"Daca Dumnezeu ti-a daruit sentimente frumoase, mari pentru cineva...nu poti renunta la ele cand vrei.Eu insa am ajuns la concluzia ca daca un om nu are nevoia poate de "marea " ta iubire, atunci trebuie sa o pastrezi doar in inima ta. Sa nuspui decat lui Dumnezeu ca iubesti. Nici intr-un caz celui iubit, sau altora.Iar cand aceasta iubire va pleca din inima ta...daca va pleca vreodata...e bine sa nu stie nimeni nici c-a existat."
M-am uitat dupa tine plecand, S-a-nchis o usa intre noi, am plans. M-am apropiat de tine in gand, As fi vrut sa nu pleci nicicand.
Ma uit dupa tine si-acum, dar in gand, Intind o mana, visez ca te-ating. Luminile cerului se aprind rand pe rand, Soaptele noptii-nstelate imi spun; in curand...
Ma uit dupa tine, pasare din departare, Citesc in ochii tai albastri o-ntrebare, De ce atata nemiscare in visare? Vin eu, vii tu, vad parca usa... doare.
Dac-ai fi fost o stea as fi ajuns la tine, Dac-ai fi fost si noapte m-as fi pierdut in tine, Dac-ai fi fost chiar vantul, m-ai fi luat cu tine, Ma uit ca dupa tine, doar frigul e cu mine.
"De-mi voi ieşi din minţi vreodată Şi n-o să-ţi spun că te iubesc, Să ştii că viaţa asta toată De dragul tău o să trăiesc.
De n-o să te privesc în faţă,
Tu să priveşti în ochii-mi goi,
Să ştii că dincolo de gheaţă
Curge iubirea dintre noi.
De nu îţi voi cuprinde mâna
În mâna mea, tu să m-atingi,
Să simt a ta îmbrăţişare,
Să simt cum râzi, să simt cum plângi,
Iar de vom sta la depărtare,
Câte un rând să îmi mai scrii,
Minţind acolo că trecutul
Iubirea ta o va păzi…" (Octavian)
Nu există dragoste mare decât la umbra unui mare vis. E. Rostan • Dragostea nu priveşte cu ochii dar cu sufletul. W. Shakespeare • Dragostea e unica pasiune care se plăteşte cu o monedă fabricată de ea însăşi. Stendhal
Dorinţa este amintirea a ceea ce a fost, dorul – a ceea ce va fi . Gr. Vieru • În dorul de mai mult pierdem şi ce avem. Babrios • În orice făptură dorul infinitului se dă pe faţă . B-P. Haşdeu • Dorul este un organ de cunoaştere a infinitului. L. Blaga • În plantă, în animal, în om, dorul primordial impulsiv de a se dezmărgini cuprindeaproape o jumătate din traiul întreg, numindu-se somn. B.-P. Haşdeu
• Dorul exprimă un raport negativ cu lumea. Este în dorul nostru atîta risipire lâncedăîn lume, atîta renunţare în faţa timpului şi a spaţiului şi atâta prizonierat în adîncurile inimii... De ce ne e dor? Întrebaţi pe orce român şi nu vă va da o lămurire asupra acestuiinfinit al sufletului. E. Ciran
Alan Ayers. Pictor modern american, artist grafician şi designer. Colaborareaza cu editori pentru proiectare şi desen ,ilustraţii de carte ,acopera subiecte diverse - romane de dragoste, povesti cu detectivi şi thrillere.
"Cine a văzut speranţa, nu o mai uită. O caută sub toate cerurile şi printre toţi oamenii. Şi visează că într-o zi o va întâlni din nou, nu ştie unde, poate între ai săi." Octavian Paler
Ieri mi-am simtit inima-nghetata...ca niciodata.Si-am adormit trista fara a putea spune un La multi ani visat. Dar bunul Dumnezeu mi-a aratat ca in inima mea e inca primavara. Mi-e dor de tot ce-seamna flori de mai...
"Aştept primăvara: vreau să fiu dus de un pluton suav la primul zid şi împuşcat cu muguri şi când voi muri să-mi înflorească toate rănile mele şi să mă transporte pe aripi către tărâmul de polen unde merită să ajung cu flori cu tot, cu tristeţe cu tot, cu primăvară cu tot, acum şi-n veacul vecilor." (Adrian Păunescu)
"Ai simţit, vreodată, Mireasma acelui dulce trandafir Ce, roşu - sângeriu şi purpuriu -, A fost demult înnobilat? Crezi, oare, c-a uitat Măcar parfumul ce-l avea În ziua tristă-n care ea L-a mângâiat?
Ai gustat, vreodată, Durerea norilor întinşi? Au fost, demult, complet cuprinşi Într-un pahar ce ea l-a sărutat. Dar lor sărutul le-a fost refuzat. Crezi, oare, că ea are habar? Mai ştie ea de-acel pahar? Ea i-a uitat...
Ai privit, vreodată, (Desigur, e întotdeauna mată) Singurătatea-nchisă toată Într-un copac? Demult, sta singur pe cerdac. Ea l-a văzut şi l-a privit, Şi-n ochii ei s-a oglindit Acum ea l-a uitat...
Dar, eu, cu ce sunt vinovat? Pe mine m-ai privit vreodată? Pe mine m-ai simţit vreodată? Nu - m-ai uitat..."
"De ți-e paharul jumătate Să nu te plângi că nu e plin Ci bea, atât cât ți se-mparte, Că-ar fi putut fi mai puțin.
Dacă pe cerul tău vezi nori,
Gândește că un curcubeu
Se va așterne în culori,
Pictat de Însuși Dumnezeu.
Când doare talpa obosită
Și-s numai pietre-n calea ta,
Adu-ți aminte de aripă
Și-n loc să mergi, tu vei zbura.
Călătorind pribeag prin viață,
Pe la răscruci de rătăcești,
Deschide ochii și învață
Cum, singur, drumul să-l găsești.
Te luptă să îți fii lumină
Când noaptea încercării vine
Primește voia cea divină
Și din tot răul fă un bine.
Pe-acela care te iubește
Iubește-l, însă, nu-l lega
Și nu da-n cel ce te rănește
Ci numai fugi din calea sa.
Și dacă toți te părăsesc,
Nu plânge și nu dispera,
De tine, îngeri și-amintesc
Și-acolo Sus, însemni Ceva."
Alături de genuni răsai, o, floare, Și pari a fericirilor icoană... Ce mână te-a sădit, încrezătoare, Pe margini de prăpastie dușmană?
Din adâncime, Ielele-ți cântară Chemări ispititoare, ca-n povești... Și râd fermecător – și cântă iară... Tu le asculți, senino, și-nflorești.
Asupra ta, prin neguri și furtună Al morții duh adese a trecut Ce farmece te-au ocrotit, ce scut, De n-a putut nici el să te răpună?
Ca un răspuns al lumii pământesti La zâmbetul de stele al tăriei, Tu te ridici din lumea vijeliei, Privești văzduhul, cerul – și-nflorești...
O, floarea mea! Cu tremur și uimire Salut avântul tău spre fericire. De unde l-ai desprins, din ce lumină, Surâsul dulce, plutitor în vânt? Cum ai putut rămâne tu senină, Nesocotind prăpastia vecină, Ce pentru muritori ar fi mormânt? Noi, de la rob la purtătorul stemei, Trăim mânați în veci de dor aprins; Dar cea mai slabă fâlfâire-a vremei Ne zbate facla vieții pân’la stins...
...Noi alergăm, zburăm spre-o rază sfântă, Pe care-am vrea s-o coborâm în viață; Dar cea mai slabă piedică ne-ngheață, Și numai gândul luptei ne-nspăimântă... Și ne-nturnăm în propria rutină, Cu inima-necată de suspin Nebuni și orbi! De teama unui spin, Lăsăm să moară roza pe tulpină...
Noi preamărim umana înțelepciune Și care-i rodul?... Făurim Atâtea umbre și-ntrebări nebune, Prin care-a vieții spaimă o mărim: Ce-i moartea? Pentru ce împărățește? Ce ne așteaptă mâine? Mai târziu? Ce-i taina care pururi izvorăște De dincolo de leagăn și sicriu?
Și astfel viața ni se risipește; În mâna care tremură de teamă, Paharul darului ceresc se varsă Și, până să-l lipim de gura arsă, E gol – sau plin de-a lacrimilor vamă... Nebuni și orbi! Nepricepuți ca vântul! Noi singuri, noi, ne adâncim mormântul!
...Ci tu rămâi de-a pururi zâmbitoare, Neturburată de-al genunei glas Sălbatecă și neștiută floare? Surâsul tău în suflet mi-a rămas...
Aș vrea să mă avânt în lumi senine, Dar țelul este sus și drumul greu; Ce mult aș vrea să te răpesc cu mine Să te sădesc adânc în pieptul meu!...
Tovarăș drag! Când voi păli de jale, Străbate-mi gândul cu mireasma ta; Când inima va tremura în cale, Înclină-te, tovarășe, spre ea Și spune-i taina fericirii tale...
Învață-mă disprețul de primejdii, Și voi aprinde candela nădejdii, Pe marginea mormintelor flămânde; Dă-mi tu un cer spre care să privesc, Când deasupra inimei plăpânde Ai suferinții vulturi se rotesc; Și-ncrezător în ziua care vine, Din orice lacrimă mi-aș face-o stea... Aș înflori, aș străluci ca tine Aș fi însuși norocul, floarea mea!
Un farmec trist și nențeles Puterea mea o leagă, Și cu nimic nu m-am ales Din viața mea întreagă.
E un luceafăr răsărit
Din negura uitării,
Dând orizon nemărginit
Singurătății mării.
Îngălbenit rămâne-n veci
Și-i e aproape stinsul,
Când ale apei valuri reci
Călătoresc cu dânsul.
Cu-atâtea tainici rugăminți,
Cu-atâtea calde șoapte,
Cu-atâtea lacrime fierbinți,
Vărsate zi și noapte,
I te-ai rugat: dorul nespus
Din suflet să-ți alunge,
Dar el se-nalță tot mai sus
Ca să nu-l poți ajunge.
Va rămânea necunoscut
Și va luci departe
Căci luminează din trecut
Iubirii celei moarte
Și se aprinde pe-orizon
Pustiu de mări și stepe
Și a lui farmec monoton
M-a-nvins făr-a-l pricepe
'' Desprinde-te de sentimentul ca esti fortat de timp. Curge impreuna cu el si atunci te vei afla la locul potrivit, in momentul potrivit si vei face lucrul potrivit". Eillen Cady
„Despartirea face sa se stinga pasiunile slabe si sa se intareasca cele puternice, asa cum vantul stinge lumanarea, dar inteteste focul.”- François de la Rochefoucauld.
"Întinde doar mâna, şi mă găseşti. Întinde doar mâna, fără cuvinte. Pe cărări ce înca n-au început să se zvânte, dincolo, la rădăcina cuvintelor mă găseşti."
Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări.
Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune.
La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.In aceste zile tulburi, sa uram ROMANIEI UNITE de astazi, GLORIE si DEMNITATE, PACE si NEATARNARE!
.jpg)
