duminică, 10 octombrie 2010
Cine esti?
Nici luna plutitoare, nici stelele din ceri
N-or să pătrunză-n umbra trecutelor dureri,
N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereţi,
Chiar de-aş avea de-acuma ş-o sută de vieţi,
Căci sufletu-mi e-atâta de-ntunecat de-atunci…
Tu numai o privire în visul meu arunci.
Ca toamna cea târzie e viaţa mea, şi cad
Iluzii ca şi frunza pe undele de vad
Şi nici o bucurie în cale-mi nu culeg,
Nimic de care-n lume iubirea mea să leg,
Ca pe bătrânul Cain, pustiuri mă cuprind…
Doar braţele-ţi de marmur în visul meu se-ntind.
Aş vrea a mea viaţă să aib-un înţeles,
Să apăr adevăruri, minciună ori eres,
Pentr-un nimic oricare, cu lumea să mă lupt
De-ar fi să mă strivească puterea-i dedesupt,
Dar nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic…
Doar genele-ţi umbroase în visu-mi se ridic.
Puţin îmi pasă dacă cu mine voi spori
Mulţimea care numai se naşte spre-a muri,
Din leagănul acelor sicriu nu s-a făcut
Ce-avură fericirea de-a nu se fi născut
Şi să ajung ca dânşii atâta am visat…
Ci doar de nemurire în vis mi-ai revărsat.
Precum corăbii negre mânate sunt de vânt
Cu pânzele umflate departe de pământ,
Cum între cer şi mare trec paserile-n stol,
Plutesc a mele gânduri pe-a sufletului gol
Şi-ntind a lor aripe spre negre depărtări,
Tu nu treci, cum nu trece luceafărul pe mări.
Am blăstămat în haos întâiul vieţii colţ…
Pe care se-nălţară a cerurilor bolţi,
El fu începătorul eternelor dureri,
El e eternul astăzi, şi-a fost eternul ieri,
Am blăstămat viaţa în însuşi al ei miez…
Ci tu, intrând în visu-mi, te binecuvintez.
De noaptea cugetări-mi, de gânduri ce gândesc,
Pustiul se întinde, păduri îmbătrânesc
De aspra viscolire sălbatecului cânt
Îşi scutură copacii frunzişul la pământ,
Căci sufletu-mi copil e al viscolelor reci…
Tu, ramură-nflorită, pe visul meu te pleci.
Mai e încă în mine ceva de amăgit?
Au moartea ca s-o merit destul n-am suferit,
Trecutu-mi de durere prea este uniform
Ca să am drept de somnul pământului s-adorm?
N-am izbutit de mine destul a-mi bate joc
De mai apari în visu-mi… o rază de noroc?
Dar cine eşti tu oare cu ochii de mă minţi,
Ai căror raze lucii sunt dulci făgăduinţi
De-amor fără de margini, de drage fericiri
Cari nu sunt în lumea aceasta nicăiri?
De ce cu arătarea-ţi îngreui al meu gând,
Cu farmecul în visul vieţi-mi străbătând?
(Mihai Eminescu)
N-or să pătrunză-n umbra trecutelor dureri,
N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereţi,
Chiar de-aş avea de-acuma ş-o sută de vieţi,
Căci sufletu-mi e-atâta de-ntunecat de-atunci…
Tu numai o privire în visul meu arunci.
Ca toamna cea târzie e viaţa mea, şi cad
Iluzii ca şi frunza pe undele de vad
Şi nici o bucurie în cale-mi nu culeg,
Nimic de care-n lume iubirea mea să leg,
Ca pe bătrânul Cain, pustiuri mă cuprind…
Doar braţele-ţi de marmur în visul meu se-ntind.
Aş vrea a mea viaţă să aib-un înţeles,
Să apăr adevăruri, minciună ori eres,
Pentr-un nimic oricare, cu lumea să mă lupt
De-ar fi să mă strivească puterea-i dedesupt,
Dar nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic…
Doar genele-ţi umbroase în visu-mi se ridic.
