"Atunci cînd iubeşti, eşti plin de bucurie. Cînd nu poţi iubi, nu ai cum să fii fericit. Bucuria este o funcţie a iubirii, o umbră a acesteia.
Ea urmează pretutindeni iubirea.”
OSHO
luni, 7 iunie 2010
duminică, 6 iunie 2010
E scrisul o iubire?
.....intru intr-o saptamana care se anunta a fi grea,incarcata,stresanta,obositoare...Astazi am excelat in postari...parca de teama ca nu voi reusi sa tin pasul in zilele ce urmeaza.Poate fi scrisul...o iubire?E cu siguranta o chemare a sufletului.Suflet care in seara asta si-a pus o multime de intrebari despre iubire.....
Personal cred ca e greu sa iubesti,e grei si sa nu iubesti..dar cel mai greu e sa iubesti zadarnic.
Se frâng penele pe pasărea eternităţii când deşertăciunea bate posesiv la poarta miracolului. Când scapă de gheara sublimă a durerii, scapă de speranţă, se adânceşte în ecoul trist al eului. Puful se simte rigid, exagerat, vechi. Suflat, zboară sub privirile confuze ale trecutului, înainte şi în cerc, niciodată înapoi.
Pene…Puf…Fără, viaţa este aşezată aleatoriu între haos şi resemnare. Răul necesar e tocmai ceea ce dorim şi nu avem, uneori şi ceea ce avem şi nu dorim. Mai rar însă. Şi nu atât de intens. Iluziile se nasc din cunoaştere, sunt crescute de speranţă şi mor, absent şi rece, în braţele iubirii neîmplinite.
Sentimentul pateticului aduce greutatea relativă a unei vieţi pierdute. Lipsa iubirii e pasul imortalizat între neştiinţă şi risipă. Iubirea în sine este o cauză care cere efect, este un glob de cristal care aşteaptă admiraţia inocentă din ochiul necunoscător, este o mare finită indecisiv care-şi lasă marinarul să cerceteze fiecare strop, într-un cerc îndoielnic, dornic de a ieşi de sub tipar.
Iubirea e peste tot, în aer, în apă, în frunze, în suflet. Să nu iubeşti e ca şi cum vântul s-ar izbi violent de o flacără uriaşă, iar aceasta i s-ar împotrivi. Lipsa răneşte mai mult persoana, o adânceşte în durere mai mult decât dacă ar iubi.
Oamenii vor să iubească. Şi mi se pare firesc. Destinul însă, îi separă în două categorii eterogene: iubitorii de sine şi iubitorii de toate. Primii, conceptual acceptată ideea rangului privit în individualitate, sunt autodeterminanţi, aflaţi cu o scânteie în faţa adevărului impur şi mult prea mult în urma purităţii adevărate. Pe un loc secund, dar în esenţă discutabil, sunt cei care iubesc ceea ce li s-a dat, de la o floare banală şi atrăgătoare, până la o rază de soare ce cade pe buzele înaripate.
Iubirea trebuie căutată stăruitor, cerută involuntar şi obraznic, temător şi plin de pasiune, ca până la urmă să fie obţinută decisiv în aspectele imediat următoare.
E greu să iubeşti, nu zice nimeni că nu este, însă e şi frumos. Sacrificiul, pornit din degetul vinovat al reflexului, este marca iubirii absolute, unitară în conţinut şi farmec. Povara adaptării este subjugată, minimalizată şi distrusă, abia când iubirea se cuibăreşte ofensiv între doi, un el şi o ea. Este importantă ordinea, nu pot să nu remarc. Când avem o iubire adevărată, ea face primii paşi în sufletul fetei, prin ochii băiatului. Ar fi vorba de sincronizare după unii, însă eu păstrez o ordine, tocmai pentru a dovedi acest surplus de entuziasm, energie, instinct degajat şi concentrat, între un el şi o ea. Când ea are întâietate în ochii băiatului, se numeşte flacără aprinsă şi menţinută de adevăr, de adevărul extramundan. Când băiatul are întâietate se numeşte ochi feminin, o echilibrare a simţurilor între cele două naturi, posesivă şi agresivă. Pe cât de aiurea ar părea, agresivă e întotdeauna femeia. Agresivă cu ea însăşi. Ar iubi şi dincolo de mare dacă ochii cuiva nu ar adânci-o în absolut. Nu se mulţumeşte cu nisipul, nu se mulţumeşte cu marea, nu s-ar mulţumi nici cu orizontul, în cazul în care inima s-ar întinde peste cele patru zări: te zăresc pe tine, mă zăreşti pe mine, noi zărim iubirea, ea şi fericirea!
Cineva ar fi trebuit să spună până acum: “Te iubesc. Nu pentru că eşti diferit de ceilalţi, nu pentru că te asemeni cu mine, nu pentru că ne transformăm în contraste, nu pentru că vei fi la fel ca ei într-un final. Te iubesc. Definiţia cea mai concretă, explicaţia cea mai pătrunzătoare în propria-i cunoaştere este tocmai aceasta: Te iubesc.” Să găseşti cuvinte pentru iubire înseamnă să te regăseşti, ori iubirea presupune un avânt spre visare, spre oportunitatea de a ieşi din schema logică a timpului ce te coordonează. Ar fi trebuit să pună cineva până acum punctul pe “acel” timid, inofensiv, neutru. Dacă timpul mi-a dat mie şansa, sunt fericită. Dacă iubirea mi-a dat această şansă, sunt şi mai fericită. Dacă însă oamenii, ignoranţi crescuţi în sângele cunoaşterii selective, mi-au lăsat cuvintele, iar eu le-am legat într-o ordine fericită, plăcută auzului şi stratului gros al aparenţei, atunci mă întristez. Cuvântul e ca un gest gol, golit de orgoliu, golit de el însuşi. Cuvântul e mai frumos ca gestul, dar la fel de înşelător, sau poate chiar mai mult. Ce e dincolo de cuvânt nu e la îndemâna mea. Ţine de pregătirea intensivă a spiritului, ţine de puterea de autodeterminare. Şi oricum, nu se află decât până într-un punct. Cam de unde începe neputinţa de a asocia un sunet altuia.
Să iubeşti în zadar e un fapt de o gravitate accidentală. E greu până în zorii zilei, când soarele vesel, cu o inimă de copil. Zvârcolirea nu o vede nimeni, însă reacţia timpului o văd toţi. Acolo unde e speranţă, e mai întâi iubire. Iar unde e iubire, orice e posibil. Dacă e să fie, va fi indiferent de piedici; dacă nu e să fie, nu va fi, dar vor rămâne răni.
Gândul e cel mai mare duşman al îndrăgostitului. Îi oferă ipoteze. Iar inima le acceptă. Lupta moare acolo unde nu e iubire şi acolo unde gândul biruie sufletul. De aceea, a iubi în zadar mi-e tot una cu a iubi cu gândul.
În fine, părerile personale şi izolate de cazurile dramatice, răsuflate, probabil că nu vor conta.
Sper să rămână în suflet iubirea şi în gând realitatea. Pentru că iubirea e una şi realitatea e alta. Dar se susţin reciproc. Când e greu în iubire, te refugiezi în realitate. Când e greu în realitate, te refugiezi în iubire. Poate de aceea omului i s-a dat un singur trup. Să nu mai alerge atât.
Personal cred ca e greu sa iubesti,e grei si sa nu iubesti..dar cel mai greu e sa iubesti zadarnic.
Se frâng penele pe pasărea eternităţii când deşertăciunea bate posesiv la poarta miracolului. Când scapă de gheara sublimă a durerii, scapă de speranţă, se adânceşte în ecoul trist al eului. Puful se simte rigid, exagerat, vechi. Suflat, zboară sub privirile confuze ale trecutului, înainte şi în cerc, niciodată înapoi.
Pene…Puf…Fără, viaţa este aşezată aleatoriu între haos şi resemnare. Răul necesar e tocmai ceea ce dorim şi nu avem, uneori şi ceea ce avem şi nu dorim. Mai rar însă. Şi nu atât de intens. Iluziile se nasc din cunoaştere, sunt crescute de speranţă şi mor, absent şi rece, în braţele iubirii neîmplinite.
Sentimentul pateticului aduce greutatea relativă a unei vieţi pierdute. Lipsa iubirii e pasul imortalizat între neştiinţă şi risipă. Iubirea în sine este o cauză care cere efect, este un glob de cristal care aşteaptă admiraţia inocentă din ochiul necunoscător, este o mare finită indecisiv care-şi lasă marinarul să cerceteze fiecare strop, într-un cerc îndoielnic, dornic de a ieşi de sub tipar.
Iubirea e peste tot, în aer, în apă, în frunze, în suflet. Să nu iubeşti e ca şi cum vântul s-ar izbi violent de o flacără uriaşă, iar aceasta i s-ar împotrivi. Lipsa răneşte mai mult persoana, o adânceşte în durere mai mult decât dacă ar iubi.
Oamenii vor să iubească. Şi mi se pare firesc. Destinul însă, îi separă în două categorii eterogene: iubitorii de sine şi iubitorii de toate. Primii, conceptual acceptată ideea rangului privit în individualitate, sunt autodeterminanţi, aflaţi cu o scânteie în faţa adevărului impur şi mult prea mult în urma purităţii adevărate. Pe un loc secund, dar în esenţă discutabil, sunt cei care iubesc ceea ce li s-a dat, de la o floare banală şi atrăgătoare, până la o rază de soare ce cade pe buzele înaripate.
Iubirea trebuie căutată stăruitor, cerută involuntar şi obraznic, temător şi plin de pasiune, ca până la urmă să fie obţinută decisiv în aspectele imediat următoare.
E greu să iubeşti, nu zice nimeni că nu este, însă e şi frumos. Sacrificiul, pornit din degetul vinovat al reflexului, este marca iubirii absolute, unitară în conţinut şi farmec. Povara adaptării este subjugată, minimalizată şi distrusă, abia când iubirea se cuibăreşte ofensiv între doi, un el şi o ea. Este importantă ordinea, nu pot să nu remarc. Când avem o iubire adevărată, ea face primii paşi în sufletul fetei, prin ochii băiatului. Ar fi vorba de sincronizare după unii, însă eu păstrez o ordine, tocmai pentru a dovedi acest surplus de entuziasm, energie, instinct degajat şi concentrat, între un el şi o ea. Când ea are întâietate în ochii băiatului, se numeşte flacără aprinsă şi menţinută de adevăr, de adevărul extramundan. Când băiatul are întâietate se numeşte ochi feminin, o echilibrare a simţurilor între cele două naturi, posesivă şi agresivă. Pe cât de aiurea ar părea, agresivă e întotdeauna femeia. Agresivă cu ea însăşi. Ar iubi şi dincolo de mare dacă ochii cuiva nu ar adânci-o în absolut. Nu se mulţumeşte cu nisipul, nu se mulţumeşte cu marea, nu s-ar mulţumi nici cu orizontul, în cazul în care inima s-ar întinde peste cele patru zări: te zăresc pe tine, mă zăreşti pe mine, noi zărim iubirea, ea şi fericirea!
Cineva ar fi trebuit să spună până acum: “Te iubesc. Nu pentru că eşti diferit de ceilalţi, nu pentru că te asemeni cu mine, nu pentru că ne transformăm în contraste, nu pentru că vei fi la fel ca ei într-un final. Te iubesc. Definiţia cea mai concretă, explicaţia cea mai pătrunzătoare în propria-i cunoaştere este tocmai aceasta: Te iubesc.” Să găseşti cuvinte pentru iubire înseamnă să te regăseşti, ori iubirea presupune un avânt spre visare, spre oportunitatea de a ieşi din schema logică a timpului ce te coordonează. Ar fi trebuit să pună cineva până acum punctul pe “acel” timid, inofensiv, neutru. Dacă timpul mi-a dat mie şansa, sunt fericită. Dacă iubirea mi-a dat această şansă, sunt şi mai fericită. Dacă însă oamenii, ignoranţi crescuţi în sângele cunoaşterii selective, mi-au lăsat cuvintele, iar eu le-am legat într-o ordine fericită, plăcută auzului şi stratului gros al aparenţei, atunci mă întristez. Cuvântul e ca un gest gol, golit de orgoliu, golit de el însuşi. Cuvântul e mai frumos ca gestul, dar la fel de înşelător, sau poate chiar mai mult. Ce e dincolo de cuvânt nu e la îndemâna mea. Ţine de pregătirea intensivă a spiritului, ţine de puterea de autodeterminare. Şi oricum, nu se află decât până într-un punct. Cam de unde începe neputinţa de a asocia un sunet altuia.
Să iubeşti în zadar e un fapt de o gravitate accidentală. E greu până în zorii zilei, când soarele vesel, cu o inimă de copil. Zvârcolirea nu o vede nimeni, însă reacţia timpului o văd toţi. Acolo unde e speranţă, e mai întâi iubire. Iar unde e iubire, orice e posibil. Dacă e să fie, va fi indiferent de piedici; dacă nu e să fie, nu va fi, dar vor rămâne răni.
Gândul e cel mai mare duşman al îndrăgostitului. Îi oferă ipoteze. Iar inima le acceptă. Lupta moare acolo unde nu e iubire şi acolo unde gândul biruie sufletul. De aceea, a iubi în zadar mi-e tot una cu a iubi cu gândul.
În fine, părerile personale şi izolate de cazurile dramatice, răsuflate, probabil că nu vor conta.
