sâmbătă, 29 octombrie 2011

Legenda randunicii







Când se născu pe lume voioasa Rândunică,
Ea nu avea făptură ş-aripi de păsărică,
Fiind al cununiei rod dulce, dezmierdat,
Copilă drăgălaşă de mare împărat.
Dar fost-a o minune frumoasă, zâmbitoare,
Sosită printre oameni ca zâmbetul de soare,
O gingaşă comoară formată din senin,
Din raze, din parfumuri, din albul unui crin,
Şi maica sa duioasă, privind-o, se temea
Să nu dispară-n aer sub forma de o stea.
O zână coborâtă din zodia cerească
Veni să o descânte, s-o legene, s-o crească,
Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri,
S-o apere-n viaţă de-a zilelor amaruri.
Ea-i puse-o scăldătoare cu apă ne-ncepută,
De ploaie neatinsă, de soare nevăzută,
Şi-n apa încălzită cu lemn mirositor
O trestie, un fagur ş-o floare de bujor,
Menind prin şoapte blânde copila să devie
Năltuţă, mlădioasă ca trestia verzie,
La grai ca mierea dulce, la chip fermecătoare
Şi ca bujorul mândru de ochi atrăgătoare.
Apoi zâna-i aduse o dalbă de rochiţă,
Din raze vii ţesută, cu stele prin altiţă,
Şi-i zise: "De-ţi e gândul să ai parte de bine,
Rochiţa niciodată să n-o scoţi de pe tine,
Şi cât vei fi al lumii frumos, iubit odor,
Să fugi în lumea-ntreagă de-al luncii zburător,
Căci el ţinteşte ochii şi dorurile sale
Pe oricare fiinţă cu forme virginale,
Pe dalbele copile, a dragostei comori,
Ce-s jumătate fete şi jumătate flori,
Pe zânele născute în atmosfera caldă,
Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă,
Şi chiar pe luna plină de o lumină moale,
Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale.

Copila descântată de zâna ei cea bună
Creştea-ntr-o ziuă numai cât alta într-o lună,
Ş-a sale brăţişoare, ş-a sale mici picioare
Aveau, fiind în leagăn, mişcări de aripioare;
Iar când ieşi din cuibul în care înflorise
Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise,
Când umbra sa vioaie, plutind sub cer senin,
Putea să se măsoare pe umbra unui crin,
Mult îi plăcea copilei s-alunge rândunele
Ce lunecau prin aer şi o chemau la ele,
S-alerge pe sub bolta bătrânilor arini,
Cercând să prindă-n iarbă a razelor lumini,
Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri
Atrasă-n cursul apei de-a râurilor valuri,
Şi-n cale-i să s-oprească, uimită, încântată
De dulcea armonie naturii deşteptată.

Atunci pe nesimţite un glas de zburător
Îi tot fura auzul şoptindu-i, plin de dor:
Atât eşti de frumoasă la chip şi la făptură,
Că nopţii dai lumină, şi iernii dai căldură,
Şi orbilor din umbră dai ochi să te admire,
Şi morţilor grai dulce să spuie-a lor simţire.
Ah! părul tău lung, negru, ca aripa corbie,
Cu-a lui întunecime ar face nopţi o mie,
Şi chipul tău ce fură chiar ochii de copile
Din alba lui splendoare ar face mii de zile!
Ah! buzele-ţi rotunde, cu râs înveselite,
Se par două cireşe în soare pârguite,
Şi mijlocu-ţi de-albină sub vălul tău de aur
Se leagănă prin aer precum un verde laur;
Iar ochii tăi, luceferi cu tainice luciri,
Răsfrâng toată văpaia cereştilor iubiri
Ce ai aprins în inimi când te-ai ivit pe lume
Tu, zână fără seamăn, minune fără nume!

Copila, cu uimire, îl asculta zâmbind...
Apoi, cătând în urmă-i, se depărta fugind,
Lilie zburătoare, de fluturi alungată,
Care-i formau pe frunte o salbă-naripată.