Puţin îmi pasă dacă cu mine voi spori
Mulţimea care numai se naşte spre-a muri,
Din leagănul acelor sicriu nu s-a făcut
Ce-avură fericirea de-a nu se fi născut
Şi să ajung ca dânşii atâta am visat…
Ci doar de nemurire în vis mi-ai revărsat.
Precum corăbii negre mânate sunt de vânt
Cu pânzele umflate departe de pământ,
Cum între cer şi mare trec paserile-n stol,
Plutesc a mele gânduri pe-a sufletului gol
Şi-ntind a lor aripe spre negre depărtări,
Tu nu treci, cum nu trece luceafărul pe mări.
Am blăstămat în haos întâiul vieţii colţ…
Pe care se-nălţară a cerurilor bolţi,
El fu începătorul eternelor dureri,
El e eternul astăzi, şi-a fost eternul ieri,
Am blăstămat viaţa în însuşi al ei miez…
Ci tu, intrând în visu-mi, te binecuvintez.
De noaptea cugetări-mi, de gânduri ce gândesc,
Pustiul se întinde, păduri îmbătrânesc
De aspra viscolire sălbatecului cânt
Îşi scutură copacii frunzişul la pământ,
Căci sufletu-mi copil e al viscolelor reci…
Tu, ramură-nflorită, pe visul meu te pleci.
Mai e încă în mine ceva de amăgit?
Au moartea ca s-o merit destul n-am suferit,
Trecutu-mi de durere prea este uniform
Ca să am drept de somnul pământului s-adorm?
N-am izbutit de mine destul a-mi bate joc
De mai apari în visu-mi… o rază de noroc?
Dar cine eşti tu oare cu ochii de mă minţi,
Ai căror raze lucii sunt dulci făgăduinţi
De-amor fără de margini, de drage fericiri
Cari nu sunt în lumea aceasta nicăiri?
De ce cu arătarea-ţi îngreui al meu gând,
Cu farmecul în visul vieţi-mi străbătând?
(Mihai Eminescu)
Si noaptea-i pleoapa unei launtrice lumine...
În juru-acestei roze pluteste-o fina boare.
E-un nimb fragil de ceata? Vrej de parfum e oare?
Un rest din valul noptii e parul tau de maur?
Trezeste-te, caci zorii în cupe toarna aur...
Surâs si puritate! O, rasarit divin!
În cupe scânteiaza câte-un imens rubin!
Fa dintr-un ram de santal o harfa sa vibreze
Si arde alta creanga ca sa ne parfumeze)
Din flori ceresti coboara petale de lumina
Si-alcatuiesc corole de aur în gradina,
În cupa cum e crinul tom vin cu-obraz de roza.
În asfintit nori vineti mor în apoteoza...
În zori stropi puri de roua pun perie pe lalele.
Duios si-nclina fruntea timide viorele.
Iar mugurele rozei plapânde si sfioase
Îsi strânge-n juru-i pudic tunica de matase.
În asta seara vinul ma-nvat-un sens mai pur:
Cu sânge cast, de roze, paharele ni-s pline,
Iar cupa-i modelata din închegat azur.
Si noaptea-i pleoapa unei launtrice lumine...
Ma fascineaza pururi un chip frumos de fata
Si mâna-mi are vesnic magnet pentru pahar.
Caci orice-atom din mine se bucura de-un har,
Oricarei parti din mine o bucurie-i data.
Ieri dis-de-dimineata cu-o fata ca o stea
Sorbeam parfumul noptii si vinul roz si ora.
Ca perla-n scoica vinul asa intens lucea,
Încât trezi deodata din somnu-i aurora.
Din cripta mea arome de vin au sa emane,
încât cei ce vor trece pleca-vor îmbatati.
Si-atât senin pluti-va în nimburi diafane,
Ca-ndragostitii sta-vor în loc transfigurati.
Un câmp de roze-i lumea. Privighetori le cânta.
Iar fluturii sunt oaspeti. Când nu-s privighetori,
Nici trandafiri, nici fluturi - am stele-n loc de flori,
Iar soapta ta e harfa ce-mi face ora sfânta.
Putin mai mult vin rosu, pentru ca trandafirii
Pe-obrajii tai, iubito, mai vii sa se deschida.
Khayyam, putin mai multa tristete fericirii,
Caci în curând iubita va-ncepe sa-ti surâda.
Noi suntem sensul unic al vesnicului Faur
Si noi esenta prima din ochiul sau curat.
Al lumii cerc l-aseman cu un inel de aur
În care omul este rubinul încrustat.
E-april. Pluteste-n aer o vraja de nespus.
Se nasc din nou sperante si-ndemnuri de a fi.
Fiece floare alba e mâna lui Moisi
Si-n fiecare briza respira, blând, Iisus.
Zefirul rascoleste obrajii rozelor
Si-n umbra parfumata ne mângâie extazul.
Atât de plin de vraja si de noroc e ceasul,
Ca tristul ieri dispare ca fulgul de usor...
Toti idolii pe care atât i-am adorat
Mi-au sângerat credinta cu rani ce nu se vindec.
Mi-ai înecat tristetea în vinul parfumat
Si mi-au vândut la urma renumele pe-un cântec.
Cu trandafiri se umple azurul de clestar,
în aer curge-n pic
(Logica)
E-un nimb fragil de ceata? Vrej de parfum e oare?
Un rest din valul noptii e parul tau de maur?
Trezeste-te, caci zorii în cupe toarna aur...
Surâs si puritate! O, rasarit divin!
În cupe scânteiaza câte-un imens rubin!
Fa dintr-un ram de santal o harfa sa vibreze
Si arde alta creanga ca sa ne parfumeze)
Din flori ceresti coboara petale de lumina
Si-alcatuiesc corole de aur în gradina,
În cupa cum e crinul tom vin cu-obraz de roza.
În asfintit nori vineti mor în apoteoza...
În zori stropi puri de roua pun perie pe lalele.
Duios si-nclina fruntea timide viorele.
Iar mugurele rozei plapânde si sfioase
Îsi strânge-n juru-i pudic tunica de matase.
În asta seara vinul ma-nvat-un sens mai pur:
Cu sânge cast, de roze, paharele ni-s pline,
Iar cupa-i modelata din închegat azur.
Si noaptea-i pleoapa unei launtrice lumine...
Ma fascineaza pururi un chip frumos de fata
Si mâna-mi are vesnic magnet pentru pahar.
Caci orice-atom din mine se bucura de-un har,
Oricarei parti din mine o bucurie-i data.
Ieri dis-de-dimineata cu-o fata ca o stea
Sorbeam parfumul noptii si vinul roz si ora.
Ca perla-n scoica vinul asa intens lucea,
Încât trezi deodata din somnu-i aurora.
Din cripta mea arome de vin au sa emane,
încât cei ce vor trece pleca-vor îmbatati.
Si-atât senin pluti-va în nimburi diafane,
Ca-ndragostitii sta-vor în loc transfigurati.
Un câmp de roze-i lumea. Privighetori le cânta.
Iar fluturii sunt oaspeti. Când nu-s privighetori,
Nici trandafiri, nici fluturi - am stele-n loc de flori,
Iar soapta ta e harfa ce-mi face ora sfânta.
Putin mai mult vin rosu, pentru ca trandafirii
Pe-obrajii tai, iubito, mai vii sa se deschida.
Khayyam, putin mai multa tristete fericirii,
Caci în curând iubita va-ncepe sa-ti surâda.
Noi suntem sensul unic al vesnicului Faur
Si noi esenta prima din ochiul sau curat.
Al lumii cerc l-aseman cu un inel de aur
În care omul este rubinul încrustat.
E-april. Pluteste-n aer o vraja de nespus.
Se nasc din nou sperante si-ndemnuri de a fi.
Fiece floare alba e mâna lui Moisi
Si-n fiecare briza respira, blând, Iisus.
Zefirul rascoleste obrajii rozelor
Si-n umbra parfumata ne mângâie extazul.
Atât de plin de vraja si de noroc e ceasul,
Ca tristul ieri dispare ca fulgul de usor...
Toti idolii pe care atât i-am adorat
Mi-au sângerat credinta cu rani ce nu se vindec.
Mi-ai înecat tristetea în vinul parfumat
Si mi-au vândut la urma renumele pe-un cântec.
Cu trandafiri se umple azurul de clestar,
în aer curge-n pic
(Logica)
Fericirea e in comunitate cu altii
Omul nu poate trai nici o clipa inchis in prezent. El nu e satisfacut niciodata prin ceea ce ii da prezentul. El spera la ceva mai mult de la viitor. El spera ca poate scapa de greutatile prezente, in viitorul mai apropiat sau mai departat; sau ca va ramine in fericirea prezenta. El se transcende mereu spre viitor. Niciodata nu socoteste ca a ajuns la capatul drumului, ca are totul si pentru totdeauna in prezent. Chiar despre moarte nu crede ca va incheia existenta lui. El aspira spre absolut, care nu-I poate fi dat in viata pamanteasca.
Aceasta il face sa vada in ea si ceva pozitiv. Omul crede ca va ajunge la absolut trecand prin moarte in viata aceasta, in care nu afla absolutul. Astfel, nu mai asteapta numai cu frica, ci si cu nadejde. Astfel, nu mai asteapta numai cu frica, ci si cu nadejde. Nadejdea sadita in fiinta lui nu-l lasa sa admita ca fiinta lui e destinata unui sfirsit total prin moarte. Heidegger, care a analizat o seama de trasaturi existentiale ale fiintei omului, n-a vazut si trasatura existentiala a nadejdii.
De aceea a conchis ca omul este o "existenta spre moarte". Se poate spune ca omul este o existenta spre moarte, daca se are in vedere existenta lui pur pamanteasca. Dar nadejdea nu poate admite ca existenta pamanteasca e singura pe care o are omul.
Omul nu e numai cit se vede. Nadejdea nu se limiteaza la cele ce se vad si se pot avea in viata aceasta. Aceasta arata ca transcenderea traita de om nu e o simpla transcendere spre un viitor al vietii sale pamantesti, ci o transcendere adevarata spre existenta sa de dupa moarte, in unire cu Absolutul. Iar Absolutul pe care spera ca-l poate satisface deplin nu poate fi gasit in lumea aceasta. De aceea omul este stapinit de aspiratia spre o adevarata transcendere, deci spre o transcendere care nu merita acest nume cand se limiteaza la trecerea de la o clipa la alta in viata pamanteasca. Omul e stapinit de aspiraţia spre absolut; el vrea transcenderea spre absolut.
Camus socoteste nadejdea ca o amagire nerealista. Lumea ni se reveleaza ca o absurditate nerationala si prin faptul ca nu ne indreptateste la nici o nadejde. Trebuie sa acceptam lipsa de nadejde ca cea mai realista atitudine. Dar implinirea nadejdii nu trebuie sa asteptam sa ne vina din lumea exterioara. Mai este si o alta existenta superioara lumii.
Daca am nadajdui numai intr-un viitor pamantesc, am accepta ca va fi produsul exclusiv al unor forte, al unor legi ce nu depind si de noi. In zadar socoteste Camus ca renunta de a vedea o anumita lege in lume. El vede o lege asupra căreia omul nu are nici o putere. El admite o oarecare nadejde in implinirea unor dorinţe pamantesti, legate de trup. Dar nu admite o nadejde a unei vieţi viitoare, ridicata la alt plan decit al satisfacerilor pur materiale si trecatoare. Moartea are ultimul cuvint. De aceea lumea e absurda.
Existenta spiritului fiind pentru om o evidenta de care nu se poate face abstracţie, el e indreptatit sa recunoasca si speranţa unei vieţi viitoare după moartea trupului. Identitatea si unicitatea omului nu se reduc la trup. Sau au foarte putin izvorul in trup. E mai raţional pentru om sa creada ca spiritul, de care e legata identitatea sa, la care tine, nu dispare o data cu trupul
Mai e de observat ca nadejdea e dorinţa unei persoane de a vedea implinite anumite bucurii ale ei de alte persoane. Iar cum aceste impliniri nu se realizeaza deplin in lumea aceasta, nadejdea se indreapta spre viata viitoare si implinirea omului.
Si in orice caz, omul e o fiinta deschisa mereu spre viitor, neputind cugeta niciodata ca a ajuns la sfarsitul existentei sale. El e o fiinţa in mişcare neincetata spre viitor, spre o viata de fericire fara sfarsit. Nu se opreste niciodata din aceasta mişcare in spiritul sau, nici chiar pe patul de moarte. Mişcarea lui e spre o vesnicie fericita. Aceasta e ţinta lui. Fara mişcarea spre aceasta ţinta, existenta omului nu se poate concepe. Omul ar fi fara aceasta miscare nu numai inert sau mort spiritual, ci si nerational. De aceea spune Sf. Maxim Marturisitorul ca vointa e miscarea rationala a fiintei omenesti sau miscarea fiintei rationale umane, chiar daca omul ii da o directie stramba ratiunii de care e imprimata vointa lui, sau vointa de care e imprimata ratiunea lui
Animalul nu arte grija si nadejde, pentru ca nu e deschis spre viitor, viitor fara sfirsit, pentru ca nu e rational. In cazul in care omul foloseste drept ratiunea ce se manifesta in vointa lui, el pune nadejdea in grija celor pamantesti in slujba nadejdii vietii vesnice; grija lui devine grija de pregatire pentru dobindirea ei.
Inrudita cu grija e si frica de un viitor nefericit. Deci si prin aceasta omul e deschis viitorului. Si aceasta il ajuta sa-si pregateasca un viitor fericit. In fond, omul urmareste fericirea eterna. Dar fericirea nu se gaseste in gustarea singuratica a unor bunuri materiale sau spirituale (in sanatate, belsug de hrana, orizont larg de cunoastere etc.), ci in comunitate cu altii sau cu alte persoane. Nu poti avea bucurie de nimic in mod separat total si definitiv de ceilalti oameni. Nu te bucura belsugul de hrana cand esti singur.
(Paul)
sâmbătă, 9 octombrie 2010
Poiana primei amintiri
Revăd din nou poiana primei amintiri -
Copilul care am fost eu spre mine vine,
Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri...
- Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine...
Şi mă priveşte cu o candidă trufie,
În jur se leagănă-al pădurii verde cerc,
Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie
- Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?
(Nicolae Labis)
Revăd din nou poiana primei amintiri -
Copilul care am fost eu spre mine vine,
Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri...
- Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine...
Şi mă priveşte cu o candidă trufie,
În jur se leagănă-al pădurii verde cerc,
Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie
- Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?
(Nicolae Labis)
Gandul...pustiu...totusi..mister...
Practic,gandul imi era pustiu
Mana ta, statea usor pe umarul meu
Iar buzele,mele se asezau usor,pe buzele tale
Ca doi magneti,cu poli diferiti
Inima mea,era atrasa de a ta
Razele soarelui,imi patrunsese
In inima ingetata,si tare ca o piatra
Totul,incepuse sa ia contur
Toata legenda,noastra a prins tot ghemul de ata
Care statea sa se rupa,in orice moment
Misterul,nostru parea in umbra
Dar,nu uitam ca ce-a fost ieri a fost istorie
Iar maine,va fi un mister.
Mana ta, statea usor pe umarul meu
Iar buzele,mele se asezau usor,pe buzele tale
Ca doi magneti,cu poli diferiti
Inima mea,era atrasa de a ta
Razele soarelui,imi patrunsese
In inima ingetata,si tare ca o piatra
Totul,incepuse sa ia contur
Toata legenda,noastra a prins tot ghemul de ata
Care statea sa se rupa,in orice moment
Misterul,nostru parea in umbra
Dar,nu uitam ca ce-a fost ieri a fost istorie
Iar maine,va fi un mister.
Mesaj pt cei ce nu stiu nimic despre dragostea la prima vedere!