Sper să rămână în suflet iubirea şi în gând realitatea. Pentru că iubirea e una şi realitatea e alta. Dar se susţin reciproc. Când e greu în iubire, te refugiezi în realitate. Când e greu în realitate, te refugiezi în iubire. Poate de aceea omului i s-a dat un singur trup. Să nu mai alerge atât.
Speranta....un leac?
Toate trec, si intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu, toate isi gasesc o rezolvare. Si de ce nu, o rezolvare in bine, daca asa ne dorim si credem din toata fiinta. Chiar credem ca suntem rezultatele gandurilor noastre. Ca singuri ne facem norocul sau cum spune o vorba din popor ,,asa cum iti asterni, asa dormi”. Pentru ca in spatele actiunilor noastre ca indivizi, sta puterea incomensurabila a gandurilor... a gandurilor care ne determina in fiecare moment sa luam o decizie si nu alta. Pe tot parcursul drumului catre atingerea oricarui obiectiv, trebuie sa existe certitudinea ca lucrurile vor lua intorsatura favorabila noua.
Cu totii ne amintim legendara poveste a Pandorei, printesa din Grecia Antica. Ea a primit in dar o cutie misterioasa din partea zeilor si i s-a spus ca nu trebuie sa deschida niciodata acest dar. Intr-o zi, coplesita de curiozitate, Pandora a deschis cutia si astfel a adus lumii marile nenorociri: bolile, relele, nebunia. Totusi, un zeu milos a lasat-o sa inchida cutia la timp, astfel incat sa poata prinde unicul antidot care face suportabila nefericirea pe lumea asta: speranta. Cine stie, poate ca de aici provine si zicala ,,speranta moare ultima”.
Ei si ce? O sa spuneti. De cate ori s-a intamplat ca, in ciuda sperantei, lucrurile sa nu aiba un final fericit? Si totusi, asa cum subliniaza unii cercetatori, speranta, in opinia lor, reprezinta mai mult decat un leac. C.R. Snyder, un psiholog de la Universitatea din Kansas o defineste ca fiind ,,credinta ca exista vointa si posibilitatea de a-ti atinge scopurile, indiferent care ar fi ele”.
,,Usor de zis, greu de facut”, veti spune probabil multi dintre dumneavoastra. Sesizez aici o doza de pesimism? Nu... cred ca nu v-am auzit prea bine. Mi s-a parut, asa ca voi trece mai departe.
Trebuie sa credem ca ne putem depasi limitele, pe care de altfel cred ca tot noi le trasam. Stim cu totii cat de diferiti suntem. Dar indiferent de asemanarile si deosebirile de ordin cultural, de educatie, de mediu s.a.m.d., gandirea pozitiva este un factor cheie al reusitei in viata in orice domeniu. Un optimist confruntat cu un esec va considera intotdeauna ca situatia poate fi schimbata, astfel incat data viitoare va reusi, in vreme ce pesimistii se invinavatesc pentru esec, atribuindu-l unor trasaturi ce nu pot fi schimbate si se simt total neajutorati.
Optimismul si speranta pot fi dobandite
Cand situatia devine una frustranta, reusita nu depinde doar de competentele profesionale si de talent, ci de capacitatea de a infrunta esecul si de a invata din el. In firma noastra filosofia de training este sa invatam din propriile greseli pentru ca data viitoare sa avem mai mult succes si sa infruntam provocarile cu mai mult curaj in fortele proprii. Prin experienta acumulata, spun psihologii, optimismul si speranta, ca si neputinta si disperarea pot fi dobandite. In viziunea lor, cele doua trasaturi pozitive contitue ceea ce se numeste “eficacitate personala”, adica certitudinea ca detii controlul asupra intamplarilor vietii tale si ca poti face fata tuturor provocarilor cu care te confrunti.
Albert Bandula, psiholog la Stanford, rezuma eficacitatea personala astfel: “ Convingerile oamenilor despre capacitatile lor au un efect profund asupra acestor capacitati. Capacitatea nu este o proprietate fixa (…). Cei care au aceasta eficacitate personala se dau la o parte din calea esecului; ei abordeaza lucrurile in asa fel incat sa le poata stapani si fara sa se ingrijoreze in privinta dezastrelor posibile”/
Bineinteles ca “est modus in rebus” (exista o masura in toate lucrurile)
Dar poate ca incercand sa gandim pozitiv astazi mai mult decat ieri si maine mai mult decat azi, s-ar putea sa fim placut surprinsi de rezultate si de noi insine. Nimic in viata nu este intamplator, tot ceea ce ni se intampla este o consecinta a faptelor, si – mai inainte – a gandurilor, fara a uita, bineinteles de voita divina, care, de altfel, “iti da, dar nu-ti baga si-n traista”. Faceti lucrurile sa se intample prin puterea gandului! Oricum, nu avem nimic de pierdut daca incercam, nu-i asa?
Stefan Ionescu
AUTOPORTRET
Stiti, a fost ca nici la optsprezece
Ani, sa n-am nimic de domnisoara
Intr-a firii-mi netezime rece,
Luminand cu gheata inafara.
Nici apoi, cu gingasii de doamna
N-am stiut sa stralucesc in lume.
Numai gand n-am vrut, domn si in toamna
Peste ofolire, ceata, brume.
Ce-am pierdut, e scris ca toti sa piarda,
Ce-am pastrat e viata-mi din cuvinte.
Gand fiind ce poate-n veci sa arda,
Ma consider tot ca inainte.
Gand ca o fantana de dorinte,
Gand imbucurat de ani si clipa,
Cuget suferind de nestiinte,
Patimind de jind,gresind din pripa.
Dac-am fost astfel nu-mi pare bine,
Dac-am fost astfel nici rau nu-mi pare,
Stiu la bucurie cat pot tine,
Stiu cat pot sa-ndur daca ma doare.
Sunt mai aspra decat tarana arsa-n
Secete si tare cum e dalta.
Fac ce zic.Nu mi-am permis vreo farsa
Nici cu viata mea si nici cu alta.
Nu sunt o placuta companie,
Nici cu mine nu-s amic la toarta.
Iute ma orbeste vre-o manie
Si atat de greu iubirea-mi iarta.
Nu prea-s daruita cu ambitii,
Nici n-am vrut asa o pricopseala!
Ce fac eu nu stie de conditii,
De grabire, teama, timp, ori fala.
N-am fost daruita cu dulceata,
Nici cu farmec, nici c-o vraja-anume.
N-am luat usor nimic din viata
Si-am intors un chip curat spre lume.
Ce va fi fiind de-aci-nainte
De pe-acum in mine se strecoara
Viata scursa, sange, in cuvinte,
Ca sa moara, ori sa nu mai moara.
Doina Salajan
Ani, sa n-am nimic de domnisoara
Intr-a firii-mi netezime rece,
Luminand cu gheata inafara.
Nici apoi, cu gingasii de doamna
N-am stiut sa stralucesc in lume.
Numai gand n-am vrut, domn si in toamna
Peste ofolire, ceata, brume.
Ce-am pierdut, e scris ca toti sa piarda,
Ce-am pastrat e viata-mi din cuvinte.
Gand fiind ce poate-n veci sa arda,
Ma consider tot ca inainte.
Gand ca o fantana de dorinte,
Gand imbucurat de ani si clipa,
Cuget suferind de nestiinte,
Patimind de jind,gresind din pripa.
Dac-am fost astfel nu-mi pare bine,
Dac-am fost astfel nici rau nu-mi pare,
Stiu la bucurie cat pot tine,
Stiu cat pot sa-ndur daca ma doare.
Sunt mai aspra decat tarana arsa-n
Secete si tare cum e dalta.
Fac ce zic.Nu mi-am permis vreo farsa
Nici cu viata mea si nici cu alta.
Nu sunt o placuta companie,
Nici cu mine nu-s amic la toarta.
Iute ma orbeste vre-o manie
Si atat de greu iubirea-mi iarta.
Nu prea-s daruita cu ambitii,
Nici n-am vrut asa o pricopseala!
Ce fac eu nu stie de conditii,
De grabire, teama, timp, ori fala.
N-am fost daruita cu dulceata,
Nici cu farmec, nici c-o vraja-anume.
N-am luat usor nimic din viata
Si-am intors un chip curat spre lume.
Ce va fi fiind de-aci-nainte
De pe-acum in mine se strecoara
Viata scursa, sange, in cuvinte,
Ca sa moara, ori sa nu mai moara.
Doina Salajan
In ceas tarziu de noapte
....unele seri sunt asa de lungi si goale....si mult prea tacute.Vi s-a intamplat sa priviti o fotografie,atat de mult timp ,incat ea sa prinda viata?Cuvinte nerostite,doar de mine auzite...Si e atat de frig,iar noaptea atat de intunecata.Si pasarile dorm,si noi toti in amorteala inimilor noastre. Tacerea noptii este sufletul tremurator si delicat al unei lumi fantastice si pure, in care visele se implinesc, in care nu exista durere, in care lacrima nu isi cunoaste intelesul …
Tacerea noptii se naste mereu si mereu la inceputul apusului, izvorind peste el ca o apa vie, ca o ploaie de stele. Acolo e leaganul tacerii … la hotarul trandafiriu al somnului, in spatele pleoapelor grele , unde cuvintele dispar, iar ganduri negandite se intrepatrund in stare calma, cu o liniste inexplicabila, intr-un noian de vise … Lacrima devine mangaiere, durerea fizica devine zambet, sufletul este irigat cu dragoste si pasiune … iar chipul culcat pe perna zambeste printre gene … caci, printre umbrele noptii, imi apare palid chipul tau … Simt parca si parfumul tau ce ma imbata … si-as vrea ca, macar pentru o secunda, sa te desprinzi dintre umbre, sa te apropii, sa poti intinde o mana sa-mi mangai fruntea ravasita, sa imi zambesti, sa nu ma mai simt singura … As strange acea secunda intre pleoapele mele grele de vise si-as pastra-o acolo unde numai noi doi putem exista … pierduti de lume si de timp … plini de noi doi, imbratisati … fericiti … As adormi in sfarsit linistita langa trupul tau si te-as scalda in iubirea atat de plina de dor de noi …
Tacerea noptii se naste mereu si mereu la inceputul apusului, izvorind peste el ca o apa vie, ca o ploaie de stele. Acolo e leaganul tacerii … la hotarul trandafiriu al somnului, in spatele pleoapelor grele , unde cuvintele dispar, iar ganduri negandite se intrepatrund in stare calma, cu o liniste inexplicabila, intr-un noian de vise … Lacrima devine mangaiere, durerea fizica devine zambet, sufletul este irigat cu dragoste si pasiune … iar chipul culcat pe perna zambeste printre gene … caci, printre umbrele noptii, imi apare palid chipul tau … Simt parca si parfumul tau ce ma imbata … si-as vrea ca, macar pentru o secunda, sa te desprinzi dintre umbre, sa te apropii, sa poti intinde o mana sa-mi mangai fruntea ravasita, sa imi zambesti, sa nu ma mai simt singura … As strange acea secunda intre pleoapele mele grele de vise si-as pastra-o acolo unde numai noi doi putem exista … pierduti de lume si de timp … plini de noi doi, imbratisati … fericiti … As adormi in sfarsit linistita langa trupul tau si te-as scalda in iubirea atat de plina de dor de noi …
sâmbătă, 5 iunie 2010
Lacrimi....
Motto: As vrea sa ma topesc intr-o lacrima
si-n ea sa-si opreasca soarele razele
si sa plang la capatul luminii..
M-ai intrebat nu demult ce inseamna lacrimile pentru mine si atunci nu ti-am putut raspunde. Insa daca m-ai fi vazut plangand, atunci cand am aflat ca Ingerul Albastru a plecat, ai fi inteles poate...
De unde vin lacrimile? Sa fie ingerii responsabili de stralucirea lor amara? Cu siguranta, lacrimile sunt urmele lor, pentru ca fara de ingeri, eu n-as fi aflat ca plang din regretul paradisului.
Azi, toate lacrimile mele se duc in sus, de parca si-ar cauta sufletul pierdut printre stele, sau poate cerul e doar o alta treapta pentru purificarea inimii?Cu ce ar putea fi comparat atunci un suspin de inger? Nu stiu de ce, dar simt ca de multe ori nu ma intelegeti. V-ati obisnuit prea mult cu voi, incat adesea uitati... Nu intelegeti ca nu vreau sa pun dorinta inimii mele doar in inima mea?
Am inceput incet, incet sa devin dependenta de a ma purifica prin lacrimi si sufletul meu asteapta cu infrigurare acea picatura de Lacrima Albastra.
Voi ajunge vreodata atat de pura, incat sa nu ma mai pot oglindi decat in lacrimi de ingeri?
De ce ma simt oare atat de legat de muzica? Uneori nu pot face o diferenta intre lacrimi si muzica. De multe ori plang cantand sau cant plangand. Muzica se naste pentru mine din regretul caderii din paradis, e ca o amintire ca acolo si ea da nastere la urmele acestui regret, la lacrimi. De aceea, nu exista muzica fara amintirea paradisului si a caderii.
Si m-am intrebat de ce am cazut si tot eu am cautat sa-mi raspund. Secretul se afla cu siguranta in mine, mi-ai spus, dincolo de tot ce a fost candva. Raspunsul va trebui deci sa-l descopar singura, dar poate nici nu va mai fi nevoie. Poate-l stiu deja...
Cu cat inaintez in viata, imi dau seama ca imi recastig amintirile. Totul a mai fost candva. Adesea am impresia ca imit o lume pe care am mai trait-o, asta poate pentru ca nu castig nimic, ci ma recastig.
Cand ma gandesc la prima amintire, dincolo de ce se intampla in jurul meu, acum, imi amintesc de lumina paradisului. Cantec de raze... Doar atat mi-a mai ramas.
Doamne, voi culege lacrimile de la poarta raiului si-mi voi face cuib in ele. Si-mi voi aduna razele din amurgurile mele, stiind ca maine voi rasari iar...
Adesea, numai uitand totul, ne putem aminti ce-a fost la inceput. De ce, in noptile albe, ne revin in amintire lumi pierdute, pe care nici nu stiam sa le fi trait? Stiu. Noptile parcurg drumul intors al timpului si, transformandu-l in iluzie, nu ne mai ramane decat sa ne culegem primele amintiri.
Cand ma gandesc la nopti, la singuratatea visurilor mele, ma cuprinde un dor, pe drumuri necunoscut de ingeri. Incotro? Incotro? Exista abisuri si dincolo de suflet...
Adorm plangand, cautand aripi de ingeri si cand ma trezesc, nu-mi raman decat urme sarate si amare de lacrimi si uneori cate un fulg pe perna.
Doamne, nu lasa sa se stinga Soarele, insa ce oceane vei revarsa peste flacarile inimii mele? Si cand ma gandesc ca sunt unii care vor sa sarute focul si n-au curaj...
Totul nu-mi pare decat o asteptare fara sfarsit si atunci ma incearca un dor dupa alte lumi mai inalte.
Cerul senin ne obliga la mai multe intristari decat cel cenusit, pentru ca ne pune in fata prea multe sperante, spre care n-avem uneori curajul sa zburam visand.
Stii care e primul lucru pe care-l facem cand ne nastem iar? Plangem, plangem cat ne tin puterile. Cu siguranta, trebuie sa fi fost mult mai frumos dincolo, de regretam revenirea aici, inca din prima clipa de viata retraita. Obisnuindu-ne intr-un fel cu asta, invatam a plange tot mai des. Chiar si maine vom cauta sa plangem si poate fara nici un motiv. Dar vreau sa cred ca lacrimile nu trebuie sa ne scrie viitorul, chiar daca unii ar sti de la inceput ce ar putea sa urmeze. Ziua de maine nu trebuie sa fie generozitatea lacrimilor si nici toate lacrimile neplanse, chiar daca am reinventa o consolare prin obisnuinta de a plange si am redescoperi chiar ca ne putem purifica prin asta.
Vreau sa cred ca nu ne-am nascut pentru a suferi, insa adesea, dulceata lacrimilor ne orbeste si am ramane asa o viata intreaga, sarutandu-ne propriile lacrimi.
Cand plang, totul mi se pare mai aproape de cer... Plang adresea pentru ca nu pot zbura fara a ma intoarce iar aici, printre umbre de lumina si oameni fara vise. Insa nu pot trai mult aici si ma intorc printre ingeri. Dar nici acolo nu pot sta mult. Imi amintesc ca sunt atatea lucruri pe care nu le-am facut pe pamant, ma impiedic si cad... Raman iar cu o singura aripa si nu primesc in schimb decat un dor de a cauta ceea ce lipseste din experienta mea de viata dupa viata. Trebuie sa fi trait si alte vieti. De unde altfel atatea intrebari?
Nu pot sa uit prezenta eterna a cantecului de nou inceput, care imi revine in clipa nasterii.
Cand plangi, te-ai uitat vreodata in ochii tai mai misteriosi ca doua piramide? Privindu-i, ai inteles poate ca nu poti muri. Si atunci, se pierd raspunsuri si intrebari ce nu-si mai au rostul. Si atunci se naste o certitudine ciudata, pe care eu insami o stiam pierduta in adancul sufletului meu. Da! Nu puteam muri. Este tacerea ochilor care ne conduce privirea spre proprii nostri ochi, calmul egiptean al visului in fata mortii ce nu exista. Odata, demult, am inteles asta. Privindu-ma in oglinda, intrebandu-mi ochii, am inteles de ce nu pot muri, de ce nu pot muri niciodata. Ei stiu totul, caci ochii au pete de neant, urme de nemurire, ce ne asigura ca nu se mai poate intampla nimic strain de tot ce-a fost. Viata e atunci o reamintire continua a vietilor noastre trecute, iar visele mele de iubire sunt o amintire a vietilor viitore, in care imi pun adesea intreaga mea speranta. Si atunci ochii incep sa planga, regretand tot ce a fost candva, suferind dupa repetitia aceasta la infinit, dupa caderea din paradis, pentru setea fiintei mele de a naste viata din iubire.
M-am intrebat cum arata paradisul. Raspunsul se afla in mine, mi-am zis. Am inchis ochii si le-am simtit. Culorile nebanuite, nuante neintrezarite ce capata un relief orbitor, rasarind din adancul unei memorii pe care o credem pierduta. Materia, atinsa de extaz, pare a se desfasura in aparenta unei lumi tremuratoare si totul vibreaza intr-o stralucire nefireasca.
De cate ori ma apuca setea de pamant, paradisul e aruncat pe un plan al uitarii, iar eu sunt coborat in prim-plan, intr-o risipa de lacrimi pe care incerc sa o topesc cu raze de lumina.
Adesea, m-am visat soarele acestei prabusiri intre cer si pamant...
Pazesc ingerii somnul lumii, sau ii tin de urat lui Dumnezeu? Nu stiu... Va veni o vreme cand Lacrima va cadea din cer. Pana atunci, ea este intervalul dintre bataile inimii.
Uneori simt ca sunt lacrimi ce sfredelesc pamantul si rasar ca astrii pe alte taramuri. Cine plange stelele noastre, cand eu imi caut lacrimile pe caldaramul altor ceruri?
Daca fiecare lacrima a mea ar fi o stea, atunci, as inventa un nou cer, unde ele sa rasara in fiecare noapte, cand alte stele se vor naste. Poate ca oceanele si marile sunt lacrimi varsate de Dumnezeu sub impresia singuratatii sale, inainte de a crea primii oameni.
Adesea, noaptea, simt nevoia sa plang sub toate stelele, in disperarea ca nu ma pot desprinde pentru totdeauna de pamant si sa zbor spre lumina.
Sunt clipe cand simt ca viata umbreste paradisul si cerul albastru e atunci, ca un suspin in suflet.
Uneori, corpul este o problema peste care trebuie sa sar, cand vreau sa ma agat de stele... Atunci, plansul e un fior pur, crescut din toate deserturile spatiului si ale sufletului, spre a le completa in sensul infinitului. Iar o amintire din paradis nu-i decat un freamat, incat absolut tot ce ne cade sub simturi, ne scoate din timp.
Pentru mine, paradisul n-a avut decat un defect: acela de a nu fi cunoscut lacrimile. Facandu-mi-se dor de o lacrima, am renuntat la fericire. Nu stiu acum cat a fost intamplare si cat a fost cadere voluntara. Si acum, de cate ori privesc cerul, ma doare regretul caderii mele...
Cand ma gandesc pana unde se poate cadea, imi amintesc ca au fost oameni in viata aceasta care au incercat sa ma purifice de sentimente. Din fericire, nu au reusit decat sa ma faca mai puternica, dorind si mai mult sa pot iubi.
Cred ca niciodata n-as putea sa renunt la a simti. As ramane fara aripi, m-as prabusi in cascadele propriului meu abis pe cand eu nu vreau decat sa ma risipesc in fasii de azur, sa rasar in fiecare clipa cu dorinta de a straluci azi mai mult decat ieri.
Putini sunt cei care cunosc adevarata valoare a culorilor. Pentru mine, o culoare este o stare de spirit iar toate culorile poarta in ele misterul unui sentiment.
Adesea, un suflet care iubeste este ca un curcubeu: fericire - tristete, zamber - lacrima, soapta - strigat, da - nu, pleaca - vino, te vrea - nu te vreau, te iubesc - nu te mai iubesc!
Uneori, viata sufletului nostru nu este altceva decat o paleta uriasa de culori…
Ma gandesc la ingeri si nu vad decat aripi. Ma gandesc la mine si nu vad decat lumina. Ma gandesc tine si nu vad decat un infinit albastru de lacrimi...
Ilinca Iulia Petre
si-n ea sa-si opreasca soarele razele
si sa plang la capatul luminii..
M-ai intrebat nu demult ce inseamna lacrimile pentru mine si atunci nu ti-am putut raspunde. Insa daca m-ai fi vazut plangand, atunci cand am aflat ca Ingerul Albastru a plecat, ai fi inteles poate...
De unde vin lacrimile? Sa fie ingerii responsabili de stralucirea lor amara? Cu siguranta, lacrimile sunt urmele lor, pentru ca fara de ingeri, eu n-as fi aflat ca plang din regretul paradisului.
Azi, toate lacrimile mele se duc in sus, de parca si-ar cauta sufletul pierdut printre stele, sau poate cerul e doar o alta treapta pentru purificarea inimii?Cu ce ar putea fi comparat atunci un suspin de inger? Nu stiu de ce, dar simt ca de multe ori nu ma intelegeti. V-ati obisnuit prea mult cu voi, incat adesea uitati... Nu intelegeti ca nu vreau sa pun dorinta inimii mele doar in inima mea?
Am inceput incet, incet sa devin dependenta de a ma purifica prin lacrimi si sufletul meu asteapta cu infrigurare acea picatura de Lacrima Albastra.
Voi ajunge vreodata atat de pura, incat sa nu ma mai pot oglindi decat in lacrimi de ingeri?
De ce ma simt oare atat de legat de muzica? Uneori nu pot face o diferenta intre lacrimi si muzica. De multe ori plang cantand sau cant plangand. Muzica se naste pentru mine din regretul caderii din paradis, e ca o amintire ca acolo si ea da nastere la urmele acestui regret, la lacrimi. De aceea, nu exista muzica fara amintirea paradisului si a caderii.
Si m-am intrebat de ce am cazut si tot eu am cautat sa-mi raspund. Secretul se afla cu siguranta in mine, mi-ai spus, dincolo de tot ce a fost candva. Raspunsul va trebui deci sa-l descopar singura, dar poate nici nu va mai fi nevoie. Poate-l stiu deja...
Cu cat inaintez in viata, imi dau seama ca imi recastig amintirile. Totul a mai fost candva. Adesea am impresia ca imit o lume pe care am mai trait-o, asta poate pentru ca nu castig nimic, ci ma recastig.
Cand ma gandesc la prima amintire, dincolo de ce se intampla in jurul meu, acum, imi amintesc de lumina paradisului. Cantec de raze... Doar atat mi-a mai ramas.
Doamne, voi culege lacrimile de la poarta raiului si-mi voi face cuib in ele. Si-mi voi aduna razele din amurgurile mele, stiind ca maine voi rasari iar...
Adesea, numai uitand totul, ne putem aminti ce-a fost la inceput. De ce, in noptile albe, ne revin in amintire lumi pierdute, pe care nici nu stiam sa le fi trait? Stiu. Noptile parcurg drumul intors al timpului si, transformandu-l in iluzie, nu ne mai ramane decat sa ne culegem primele amintiri.
Cand ma gandesc la nopti, la singuratatea visurilor mele, ma cuprinde un dor, pe drumuri necunoscut de ingeri. Incotro? Incotro? Exista abisuri si dincolo de suflet...
Adorm plangand, cautand aripi de ingeri si cand ma trezesc, nu-mi raman decat urme sarate si amare de lacrimi si uneori cate un fulg pe perna.
Doamne, nu lasa sa se stinga Soarele, insa ce oceane vei revarsa peste flacarile inimii mele? Si cand ma gandesc ca sunt unii care vor sa sarute focul si n-au curaj...
Totul nu-mi pare decat o asteptare fara sfarsit si atunci ma incearca un dor dupa alte lumi mai inalte.
Cerul senin ne obliga la mai multe intristari decat cel cenusit, pentru ca ne pune in fata prea multe sperante, spre care n-avem uneori curajul sa zburam visand.
Stii care e primul lucru pe care-l facem cand ne nastem iar? Plangem, plangem cat ne tin puterile. Cu siguranta, trebuie sa fi fost mult mai frumos dincolo, de regretam revenirea aici, inca din prima clipa de viata retraita. Obisnuindu-ne intr-un fel cu asta, invatam a plange tot mai des. Chiar si maine vom cauta sa plangem si poate fara nici un motiv. Dar vreau sa cred ca lacrimile nu trebuie sa ne scrie viitorul, chiar daca unii ar sti de la inceput ce ar putea sa urmeze. Ziua de maine nu trebuie sa fie generozitatea lacrimilor si nici toate lacrimile neplanse, chiar daca am reinventa o consolare prin obisnuinta de a plange si am redescoperi chiar ca ne putem purifica prin asta.
Vreau sa cred ca nu ne-am nascut pentru a suferi, insa adesea, dulceata lacrimilor ne orbeste si am ramane asa o viata intreaga, sarutandu-ne propriile lacrimi.
Cand plang, totul mi se pare mai aproape de cer... Plang adresea pentru ca nu pot zbura fara a ma intoarce iar aici, printre umbre de lumina si oameni fara vise. Insa nu pot trai mult aici si ma intorc printre ingeri. Dar nici acolo nu pot sta mult. Imi amintesc ca sunt atatea lucruri pe care nu le-am facut pe pamant, ma impiedic si cad... Raman iar cu o singura aripa si nu primesc in schimb decat un dor de a cauta ceea ce lipseste din experienta mea de viata dupa viata. Trebuie sa fi trait si alte vieti. De unde altfel atatea intrebari?
Nu pot sa uit prezenta eterna a cantecului de nou inceput, care imi revine in clipa nasterii.
Cand plangi, te-ai uitat vreodata in ochii tai mai misteriosi ca doua piramide? Privindu-i, ai inteles poate ca nu poti muri. Si atunci, se pierd raspunsuri si intrebari ce nu-si mai au rostul. Si atunci se naste o certitudine ciudata, pe care eu insami o stiam pierduta in adancul sufletului meu. Da! Nu puteam muri. Este tacerea ochilor care ne conduce privirea spre proprii nostri ochi, calmul egiptean al visului in fata mortii ce nu exista. Odata, demult, am inteles asta. Privindu-ma in oglinda, intrebandu-mi ochii, am inteles de ce nu pot muri, de ce nu pot muri niciodata. Ei stiu totul, caci ochii au pete de neant, urme de nemurire, ce ne asigura ca nu se mai poate intampla nimic strain de tot ce-a fost. Viata e atunci o reamintire continua a vietilor noastre trecute, iar visele mele de iubire sunt o amintire a vietilor viitore, in care imi pun adesea intreaga mea speranta. Si atunci ochii incep sa planga, regretand tot ce a fost candva, suferind dupa repetitia aceasta la infinit, dupa caderea din paradis, pentru setea fiintei mele de a naste viata din iubire.
M-am intrebat cum arata paradisul. Raspunsul se afla in mine, mi-am zis. Am inchis ochii si le-am simtit. Culorile nebanuite, nuante neintrezarite ce capata un relief orbitor, rasarind din adancul unei memorii pe care o credem pierduta. Materia, atinsa de extaz, pare a se desfasura in aparenta unei lumi tremuratoare si totul vibreaza intr-o stralucire nefireasca.
De cate ori ma apuca setea de pamant, paradisul e aruncat pe un plan al uitarii, iar eu sunt coborat in prim-plan, intr-o risipa de lacrimi pe care incerc sa o topesc cu raze de lumina.
Adesea, m-am visat soarele acestei prabusiri intre cer si pamant...
Pazesc ingerii somnul lumii, sau ii tin de urat lui Dumnezeu? Nu stiu... Va veni o vreme cand Lacrima va cadea din cer. Pana atunci, ea este intervalul dintre bataile inimii.
Uneori simt ca sunt lacrimi ce sfredelesc pamantul si rasar ca astrii pe alte taramuri. Cine plange stelele noastre, cand eu imi caut lacrimile pe caldaramul altor ceruri?
Daca fiecare lacrima a mea ar fi o stea, atunci, as inventa un nou cer, unde ele sa rasara in fiecare noapte, cand alte stele se vor naste. Poate ca oceanele si marile sunt lacrimi varsate de Dumnezeu sub impresia singuratatii sale, inainte de a crea primii oameni.
Adesea, noaptea, simt nevoia sa plang sub toate stelele, in disperarea ca nu ma pot desprinde pentru totdeauna de pamant si sa zbor spre lumina.
Sunt clipe cand simt ca viata umbreste paradisul si cerul albastru e atunci, ca un suspin in suflet.
Uneori, corpul este o problema peste care trebuie sa sar, cand vreau sa ma agat de stele... Atunci, plansul e un fior pur, crescut din toate deserturile spatiului si ale sufletului, spre a le completa in sensul infinitului. Iar o amintire din paradis nu-i decat un freamat, incat absolut tot ce ne cade sub simturi, ne scoate din timp.
Pentru mine, paradisul n-a avut decat un defect: acela de a nu fi cunoscut lacrimile. Facandu-mi-se dor de o lacrima, am renuntat la fericire. Nu stiu acum cat a fost intamplare si cat a fost cadere voluntara. Si acum, de cate ori privesc cerul, ma doare regretul caderii mele...
Cand ma gandesc pana unde se poate cadea, imi amintesc ca au fost oameni in viata aceasta care au incercat sa ma purifice de sentimente. Din fericire, nu au reusit decat sa ma faca mai puternica, dorind si mai mult sa pot iubi.
Cred ca niciodata n-as putea sa renunt la a simti. As ramane fara aripi, m-as prabusi in cascadele propriului meu abis pe cand eu nu vreau decat sa ma risipesc in fasii de azur, sa rasar in fiecare clipa cu dorinta de a straluci azi mai mult decat ieri.
Putini sunt cei care cunosc adevarata valoare a culorilor. Pentru mine, o culoare este o stare de spirit iar toate culorile poarta in ele misterul unui sentiment.
Adesea, un suflet care iubeste este ca un curcubeu: fericire - tristete, zamber - lacrima, soapta - strigat, da - nu, pleaca - vino, te vrea - nu te vreau, te iubesc - nu te mai iubesc!
Uneori, viata sufletului nostru nu este altceva decat o paleta uriasa de culori…
Ma gandesc la ingeri si nu vad decat aripi. Ma gandesc la mine si nu vad decat lumina. Ma gandesc tine si nu vad decat un infinit albastru de lacrimi...
Ilinca Iulia Petre
vineri, 4 iunie 2010
Amintiri...
Cu trecerea anilor, am inteles ca o prima intalnire cu o persoana deosebita, te poate marca pentru mult timp….chiar pe viata. Reantorcandu-ma in anii adolescetei, imi amintesc de emotia pe care am simtit-o la prima intalnire avuta cu scriitorul,poetul si omul ce a fost Octavian Paler.Lecturarea primei pagini din romanul Viata pe un peron, m-a captivat emotional puternic, atat de puternic incat am stiut ca acea intalnire nu e una obisnuita.Ca ma va face sa ma reantorc mereu in timp la acea carte.Copilul de atunci a devenit adult,a scris si el la randu-i cateva cuvinte despre sentimentul trait atunci,dar iata si dupa trecerea atator ani,tot dupa o prima intalnire de suflet cu o persoana deosebita.Daca a fost si ultima sau nu, daca a fost intamplator sau nu…tot trecerea timpului imi va raspunde.Glasul inimii imi spune ca asa cum intalnirea cu Octavian Paler, nu a fost nici ultima, nici intamplatoare, nici aceasta nu va fi .”Sa astepti oricat”-spune Octavian……si “sa nu numeri zilele”…..Poezia se intituleaza :
TIE
Tu mi-ai adus in suflet bucurie,
O bucurie nesperat de mare.
Posibil e sa fie-o stare trecatoare,
Nu vreau inca sa-mi pun aceasta intrebare.
Ma aflu la intersectia trecutului cu viitorul,
Si lupt cu mine insami sa uit cat doare dorul.
Cu tine aproape trecutul e departe,
De viitor doar o iluzie ma mai desparte.
Cand vei pleca vei lua cu tine
Lumina ce-ai adus in mine,
Iar eu iti voi pastra o amintire,
A clipelor ce tu mi-ai daruit de fericire.
Cand sufletul de-o grea durere imi era amortit,
Avandu-te alaturi ca prin minune el si-a revenit.
