În urmă lumea risipită,
Şi într-o barcă să mă sui,
Să plec pe-o mare nesfȃrşită,
Furtuna să mă ducă-n larg,
De mine nimeni să nu ştie…
Si poate c-o să mă retrag,
Tȃrziu, pe-o insulă pustie.
Acolo viaţa să o simt
Aşa cum este, nu cum pare,
Să mă ghidez dupa instinct
Între pămȃnt şi cer şi mare,
Prin vene apă de izvor
Să curgă, linişte deplină,
Şi locul sufletului gol
Să se înece în lumină…
Dar anii trec. Şi singur sunt.
Încep să delirez. Mi-e teamă!
Departe-n valuri, la apus,
Doi ochi frumoşi plȃngȃnd mă cheamă,
Iubirea-n inimă încet
Instincul îl topeşte-n şoaptă.
Mi-e dor de scumpa, draga mea
Care acasă mă aşteaptă.
În ochii ei privesc tăcut,
Străpuns de-o tainică furtună
A dragostei. Acolo-n ei,
Se vede vechea mea lagună,
Pe care eu, împătimit
De mecca, am lăsat-o-n spate
Ca să fiu singur, chinuit
De-nchipuiri,
Singurătate.
Şi voi muri aici plȃngȃnd
Cu timpul ce s-a dus şi marea,
Cu tot ce-n viaţă am pierdut
Că n-am putut găsi cărarea
Cea simplă, numai pe pămȃnt,
Ca omul simplu,
Doar visarea
(Poetul necunoscut)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu