Pentru mulţi creştini rugăciunea nu înseamnă
decât participarea la slujbele de la biserică. Sfinţii Părinţi, ne spune
Ieromonahul Gabriel Bunge, consideră că trebuie să ne rugăm atât alături de
ceilalţi credincioşi la biserică, dar şi acasă, prin rugăciunea spusă în camera
noastră, departe de lume.
Modelul pentru a ne ruga îl avem de la
Domnul nostru Iisus Hristos, care participa la rugăciune în Ierusalim. Ucenicii
Săi povestesc însă că Iisus se ruga mult timp şi singur. Un exemplu este
rugăciunea Sa din grădina Ghetsimani. Vedem că Iisus se retrăgea pentru această
convorbire cu Tatăl Său Ceresc în „locuri pustii” sau „singur în munte”. El i-a
învăţat şi pe ucenicii Săi să se retragă chiar şi din mulţime pentru a se ruga
în linişte şi pentru a intra astfel în legătură cu Dumnezeu. De exemplu, Petru
şi Ioan se urcă la templu în „ceasul al nouălea al rugăciunii” sau Petru singur
se urcă „pe acoperiş să se roage”.
După cum se vede, ne putem ruga oriunde
ne-am afla, la orice oră din zi şi din noapte. Totuşi, este bine să ne alegem şi
un loc din casă unde să ne rugăm pentru a fi mai liniştiţi şi retraşi. Un Sfânt
Părinte, Evagrie, spune că „rugăciunea în pieţe duce la căutarea slavei deşarte,
dar cel ce luptă cu aceasta se roagă în cămara sa”. Numai într-un loc departe de
lume, prin rugăciune, mintea noastră poate intra în dialog cu Dumnezeu. Doar
prin această rugăciune tainică ajungem să fim „împreună cu Dumnezeu”. Dacă vrem
să ne separăm de grijile lumeşti este bine să ne rugăm în locuri retrase, chiar
şi noaptea, departe de ochii celorlalţi. Sfinţii Părinţi sunt de părere că locul
din casă pentru închinare este bine să fie la răsărit. Şi bisericile sunt
orientate tot spre răsărit. Astfel creştinul care se roagă îşi întoarce ochii
săi duhovniceşti înspre rai, ca loc „al luminii celei veşnice”. Rugăciunea pe
care o facem singuri în linişte este unirea noastră cu Dumnezeu şi numai
rugându-ne Îl putem avea pe Dumnezeu în faţa noastră.
În afară de momentele
dedicate în întregime întâlnirii cu Dumnezeu, rugăciunea trebuie să devină o
stare a inimii noastre, pe care să o prelungim şi dincolo de momentele când ne
plecăm genunchii.
duminică, 4 iulie 2010
Citatul zilei 04.07.2010
"Iubirea inseamna a fi doi si a nu fi decat unul. Un barbat si o femeie ce se topesc intr-un inger"
Victor Hugo
Victor Hugo
sâmbătă, 3 iulie 2010
Citatul zilei 03.07.2010
"Iubirea este o
promisiune, iubirea este un suvenir, odată dat niciodată uitat, niciodată lăsat
să dispară."
John Lennon
John Lennon
vineri, 2 iulie 2010
joi, 1 iulie 2010
miercuri, 30 iunie 2010
Nu am mai postat nimic din motive de sanatate.Am totusi un mesaj pentru cel ce voteaza negativ.Niciodata un sentiment frumos cuibarit in doua suflete nu dispare.Am convingerea ca o dragoste la prima vedere, daca e reciproca devine frumoasa si profunda, bineanteles daca ambii doresc acest lucru.O seara buna tuturor
duminică, 27 iunie 2010
Citatul zilei 27.06.2010
"Cel ce a avut copilarie luminoasa si fericita si-a adunat comoara nesecata in care-si gaseste mangaiere si in cele mai dureroase clipe ale vietii."
Wilhelm Wundt
sâmbătă, 26 iunie 2010
Daca renunti la gand, pierzi o parte din el.
Maestrul îi scrise Discipolului:
Dragul meu, copilul meu,
Am să încep prin a-ţi aminti de ce te-am ales. Dintre toţi, pe tine.
Dacă te vei lăsa mânat de trufie, îţi vei spune că am făcut-o, fireşte,
pentru calităţile tale, pentru acel amestec unic de însuşiri care te
fac să fii tu. Greşeşti. Răspunsurile egoului sunt întotdeauna
înşelătoare, iar eu… nu pot decât să sper că te-am învăţat deja asta.
Te-am ales de dragul defectelor tale, atât de asemănătoare alor mele,
te-am recunoscut ca pe un mai tânăr portret al meu şi am dorit să te
transform nu într-o copie a mea, ci într-o versiune îmbunătăţită, gata,
când îi va veni rândul, să crească alte fructe omeneşti, cu miezul şi
mai dulce.
Erai… cum fusesem şi m-am lăsat amăgit de gândul înfumurat că, aşa,
nu-mi va fi greu să te ajut să urci. Mi se părea că ştiu totul despre
ezitările, spaimele, suferinţele tale. La vremea mea, le trăisem şi eu.
De aceea, le credeam şi uşor de învins. Nu-mi spusese nimeni atunci (
propriul meu Maestru plecase înainte s-o facă ) adevărul simplu că
drumul fiecăruia e numai al lui, chiar dacă şerpuieşte la doi paşi de
altul, desenat cam la fel, mai devreme.
Nu te-am ales fiindcă eşti slab. Cine şi-ar dori un învăţăcel de
nimic? M-am oprit asupra ta văzând ceea ce tu nu vedeai: Puterea
Ascunsă. Apoi m-am dus Sus să întreb despre tine. „Este, acesta,
vrednic?“ „Vrednic este, mi-a răspuns El. Să-l iei în grijă.“ Aşa am
ajuns să stau lângă tine. Am hotărât atunci să-ţi dăruiesc tot ce ştiam.
Gândeam că ştiu multe.
Numai că, însoţindu-te pe calea îngustă, nu am reuşit întotdeauna să
te feresc de căderi. „Eşti nevrednic!“, ţi-am zis, uitând, preţ de-o
clipă, că El a spus altceva. Îmi ceream iertare şi porneam de la capăt.
Aşa am aflat că drumul tău este altul, deşi frate, într-un fel, cu al
meu. Mi-am ascuns bine tristeţea şi slăbiciunea. Tu nu erai eu, ci…
asemeni.
Am încercat în faţa ta să nu am teamă, nu fiindcă nu mă înspăimântă
nimic, ci ca tu singur să-ţi găseşti curajul. Eram mai bătrân decât
tine. Atât. Iar asta m-a făcut să simt dinainte când, cum şi unde te vei
poticni. Când vei voi să renunţi, cum te vei răzvrăti, unde anume vei
plânge. Mi-ar fi plăcut să-ţi sar în ajutor la orice oprelişte. Să fiu
acolo, să te îmbrăţişez în ceasul cel mai negru, să-ţi spun că împotriva
a ce-i scris e fără rost să stai de-a curmezişul. Nu mi s-a îngăduit să
fac asta. Ar fi-nsemnat că te privesc ca pe-un nevolnic, or eu îţi ştiu
puterea şi-o respect. Nici n-am avut voie prea adesea să-ţi spun ce
mândru sunt de tine, nu.
Te-am lăsat în schimb să te bucuri de propriile-ţi victorii, să
înţelegi, fără cuvinte, că te îmbrăţişez la fiece izbândă, că, dacă e a
ta, e şi a mea. Am vrut să-ţi fiu pavăză, nu ţi-am fost. El mi-a şoptit
că-s poduri ale vieţii şi-ale morţii pe unde fiecare trece singur, iar
de războiul cu tine nici nu am încercat să te scutesc. E, între toate,
mi se spune, cel cu adevărat mai însemnat.
De câte ori, în câte chipuri nu ţi-am zis să iei aminte lucrurilor
mici? Şi Diavolul, şi Bunul Dumnezeu stau ascunşi în treburile cele mai
mărunte. Te-am făcut să afli că tu nu eşti nici mintea ta şi nici
emoţiile tale, că, înainte de a cuceri Lumea, trebuie să-nţelegi ce lume
eşti.
N-am ostenit a-ţi vorbi despre Aici şi Acum, iar tu ai adus negurile
din Atunci şi Acolo, apoi m-ai învinuit că de tine nu-mi pasă. Dacă
ţi-ai fi dorit Adevărul, ai fi putut atinge Cerul. Şi… pe El. Ai
cercetat adevărul din tine, fără să ţii seama că e ciuntit şi trunchiat.
Şi totuşi, când sunt Îngerii în preajmă, vezi limpede şi cine eşti, şi
cine sunt.
Ai îndoieli, am trăit îndoiala. Ale tale te fac să suferi, a mea m-a
împins să te cert sau să plec. Încerci să rechemi raţiunea şi să o
mânuieşti ca pe-o unealtă, dar ea te fură şi te face sclav. „Dacă
renunţi la gând, pierzi o parte din tine“, aruncă Demonul momeala, iar
glasul Îngerului nu îl mai auzi. Şi totuşi el, Păzitorul, e-acolo,
alături sunt alţii pe care ( nu vezi? ) tocmai eu i-am trimis.
Mai mult n-am să-ţi dezvălui. Nu acum. Tu, ascultând tăcerea mea, vei
înţelege. De n-ai s-o faci, ai să auzi doar vorbe. Poveşti lipite celor
ce ţi-am spus. Undeva, numai în adânc, vei da de mine, Maestru preţuind
Discipolul ce eşti.
Infinitul din noi...
Ştii cine eşti? Te întreb acum…Ştii cine eşti? Nu, nu te grăbi să răspunzi, nu rosti încă acel „Da“ care ţi-a venit repede în minte şi pe buze.
Ai vrea acum să-mi spui că te cunoşti de multă vreme, şi încă foarte bine. Ţi-ai explorat sufletul de nenumărate ori, ai înţeles perfect unde duce fiecare drum, ce îngeri şi ce demoni se pitesc în toate colţurile, câtă lumină şi câtă umbră ai adunat înlăuntrul tău. Îţi aminteşti perfect fiecare clipă în care ai fost Iubire, Bucurie, Mărinimie, Fericire, Bunătate, Tandreţe, Echilibru, Armonie. Şi n-ai uitat când, împins de vâltori, ai căzut în braţele înspinate ale Tristeţii, Egoismului, Nefericirii, Răutăţii, Răcelii, Dezechilibrului, Dizarmoniei.
Iar gândurile, cele mai frumoase şi cele mai urâte, mai ales pe acelea care te vizitează cel mai des, le-ai acceptat ca fiind tu. Parte din tine, multiplicată parcă la nesfârşit.
De când ai început să-ţi aduci aminte că ai trăit multe vieţi, ai început să vezi şi dincolo de ultima ta naştere. Aşa ai descoperit alte emoţii, treze după sute de ani de la întâmplările care le-au iscat. Ai plâns în hohote o despărţire petrecută cu veacuri în urmă, ai zburat pe aripile strălucitoare ale unei victorii peste care s-a aşternut atâta timp că nici nu-l poţi cuprinde.
Atunci ţi-ai închipuit, iarăşi, că ştii cine eşti. Pentru o clipă, te-ai crezut mai înţelept decât alţii, semenii tăi care nu aveau încă acces la propriul trecut. Apoi a venit Nenorocirea şi s-a aşezat cu tine la masă, ca să te facă să-nţelegi că nu eşti cu nimic mai presus decât ei. Ţi-ai plecat capul cu smerenie şi, de aceea, Dumnezeu te-a iertat şi ţi-a dăruit Norocul Neaşteptat.
Dar tot n-ai aflat cine eşti. Nici atunci, nici mai târziu când câteva din scenariile vieţii tale au părut a se repeta, cu distribuţie nouă, sau când pacea pe care ţi-ai câştigat-o cu greu a fost tulburată de dureri ce nu-ţi aparţineau. Ai învăţat să faci deosebirea între lacrimile tale şi cele pe care alţii le varsă în tine doar fiindcă ai încuviinţat să te transformi în ulcior spre a le plânge.
Ai desluşit, citindu-l pe Azi, lecţia pe care Ieri ai ignorat-o. Ai mai crescut, dar încă nu ştii cine eşti. Ai făcut numai câţiva paşi prin infinitul din tine.
Viviana
Viviana
vineri, 25 iunie 2010
miercuri, 23 iunie 2010
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)

