le mai dulci?
Ma apropii de tine
Dar brusc dispari
Atunci stiu ca n-ai fost decat o amagire,
Doar o amintire,
Un singur moment intr-un infinit de ani
O adiere de vant,
Un inger cazut...
(Autor: sweet_babby29@yahoo.com)
Plang si nimeni nu ma vede,
Tip si nimeni nu ma aude.
Inima mi-e ranita...
Plange in singuratate...
Ca tu esti prea departe...
Si incet incet simt cum sangele
Clocoteste in mine
Cum inima bate din ce in ce mai tare
Lacrimile-mi curg in nestire
Si sufletu-mi arde de moarte...
Durerea-mi apasa pieptul
Doare...dar doare asa placut...
Sange nu mai e...
Acum Tristetea imi curge prin vene...
Si viata incet, se scurge din mine
Iti vad chipul ptr cateva clipe
Esti aievea?
Sau esti doar o fantasma a trecutului,
Venita sa-mi bantuie visele,
Facandu-le mai dulci?
Ma apropii de tine
Dar brusc dispari
Atunci stiu ca n-ai fost decat o amagire,
Doar o amintire,
Un singur moment intr-un infinit de ani
O adiere de vant,
Un inger cazut...
(Autor: sweet_babby29@yahoo.com)
DESPARTIRE
....................... Ernest Maftei
Anume n-am venit!
Nici tu!
Ne-am intalnit
In acest tainic labirint
Cu facle stinse!
Eu ratacind!
Si tu!
Ne-am intalnit
Si s-a facut
Lumina!
Acum, cand inima mi-e plina
Tu pleci!
De ce nu stai ca sa-ti arat
Intunecatele poteci?
Si cate-aveam sati spun!...
Drum bun!
De te-oi striga
Nu te uita-ndarat,
Ca totu-i bine.
Facliile-s aprinse
Si-s la tine!
....................... Ernest Maftei
Anume n-am venit!
Nici tu!
Ne-am intalnit
In acest tainic labirint
Cu facle stinse!
Eu ratacind!
Si tu!
Ne-am intalnit
Si s-a facut
Lumina!
Acum, cand inima mi-e plina
Tu pleci!
De ce nu stai ca sa-ti arat
Intunecatele poteci?
Si cate-aveam sati spun!...
Drum bun!
De te-oi striga
Nu te uita-ndarat,
Ca totu-i bine.
Facliile-s aprinse
Si-s la tine!
Iubire,
Lucian Blaga
Iubesti - când ulciorul de-arama
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori si de toamna,
de foc, de-anotimpul din vine.
Iubesti - când suava icoana
ce-ti faci în durere prin veac
o tii înramata ca-n rana
stravechiului verde copac.
Iubesti - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânti sa culegi printre umbre
balaiul surâs al comorii.
Iubesti - când simtiri se desteapta
ca-n lume doar inima este,
ca-n drumuri la capat te-asteapta
nu moartea, ci alta poveste.
Iubesti - când întreaga faptura,
cu schimbul, odihna, furtuna
îti este-n aceeasi masura
si lava patrunsa de luna.
Lucian Blaga
Iubesti - când ulciorul de-arama
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori si de toamna,
de foc, de-anotimpul din vine.
Iubesti - când suava icoana
ce-ti faci în durere prin veac
o tii înramata ca-n rana
stravechiului verde copac.
Iubesti - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânti sa culegi printre umbre
balaiul surâs al comorii.
Iubesti - când simtiri se desteapta
ca-n lume doar inima este,
ca-n drumuri la capat te-asteapta
nu moartea, ci alta poveste.
Iubesti - când întreaga faptura,
cu schimbul, odihna, furtuna
îti este-n aceeasi masura
si lava patrunsa de luna.
Pleoape de apa
Intre noi doi
Această oglindă moale, nesigură
Astfel înclinată încât
Eu nu mă văd
Şi tu nu te vezi,
Dar te văd
Şi mă vezi,
Ochii ni se întâlnesc
Şi se încleştează
În zarea ei argintie.
Cât timp această oglindă
Va continua să fie
Şi să ne găzduiască
În visul ei afund,
Viaţa şi moartea
În care eşti, în care sunt,
Rămân doar poveşti
În care sunt, în care eşti.
(Ana Blandiana)
Intre noi doi
Această oglindă moale, nesigură
Astfel înclinată încât
Eu nu mă văd
Şi tu nu te vezi,
Dar te văd
Şi mă vezi,
Ochii ni se întâlnesc
Şi se încleştează
În zarea ei argintie.
Cât timp această oglindă
Va continua să fie
Şi să ne găzduiască
În visul ei afund,
Viaţa şi moartea
În care eşti, în care sunt,
Rămân doar poveşti
În care sunt, în care eşti.
(Ana Blandiana)
Ti-as spune..ceva....
Definiţia strigătului
Ţi-aş spune ceva,
despre noi,
despre zăpada de-afară,
despre dragostea mea.
Ţi-aş spune ceva,
orice,
numai să nu crească iarba tăcerii între noi.
Ţi-aş spune ceva,
ce-ai ştiut,
sau ce ştiu,
dar a-nceput să crească iarba tăcerii între noi
şi s-au rătăcit sunetele din cuvântul târziu.