Visează luna-n ceruri!... sub visul cel de lună
Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.
Nici o mişcare-n frunze, şi nici o adiere
Nu tulbură în treacăt a nopţii dulci mistere.
Albina doarme-ascunsă în macul adormit,
Bâtlanul printre nuferi stă-n labă neclintit,
Şi raza argintie din stele dezlipită
Căzând, săgeată lungă, prin umbra tainuită,
Se duce de aprinde văpăi tremurătoare
În albele şiraguri de rouă lucitoare.

Dar cine-acum, ca raza, în lumea nopţii zboară?
Ce umbră, cu sfială, prin arbori se strecoară
Şi merge drept la malul pârăului din vale?
Oprindu-se-ngrijită ades în a sa cale,
Ea vine lângă apă, cu drag la ea priveşte
Şi, singură-n răcoare, de baie se găteşte.
O! dalbă feerie! divină încântare!...
Rochiţa de pe umeri alunecă, dispare,
Şi lumii se arată minunea cea mai rară,
Albind ca faptul zilei în zi de primăvară!
Toţi ochii de luceferi, de păsări şi de flori,
Loviţi ca de lumina rozatică din zori,
S-aprind de-o scânteiere ce-n inimă pătrunde...
Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde.
Ferice, dezmierdată de unda răcoroasă,
Ea-noată cu-o mişcare alene, voluptoasă,
Lăsând ca să albească prin valul de cristal
Frumoasa rotunzime a sânu-i virginal.
Şi iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,
Şi trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească,
Şi apa-n vălurele de aur se-ncreţeşte,
Şi nuferii se mişcă, bâtlanul se trezeşte,
Pădurea cântă imnuri, şi luna amoroasă
Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă.

Acum pe lângă trestii ea lunecă uşor
Şi, vrând la mal să iasă, pătrunsă de-un fior,
Pe sânul ei ud încă ea părul îşi adună,
Se oglindeşte-n apă, se oglindeşte-n lună,
Şi umbra-i diafană cu formele-i rotunde
În lină îngânare se clatină pe unde.

Cocoşu-n depărtare intonă o fanfară!
Copila cu grăbire din valuri iese-afară.
Ah! unde-i e rochiţa şi unde-al ei noroc?...
Ea vede zburătorul cu ochii mari de foc
Ce vine ş-o cuprinde cu braţele-ntr-o clipă;
Dar grabnic se aude un freamăt de aripă,
Şi dalba-mpărăteasă, din braţe-i dispărând,
Se schimbă-n rândunică şi fuge-n cer zburând!

Atunci ş-a ei rochiţă, nălţându-se în vânt,
Topitu-s-a în ploaie de raze pe pământ,
Şi pân-în faptul zilei crescut-au flori din ele,
Odoare-a primăverii: Rochiţi-de-rândunele!...

V Alecsandri Mirceşti, 1874



 (450x13, 4Kb)

miercuri, 26 octombrie 2011

Noapte buna, somnic usor!

Memoria inimii evită amintirile dezagreabile, exaltându-le numai pe cele plăcute, artificiu graţie căruia reuşim să ne suportăm trecutul..
(Gabriel Garcia Marquez)

Am invatat ce e cuvantul dor...


Tristetea trenului


Tristetea trenului ce pleaca
Noi n-am trâit-o niciodata,
Caci - calatori ades cu trenul -
În clipa când plecam din gara,
Noi stam pe loc -
Doar trenul pleaca!...
Doar trenul pleaca,
Trenul singur
Ne poarta nerabdarea muta,
Bagajul visurilor noastre
Si setea noilor senzatii,
Pe infinite paralele,
De-a lungul verzilor plantatii
De matraguna si cucuta,
Pe schela podurilor albe,
Prin noaptea negrelor tunele
Si garile cu firme-albastre!...
Doar trenul pleaca,
Trenul singur
Respira,
Cugeta,
Vorbeste,
Si-n forta aburilor cânta
Viteza rotilor ce creste...
Doar trenul singur se framânta,
El singur urca
Si coboara -
Reptila neagra ce-mprumuta
Aripi de liliac ce zboara
Si glas de cobe ce-nspaimânta!...
Doar trenul singur se-nfioara
De-atâta vesnica povara.
El singur poarta mai departe
Pachetele-omenesti, culcate
Ca-ntr-un muzeu de statui sparte,
Pe banci de plus capitonate!...
Doar trenul sufera ofensa
Sclaviei negrilor "ad-hoc",
Ce poarta-n lectici mai departe
Pe cei nascuti sa stea pe loc...
60463813738897 (450x471, 43Kb)
El singur,
El,
Si numai trenul,
Creeaza-n urma lui distanta
Monotonia
Si refrenul
Din care ne-adapam speranta
Toti calatorii spre mai bine...
Si numai el,
Doar trenul singur,
Doar trenul stie-anume cine
Si câti din cei plecati aseara
Putea-vom mâine, -n zorii zilei,
Bagajul visurilor noastre
Sa-l presaram, din suflet iara,
Prin garile cu firme-albastre!...
radionetplus_on&ona_6 (656x644, 99Kb)Ion Minulescu

Striveste-mi sufletul sub pași Căci a venit ultima toamnă


Strivește-mi lacrima-ntre gene
Strivește-mi ultimul sărut
Căci am jucat pe atâtea scene
Doar roluri dintr-un teatru mut.

Strivește-mi visele în palmă
Striveste-mi sufletul sub pași
Căci a venit ultima toamnă
Și poți prin frunze să mă lași.

Strivește-mi lacrima iubirii
Strivește-mi și privirea-n zori
Dar nu uita că fericirii
I se cuvine atâtea flori.

Strivește-mi lacrima-ntre valuri
Strivește-mi viața în zăpezi
Și vino-apoi cântând pe maluri
Din când în când să mă mai vezi.

Strivește-mi clipele în noapte
Strivește-mi nopțile în zori
Căci ultimele mele șoapte
Se pierd încet,printre ninsori,
Felicia Feldioean

Inima, gîndul meu, lipite sînt de tine,

Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,
De gura ta de orhidee,
De sînul tău cu bumbi de dude,
De buzele-ţi cărnoase, dulci şi ude,
Mi-e dor de tot ce se ascunde,
De şoldurile tale tari, rotunde,
De genunchii tăi mi-e dor,
Să-mi strîngă capul înlăuntrul lor.
Dă-mi pe limbă să le bea
Balele tale calde, mult iubita mea,
Femeia mea, durerea mea şi viaţa mea.

Tu nu ştii, că la rău şi bine,
Inima, gîndul meu, lipite sînt de tine,
Ca iedera te înfăşoară
Sufletul meu, cu frunza lui uşoară.
Tulpina ta se-nalţă pîn’ la stele
Strînsă de vrejul gîndurilor mele.
Tu nu ştii că eşti totul pentru mine,
Lumina mea şi zările senine,
Văzduhul nalt şi apa ce o sorb,
Sufletul meu fără de tine-i orb,
Mîna tînjeşte, mintea se-nconvoaie
Ca spicul de săcară fără ploaie.
Pămîntul meu te cere, cerul meu,
În care-aud şoptind pe Dumnezeu.
Grădina mea cu poame delicate,
Fântâna mea cu ape ridicate
Ţîşnind în sus în soare
Şi-aducătoare de răcoare.

Vino, femeia mea, să te mîngîi
De-a lungul pînă la călcîi
Cu buzele, cu ochii, cu visarea.
Mă uit la tine, te frămînţi ca marea,
Din spume de dantele, din talaze,
Cu peruzele, cu zmaralde şi topaze.
Strecoară-te subt luntrea mea şi lină
Du-mi-o-n adînc şi în lumină.

Te cînt ca un copil bătrîn,
Lasă-mă să mi te-adorm pe sîn,
Lasă-te-ntreagă să îţi leagăn moale
În luntre farmecele tale
Şi frumuseţile tăcute.
Bijuteria mea cu pietre neştiute
Decît de robul tău care te cîntă,
Vino încet şi mă-nveşmîntă
Cu sufletul, cu carnea ta,
Pe care nu o pot uita.
Tu eşti iubita mea,
Stăpîna mea,
Durerea mea şi bucuria mea.
Noi sîntem unul amîndoi
Ca un altoi lîngă un alt altoi
Şi-n lumea toată suntem numai noi,
Ca două cărţi legate într-o carte,
De-a pururi, zi cu zi, pînă la moarte.
Să nu mai ştiu de nimeni, de nimic,
Puiule mic,
Nufărul meu deschis
Plin de parfume rare şi de vis.
Vino grădino,
Vino senino.
Vino încet ca zborul tiptil de rîndunea
Iubita mea, femeia mea.



Tudor Arghezi

Chris de Burgh A Woman's Heart - (tradusa in romana)

marți, 25 octombrie 2011

Despre negarea durerii, a suferintei interioare


Cu totii am fost cel putin o data in viata extrem de incercati de soarta.Daca adaugam si micile suparari zilnece, constatam ca in inima noastra se acumuleaza o suferinta pe care o constientizam mai mult sau mai putin.Si desi suntem tristi si necajiti, in opinia mea , marea majoritate ascundem asta.Ca si cum ar fi o rusine.Iata care este parerea Lui JOHN WELWOOD pe aceasta tema:
"-a intoarce spatele ranii noastre inseamna a ne abandona si astfel a ne rani din nou.Singura modalitate de a vindeca rana din inima este prin exprimarea sentimentelor provocate de piederea conexiunii, care ramanand inmagazinate in corp, pentru a putea fi digerate in totalitate si a putea avansa prin noi.Prima data am experimentat piederea conexiunii in relatia cu parintii nostri, apoi cu prietenii care s-au indepartat, iubitii care si-au pierdut interesul fata de noi, un sot sau o sotie care s-a inchis in sine sau ne-a parasit. Totusi si mai profunda este pierderea conexiunii cu noi insine, care se produce atunci cand ne dispretuim propria durere, confuzie sau disperare.Cel mai important este sa recunoasteti adevarul-separarrea de iubire si durerea separarii-si sa va deschideti inima catre voi insiva.Invatand sa tineti rana in bratele prezentei voastre pline de compasiune, veti fi prezenti fata de voi insiva intr-un mod nou, care va sparge scutul defensiv din jurul inimii.Astfel, leacul va iesi la iveala."

Tristan and Isolde - I Want to Spend My Lifetime Loving You

Tristan si Isolda( Separarea impusa celor doi nu a putut infrange sentimentele lor, care raman la fel de sincere pana la sfarsit.)


Iubirea dintre Tristan si Isolda ocupa un loc binemeritat in galeria marilor povesti de iubire ale lumii. Acest mit celtic al iubirii invincibile a circulat in diferite variante si a suscitat imaginatia multor artisti plastici si compozitori.

In cea mai cunoscuta varianta, cei doi indragostiti apar inca de la inceput in postura de adversari. Tristan, nepotul regelui Mark al Cornwall-ului, il ucide pe regele Irlandei, care era fratele Isoldei. Aceasta jura sa-i razbune moartea.

Soarta face ca Tristan sa primeasca misiunea de a o peti pe Isolda pentru unchiul sau. Pe drumul de intoarcere, Isolda vrea sa-l otraveasca pe Tristan, asasinul fratelui sau, dar intamplarea face ca otrava sa fie inlocuita cu o potiune a iubirii. Cei doi beau din acelasi pocal si intre ei se infiripa o dragoste puternica.

Isolda se casatoreste cu regele Mark, desi traieste sentimente puternice pentru amantul sau, Tristan. Legatura lor secreta este descoperita si Tristan este condamnat la moarte. Cei doi indragostiti reusesc sa fuga impreuna si un timp traiesc in padure fericiti, desi duc un trai greu.

Dar Isolda se intoarce in cele din urma la regele Mark, chiar daca in inima ei va simti mereu iubirea pentru Tristan. Cu sufletul frant, acesta paraseste tara, fara sa-si afle linistea in absenta iubitei sale.

Separati mai intai de originea lor si apartinand unor tari aflate in razboi, mai apoi de un sot si un prieten bun, Tristan si Isolda trebuie sa-si invinga sentimentele puternice ce le simt unul pentru celallalt, din loialitate fata de rege si tara.

Dar, in ciuda eforturilor lor de a sta departe unul de celalalt, pasiunea dintre ei devine din ce in ce mai puternica. In final, ei risca totul pentru o ultima imbratisare.

Iubirea dintre Tristan si Isolda ramane o drama a iubirii nepieritoare, dar in acelasi timp a razbunarii, tradarii si despartirii… E una din acele povesti de iubire care emotioneaza pana la lacrimi si ii infiereaza pe cei care, la adapostul legilor stabilite si consfintite de biserica - o institutie foarte puternica in acele vremuri - savarsesc o nelegiuire, impiedicand doi tineri care se iubeau sa casatoreasca.

Toate variantele in care a circulat aceasta legenda insista pe casatoria nefireasca dintre un batran si o fata tanara, impotriva vointei acesteia. Si – idee destul de revolutionara pentru acele vremuri – afirma dreptul legitim al fiecaruia de a-si alege partenerul de viata.

Legenda canta forta eterna a iubirii, singura care da legitimitate uniunii dintre Tristan si Isolda. Din acest punct de vedere este interesanta replica pe care i-o da Tristan calugarului care sustinea ideea ca omul a fost trimis de Dumnezeu pe pamant ca sa sufere:

“Ne-am nascut sa fim fericiti si nu sa traim in dureri, spune Tristan. Durerile noi ni le facem. Ni le fac oamenii haini, acei ce sunt lipsiti de suflet. (…) Pe Isolda eu am cucerit-o prin jertfa mea, luptandu-ma… (…) Pe noi ne-a unit dragostea.”

Desi finalul acestei iubiri imposibile va aduce moartea celor doi indragostiti, mesajul legendei este unul ce da nastere sperantei, fiind specific optimismului celtic. Separarea impusa celor doi nu a putut infrange sentimentele lor, care raman la fel de sincere pana la sfarsit.

Dragostea lor, explicata prin licoarea magica pe care o beau cei doi, sugereaza faptul ca iubirea are darul de a ne trimite din lumea reala – plina de meschinarii si egoism – intr-un spatiu al miraculosului. Nu intamplator, dincolo de vraja, iubirea lor dainuieste in legenda.
www.dedragoste.com

crrrinnn-ploaia(spin)

E totul randuit sa se intample



Cum sa traiesti frumos fara iubire,
Cum sa visezi, saumbli, ori sa zbori,
Cum sa cuprinzi nelinistea din zori
Si pacea din amurg dintr-o privire?
Cum sa inoti prin marile de flori,
Cum sa te bucuri de intreaga fire
Si viata ta sa-si afle implinire
Fara minunea care da fiori?
E totul randuit sa se intample-
Cu simplitatea unei adieri-
Cand de lumina sufletul se umple,
Dar daca-n schimbul sterpei mangaieri
Ghetarii urii se ivesc la tample,
Nu-ti vei afla iertarea nicaieri.
George Tarnea

Tu niciodată nu vei şti

Şi niciodată nu vei şti
Că-n jurul mesei trei vom fi
În stânga tu,în dreapta eu
Şi-n faţa noastră... dorul meu.

Şi niciodată nu vei şti
Că tot ce-a fost nu va mai fi
Şi niciodată n-ai să speri
În adevărul altei veri.

Şi niciodată n-ai să crezi
Că-n jurul nostru sunt zăpezi
Şi niciodată n-ai să-mi ceri
Iubire,ca să poţi să speri.

Şi niciodată nu vei şti
Că visul tău se va sfârşi
Şi niciodată n-ai să speri
În infinitul altei seri.

Şi niciodată n-ai să pleci
Pe drumul plin de lacrimi reci
Şi niciodată n-ai să-mi dai
Un strop din colţul tău de rai.

Şi chiar şi-acum când s-a sfârşit
Când am plecat spre infinit
Tu niciodată nu vei şti
Că tot ce-a fost nu va mai fi.

30 APRILIE 1990 – ARINI

Iubeste-ti viata si mai ales prietenii

*Cand iti vine sa plangi, adu-ti aminte de clipele in care zambeai, cand simti ca viata nu are nici un rost gandeste-te la cei ce mai au doar o zi de trait, cand simti ca vrei sa mori gandeste-te ca altii ar da orice sa traiasca....iubeste-ti viata si mai ales prietenii...E cel mai de pret lucru.*

Holograf - N-am stiut

luni, 24 octombrie 2011

Da , este timp ... tu de ce crezi că nu-i ?

Da , este timp ... tu de ce crezi că nu-i ?
Şi chiar de nu-i ,voi scotoci-n abis
Pe tâmpla nopţii să te pot iubi
Pe-aceeaşi stea , la margine de vis ...

Mai este timp să te mai strâng la piept
Şi în albastrul tău să mă pierd lin
Luând în palmã munţi de trandafiri
Să te mai caut printre ei ,o , vis divin !

Mai este timp destul să te iubesc
Din creştet până-n tălpi şi să mai pot
S-acopăr trupu-ţi fin cu nopţi fierbinţi
Ce n-or mai vrea din minte să te scot

E timp destul pe buze să mai am
Sărutul tău ameţitor de blând
Şi ne-ntrerupt să te culeg din flori
Apoi să te sădesc la mine-n gând



de Mariana Eftimie Kabbout
Pilonii pe care se sprijina o viata reusita sunt: munca, comunicarea , iubirea si armonia interioara.

duminică, 23 octombrie 2011

Dirty Dancing - Time of my Life (Final Dance) - High Quality

Mi-dor de tine, iubite si tu nu stii,


Mi-dor de tine, iubite si tu nu stii,
Oriunde-ai fi si ai privi in asta noapte,
La fel ca-n seara ce-n mine n-ai crezut un dram.
Ca n-are rost sa iti mai spun, eu stiu.
E-atata liniste afara , chiar e tarziu.
Cu ochii mintii eu te privesc in asta noapte,
Imi esti atat de drag, zambind
Si iti iubesc privirea-ti de sub pleoape.
Destinul te-a aruncat de mine-asadeparte,
Ma doare gandul ca totul ne desparte.
Ma-ntreb de iti e bine, ori tristetea-te-mpresoara,
Asa cum sincer mi-ai marturisit in prima seara.
Tu nu stii ca esti si-acum in al meu gand,
Si nu mai numar zilele de cand
Crezut-am in a mea poveste.
Siu doar, ca de la tine nu am veste.
Nici te iubesc nu pot sa-ti spun in asta noapte.
Nu ca n-as vrea, dar esti asa departe!
Privesc la steaua noastra,stii ea e nemuritoare.
Ea nu ne-a parasit, chiar ne vegheaza,
In liniste pe amandoi,
 Poate se-ntreaba ce vrea cu-adavarat
Tacerea cea semeata si dura de la noi.
De ce-ar iesi invingatoare, ea Durerea,
Cand poate nici mie si nici tie nu asta ne e vrerea.
Astfel gandeste steaua noastra, seara de seara,
Ridic sprea ea privirea poate pentru a mia oara.
Si cerul stie cat iubesc eu chipul tau,
Si inca multe alte ce se petrec in lipsa-ti,in sufletul meu.
Zi dupa zi si noapte dupa noapte,
Cat sufar cand prea bine stiu ca nu-mi mai esti aproape.  

de Ciobanu Camelia