Azi tu ai fost salvarea de care nu stiam ca am nevoie,
Maine altcineva sa-ti incalzeasca inima-ti va cere voie.
Intre ce-a fost si ce va fi,
Privirea-ti calda in inima-mi va dainui.
Rogu-ma-voi sa-ti fie bine
Din cand in cand sa-ti amintesti de mine.
...................................................................................
Toate plecarile sunt ….mici despartiri…sau imense.Cum a fost cea a marelui scriitor,a tuturor celor dragi care pleaca din viata noastra.Dar lumina si caldura transmisa de opera sa,sau parfumul a trei trandafiri ce parca refuza sa se ofilesca intr-o vaza , raman cu noi, precum toate amintirile frumoase dintr-o viata.
TIE
Tu mi-ai adus in suflet bucurie,
O bucurie nesperat de mare.
Posibil e sa fie-o stare trecatoare,
Nu vreau inca sa-mi pun aceasta intrebare.
Ma aflu la intersectia trecutului cu viitorul,
Si lupt cu mine insami sa uit cat doare dorul.
Cu tine aproape trecutul e departe,
De viitor doar o iluzie ma mai desparte.
Cand vei pleca vei lua cu tine
Lumina ce-ai adus in mine,
Iar eu iti voi pastra o amintire,
A clipelor ce tu mi-ai daruit de fericire.
Cand sufletul de-o grea durere imi era amortit,
Avandu-te alaturi ca prin minune el si-a revenit.
Azi tu ai fost salvarea de care nu stiam ca am nevoie,
Maine altcineva sa-ti incalzeasca inima-ti va cere voie.
Intre ce-a fost si ce va fi,
Privirea-ti calda in inima-mi va dainui.
Rogu-ma-voi sa-ti fie bine
Din cand in cand sa-ti amintesti de mine.
...................................................................................
Toate plecarile sunt ….mici despartiri…sau imense.Cum a fost cea a marelui scriitor,a tuturor celor dragi care pleaca din viata noastra.Dar lumina si caldura transmisa de opera sa,sau parfumul a trei trandafiri ce parca refuza sa se ofilesca intr-o vaza , raman cu noi, precum toate amintirile frumoase dintr-o viata.
TIMPUL
De ce esti timpule asa grabit,
Nu vezi cate inimi in graba ta ai golit?
Le-ai luat fara voie in a ta calatorie,
Si alergi cu o neanchipuita bucurie.
Eu reusesc sa tin pasul cu tine,
Degeaba pari mirat uitandu-te la mine.
Alerg cu tine simtind aceeasi bucurie,
Pe care ti-o da o lunga prietenie.
Daca oamenii ca pe-un prieten te-ar privi,
Sufletele li s-ar mai linisti.
Ar accepta mai usor ca tu in fuga-ti dai bucurii si tristeti,
De la inceput si pana la sfarsitul unei vieti.
Si nu esti deloc partinitor,
Cu aceeasi masura imparti totul, tuturor.
Eu astazi te asigur ca nu e vina ta,
Daca unii soarta nu-si pot accepta.
Nu vezi cate inimi in graba ta ai golit?
Le-ai luat fara voie in a ta calatorie,
Si alergi cu o neanchipuita bucurie.
Eu reusesc sa tin pasul cu tine,
Degeaba pari mirat uitandu-te la mine.
Alerg cu tine simtind aceeasi bucurie,
Pe care ti-o da o lunga prietenie.
Daca oamenii ca pe-un prieten te-ar privi,
Sufletele li s-ar mai linisti.
Ar accepta mai usor ca tu in fuga-ti dai bucurii si tristeti,
De la inceput si pana la sfarsitul unei vieti.
Si nu esti deloc partinitor,
Cu aceeasi masura imparti totul, tuturor.
Eu astazi te asigur ca nu e vina ta,
Daca unii soarta nu-si pot accepta.
Citatul zilei
"Dragostea este ca bolile contagioase. Cu cat te temi mai mult de ea, cu atat esti mai expus."
Nicolas Sebastian Roch Chamfort
Nicolas Sebastian Roch Chamfort
joi, 3 iunie 2010
Tacerea veni ultima
Mai intai s-au stins toate stelele.
Si frunzele au incetat sa mai cante.
Apoi au cazut grele,pleoapele copiilor,
Sfasiind intunericul..
Gandurile mi se aseaza intr-o anumita ordine
Intr-un tarziu.
Un singur caine latra
De patru, de cinci ori..
Tacerea veni ultima,
Ca un lac imens...
Fara margini.....
Victoria Basta
Si frunzele au incetat sa mai cante.
Apoi au cazut grele,pleoapele copiilor,
Sfasiind intunericul..
Gandurile mi se aseaza intr-o anumita ordine
Intr-un tarziu.
Un singur caine latra
De patru, de cinci ori..
Tacerea veni ultima,
Ca un lac imens...
Fara margini.....
Victoria Basta
Aminteste-ti...
Aminteste-ti sa-ti petreci timpul cu persoanele iubite,
pentru ca nu vor fi langa tine o eternitate .
Aminteste-ti sa-l imbratisezi cu dragoste pe cel de langa tine,
pentru ca aceasta este singura comoara pe care o poti oferi cu inima si nu te costa nimic .
Aminteste-ti sa spui te iubesc partenerului si persoanelor pe care le indragesti ,
dar mai ales sa spui din inima .
O sarutare si o imbratisare vor alina durerea atunci cand sunt sincere .
Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mana si sa pretuiesti acel moment,
pentru ca intr-o zi acea persoana nu va mai fi langa tine.
Fa-ti timp sa iubesti , fa-ti timp sa vorbesti ,
fa-ti timp sa impartasesti gandurile pretioase pe care le ai....
Fragment din "Paradoxul vremurilor noastre "- de Octavian Paler
pentru ca nu vor fi langa tine o eternitate .
Aminteste-ti sa-l imbratisezi cu dragoste pe cel de langa tine,
pentru ca aceasta este singura comoara pe care o poti oferi cu inima si nu te costa nimic .
Aminteste-ti sa spui te iubesc partenerului si persoanelor pe care le indragesti ,
dar mai ales sa spui din inima .
O sarutare si o imbratisare vor alina durerea atunci cand sunt sincere .
Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mana si sa pretuiesti acel moment,
pentru ca intr-o zi acea persoana nu va mai fi langa tine.
Fa-ti timp sa iubesti , fa-ti timp sa vorbesti ,
fa-ti timp sa impartasesti gandurile pretioase pe care le ai....
Fragment din "Paradoxul vremurilor noastre "- de Octavian Paler
Endless Love
Motto:
"„Frumuseţea unui sentiment se măsoară prin sacrificiul pe care eşti gata să-l faci pentru el…” – John Galsworthy
Uneori, sentimentele nici nu mai au timp să verse o lacrimă în amintirea momentelor frumoase mult prea repede uitate…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)