Spun rugaciuni sa se-ntoarca vara...

Probabil ca indarjirea mea de a ma impotrivi anotimpurilor are ceva copilaros si absurd. Si, totusi, in fiecare an, ma agat de vara cu maini de indragostita si suflet de fecioara.

Am trecut prin cea dintai zi a toamnei cu aceeasi obida pe care o pun mereu in trecerea peste pragul verii. Inaintez spre miezul lui septembrie cu pumnii stransi si inima ghemuita, stiind ca merg, fara voie, spre o alta asteptare nesfarsita a singurului anotimp de care stiu sa ma bucur. Sunt un om lucid, iar simtul meu estetic functioneaza destul de constant, indeajuns de temeinic ca sa pot deosebi, cred eu, frumosul de urat. (Nu am ajuns si la performata de a distinge binele de rau, dar asta e o alta poveste…) Asa ca imi bucur ochii de toata dezlantuirea de culori a toamnei stiind ca, in curand, iarna va acoperi cu ninsori toate pacatele noastre, obligandu-ne sa ne intoarcem, din nou, la puritate. Dar frumusetea lumii, ea singura, nu e niciodata de ajuns pentru fericire. Drept care, marturisesc, nu pot sa sufar toamna.

 Doar atunci cand soarele e inalt si puternic ma simt cu adevarat implinita. Doar cand am dreptul sa ma arunc in mare si sa cant o data cu valurile simt ca traiesc din plin, asa cum mi-am dorit intotdeauna. Doar cand e vara in jur si in suflet simt ca am puterea sa lupt pana la capat pentru dragostea mea. In rest de viata, astept, vegetez, hibernez. Spun rugaciuni ca sa se intoarca vara, implor zeii sa-mi lase dragostea vesnica, fara schimbari de anotimpuri.