Vă amintiţi ce povesteşte Dostoievski despre minutele petrecute în faţa plutonului de execuţie? Despărţise, dacă ţin bine minte, acele minute în mai multe părţi. O parte pentru a-şi lua rămas bun în gând de la prieteni. O parte pentru a-şi aminti viaţa. Şi o parte pentru a privi cum soarele pe tabla unei cupole... Poate că trebuie să simţi sudoarea morţii ca să înţelegi, într-adevăr, cât de frumoasă e o cupolă care străluceşte. Pe care, altfel, o priveşti întrebându-te cât e de veche sau în ce stil e construită. Sau pur şi simplu n-o observi deloc. Şi poate că e o lege a compensaţiilor în toate. Cei care speră sunt tocmai cei care au cea mai mare nevoie de speranţă. La ce e bună speranţa pentru cel care are totul? În schimb, unul ca mine trebuie să creadă că orice rău are o limită. Inclusiv pustiul...
Viata pe un peron
(Octavian Paler)
Ţi-aş spune ceva,
despre noi,
despre zăpada de-afară,
despre dragostea mea.
Ţi-aş spune ceva,
orice,
numai să nu crească iarba tăcerii între noi.
Ţi-aş spune ceva,
ce-ai ştiut,
sau ce ştiu,
dar a-nceput să crească iarba tăcerii între noi
şi s-au rătăcit sunetele din cuvântul târziu.
Vă amintiţi ce povesteşte Dostoievski despre minutele petrecute în faţa plutonului de execuţie? Despărţise, dacă ţin bine minte, acele minute în mai multe părţi. O parte pentru a-şi lua rămas bun în gând de la prieteni. O parte pentru a-şi aminti viaţa. Şi o parte pentru a privi cum soarele pe tabla unei cupole... Poate că trebuie să simţi sudoarea morţii ca să înţelegi, într-adevăr, cât de frumoasă e o cupolă care străluceşte. Pe care, altfel, o priveşti întrebându-te cât e de veche sau în ce stil e construită. Sau pur şi simplu n-o observi deloc. Şi poate că e o lege a compensaţiilor în toate. Cei care speră sunt tocmai cei care au cea mai mare nevoie de speranţă. La ce e bună speranţa pentru cel care are totul? În schimb, unul ca mine trebuie să creadă că orice rău are o limită. Inclusiv pustiul...
Viata pe un peron
(Octavian Paler)
Rugă pentru părinţi
Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.
Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.
Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.
Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.
Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.
Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.
E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,
Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.
(Adrian Paunescu)
Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.
Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.
Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.
Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.
Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.
Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.
E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,
Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.
(Adrian Paunescu)
Citatul zilei 05.10.2010
Saracii nu pot da vina pe guvern ca sunt saraci, trebuie doar sa inveti, sa te educi iar apoi totul tine de destin. - Charles Barkley
luni, 4 octombrie 2010
Băsescu a scris şi recitat o poezie pentru mama sa
Băsescu a scris şi recitat o poezie pentru mama sa
Deasupra-ti cerul se inalta
Si de pe el privesc in jos,
Sute de stele ce-l admira
Pe bravul om prietenos’.
Dar dupa luni de mers pe-ntinderea albastra,
Intors din nou la tarmul tau iubit,
Ai alergat grabit spre casa,
Sa vezi iar chipul mamei fericit.
Casa era pustie si cernita (a continuat presedintele, in timp ce-si privea in ochi amfitrionii)
Si ai plecat in Cer, spre cimitir,
Ca sa asezi in tarana proapsat ravasita
Un trandafir, trei lacrimi s-un sarut.’
‘La capul mamei ce murise trista
Cu gandul la copilul ce-a crescut’.
(http://webtv.realitatea.net/actual/basescu-a-scris-si-recitat-o-poezie-pentru-mama-sa)
Deasupra-ti cerul se inalta
Si de pe el privesc in jos,
Sute de stele ce-l admira
Pe bravul om prietenos’.
Dar dupa luni de mers pe-ntinderea albastra,
Intors din nou la tarmul tau iubit,
Ai alergat grabit spre casa,
Sa vezi iar chipul mamei fericit.
Casa era pustie si cernita (a continuat presedintele, in timp ce-si privea in ochi amfitrionii)
Si ai plecat in Cer, spre cimitir,
Ca sa asezi in tarana proapsat ravasita
Un trandafir, trei lacrimi s-un sarut.’
‘La capul mamei ce murise trista
Cu gandul la copilul ce-a crescut’.
(http://webtv.realitatea.net/actual/basescu-a-scris-si-recitat-o-poezie-pentru-mama-sa)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Spune-mi Cine esti tu Si cum ai facut... Ce taina are sufletul tau De a patruns in oasele mele si s-a amestecat cu mine cu sangele meu...cu lacrima mea... Cine esti tu Si cum ai facut... Ce taina ascund buzele tale de am gustat de pe ele gustul meu Pana mi-au ramas intiparite in vise..in suflet...in trup.. Cine esti tu Si cum ai facut... De mi-ai spus calm si sigur ...in seara aceea tarzie...da, te iubesc... Spune-mi cine esti tu si cum ai facut sa ma gasesti, dulce minune?