Iubite "fan vot negativ"....o iubire la prima vedere se stinge cum s-a aprins..da..daca te gandesti la acea persoana o ora!Cand dureaza luni...si totusi se termina...motivele sunt cu totul altele...probabil ffff obiective!Si eu...pot intelege!
vineri, 8 octombrie 2010
Rugă
Ajută-mă să plâng şi să mă rog,
Să îmi privesc destinul inorog
Cu steaua-n frunte răsucită corn
Spre care-n vis mulţimile se-ntorn;
Ajută-mă să plâng şi să îndur
Dispreţul laudei ce creşte-n jur
În ochii lacomi, fără de noroc;
Ajută-mă să plâng şi să mă rog,
Ajută-mă să blestem şi să plâng
Lumea supusă ochiului meu stâng,
Ajută-mă să plâng şi să accept
Lumea ascunsă ochiului meu drept;
Ajută-mă să plâng şi să suport
Catapeteasma ochiului tău mort
Şi nemaidesluşitul paradis
Strivit în ochiul tău închis.
(Ana Blandiana)
Ajută-mă să plâng şi să mă rog,
Să îmi privesc destinul inorog
Cu steaua-n frunte răsucită corn
Spre care-n vis mulţimile se-ntorn;
Ajută-mă să plâng şi să îndur
Dispreţul laudei ce creşte-n jur
În ochii lacomi, fără de noroc;
Ajută-mă să plâng şi să mă rog,
Ajută-mă să blestem şi să plâng
Lumea supusă ochiului meu stâng,
Ajută-mă să plâng şi să accept
Lumea ascunsă ochiului meu drept;
Ajută-mă să plâng şi să suport
Catapeteasma ochiului tău mort
Şi nemaidesluşitul paradis
Strivit în ochiul tău închis.
(Ana Blandiana)
Tu treci
Tu treci prin ceaţă
Şi eu ştiu că treci,
Şi e destul ca norii
Să nu-mi mai pară reci
Sicrie fără saţiu
Umflându-se să-ncapă
Întreaga omenire
În pulberea de apă,
Inconsistent şi acru
Dospindu-se-n văzduh.
Tu treci prin ceaţă:
Clar şi-nalt, un duh
Ordonator de sensuri,
Scoţând din moarte lumi
Ce tremură uimite
Pe când uşor le-ndrumi
Ţinându-le de umeri
Să nu le fie frică:
Tu treci prin ceaţă
Şi-ochiul tău despică
Logice pârtii-n
Haosul de veci;
Tu treci, iubire,
Şi eu ştiu că treci...
(Ana Blandiana)
Şi eu ştiu că treci,
Şi e destul ca norii
Să nu-mi mai pară reci
Sicrie fără saţiu
Umflându-se să-ncapă
Întreaga omenire
În pulberea de apă,
Inconsistent şi acru
Dospindu-se-n văzduh.
Tu treci prin ceaţă:
Clar şi-nalt, un duh
Ordonator de sensuri,
Scoţând din moarte lumi
Ce tremură uimite
Pe când uşor le-ndrumi
Ţinându-le de umeri
Să nu le fie frică:
Tu treci prin ceaţă
Şi-ochiul tău despică
Logice pârtii-n
Haosul de veci;
Tu treci, iubire,
Şi eu ştiu că treci...
(Ana Blandiana)
 | Astăzi ne despărţim Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim. Stând la început de anotimp fermecat, astăzi ne despărţim cum s-au despărţit apele de uscat. Totul e atât de firesc în tăcerea noastră. Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie ... Alături, umbra albastră pentru adevăruri gândite stă mărturie. Nu peste mult tu vei fi azurul din mări, eu voi fi pământul cu toate păcatele. Păsări mari te vor căuta prin zări ducând în guşă mireasmă, bucatele. Oamenii vor crede că suntem duşmani. Între noi, lumea va sta nemişcată ca o pădure de sute de ani plină de fiare cu blană vărgată. Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape şi că, seara, sufletul meu, ca ţărmul care se modelează din ape, ia forma uitată a trupului tău ... Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim. Stând la început de anotimp fermecat, astăzi ne despărţim cum s-au despărţit apele de uscat. Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt, eu voi fi soarele negru, pământul. Nu peste mult are să bată vânt. Nu peste mult are să bată vântul ... |
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)