Cind noaptea mantia isi asterne,
Si cerul luminiti ne cerne
Luna cu grija dragostea-mi aduna
Ca sa-ti ureze noapte buna!!!!!!!!
vineri, 26 august 2011
Noapte buna!
Cind noaptea mantia isi asterne,
Si cerul luminiti ne cerne
Luna cu grija dragostea-mi aduna
Ca sa-ti ureze noapte buna!!!!!!!!
Intoarcere
Motto:
"Sufletul este unica valoare a omului, el il face pe slujitor egal stapanului sau."
Intr-o vineri, te-am intalnit. Tot intr-o vineri iti scriu din nou...si chiar daca nu te mai pot atinge, sper gandurile mele sa-ti aduca o caldura sufleteasca.
Dupa o intoarcere la inima mea,la tot ce e in sufletul si mintea mea,am obtinut raspunsuri la miile de intrebari ce pareau fara raspuns.Traiesc o mare iubire,asta fara doar si poate.Si cand iubesti cum simt eu,nu pleci,nu poti inchide usa si pleca.Ramai si continui.Pentru ca doar asta vrei.Sa te trezesti si sa adormi cu gandul la o inima care ,desi nu poate iubi, are nevoie de toata caldura ta.Am crezut si cred in aceasta iubire.Am gresit, incercand sa cer ceva acestei inimi.De cate ori mi-am dorit ceva si am cerut,, am pierdut.Si mi-am pus atunci intrebarea:toate zilele si noptile in care am fost fericita doar daruind, s-a meritat sa le arunc pentru o clipa cand mi-am dorit sa primesc?Nu.Ce mi-am dorit sa primesc de fapt?Comunicare.Doar comunicare.Si am trait si ziua in care, am simtit cum toate cuvintele au devenit neputincioase, pentru ca am realizat ca nimic nu poate transforma aceasta experienta in comunicare.Moment in care m-am oprit.Nu pentru mult timp iata.Am realizat ca tot secretul a ceea ce traiesc e de fapt asteptarea.Pentru a astepta e nevoie de o incredere imensa; intampla-se orice, nu conteaza.Eu am aceasta incredere. Daca astepti, si astepti, si astepti, si increderea ta creste asteptand. Incredere in ce? In faptul ca ce simti tu e deosebit.Ca e frumos. Ca iubirea ta, desi nu poti vedea, ajunge si e ca briza marii pentru cel ce o primeste.Asteptarea sublima inseamna sa nu ceri, sa nu pretinzi, pur si simplu doar sa astepti.A astepta inseamna a nu dori, a nu fi nerabdator, a nu constientiza ca deja este destul.Cand asteptarea e totala, corabia ce te poarta pe val, te va duce spre bucurie.Bucuria mea, am inteles acum, nu e reatingerea ta iubire, ci starea pe care o am in orice secunda din zi si noapte.E iubirea ce-mi umple sufletul, iubire pe care ti-o daruiesc prin ganduri bune, prin dorinta de a sti ca ti-e bine, ca esti fericit.Stiu ca poate parea ireal ce traiesc eu,dar nu e.Asta simt.Inca nu stiu cine si de ce mi-a trimis aceasta traire.Astepatand, intr-o zi voi afla.Tot ce stiu e ca din prima clipa, am simtit ceva nespus de frumos.E iubire si e oceanic de mare.William James a definit experienta religiasa ca fiind "oceanica".Ce simt eu e atat de mare, de vast incat n-am gasit alt cuvant care sa-l exprim.Si e frumos si adevarat ce simt.Nu conteaza daca sunt sau nu crezuta.De ce?Pentru ca nu astept asta.
Zile intregi am inchis ochii si m-am rugat in tacerea sufletului meu.Sa aflu cand a inceput, si daca ,s-a terminat.Am vazut cum in aceasta experienta mai intai am urcat o colina.Am trait bucurie, fericire, in acest urcus.Am cunoscut si piscurile fericirii.In acea zi de vineri in care am vazut ce iubesc, in care am luat cu mine exact cat imi trebuie pentru a putea continua sa iubesc.Privirea albastra si calda, frumusetea zambetului, caldura vocii, o imbratisare.Apoi am coborat colina, recunosc, cuprinsa de tristete.
Dar, asa cum spunea si Kahlil Gibran, dupa ce cuceresti piscurile fericirii, trebuie sa faci fata tristetii.
Si am facut fata, uneori mai bine, alteori mai putin bine.Am realizat ca nu ma pot opri.Nu acum.Sufletul meu e fericit doar cand priveste spre tine,cu caldura cu aceasta iubire ce nu m-a parasit nici o clipa din momentul cand a poposit in viata mea.Cine esti si de ce esti atat de viu in visul meu, n-am aflat destul.Dar...voi afla poate.Astazi vreau doar sa-ti spun...ca m-am intors.. pe drumul spre inima ta...o inima la care, chiar daca stiu ca nu poate ajunge nimeni..eu privesc cu mult, mult drag.
TIE!
Un sfat : Ai grija de tine!...
O rugaminte : Nu te schimba!...
O dorinta : Nu ma uita!...
O minciuna : Nu te iubesc!...
Un adevar : Mi-e dor de tine !
joi, 25 august 2011
Vlad Diana
Pe-o margine de drum,crestea o floare solitara...
Ca un pribeag pierdut în lume,
Creştea o floare solitară,
Ce poartă cel mai dulce nume.
Înstrăinată-ntr-o mulţime
De ierburi şide grâne-nalte,
Părea batjocorită, moartă,
Uitată, printre celelalte.
Sub vântul ce trecea zburdalnic
Ea s-apleca tot spre pământ,
Precum o floare gânditoare
Ce plânge lângă un mormânt.
Nu ştiu de ce atras spre dânsa,
Apropiindu-mă încet,
Am cugetat adânc atuncea
La sufletul unui poet!
Traian Demetrescu
miercuri, 24 august 2011
marți, 23 august 2011
ghost en francais-christian delagrange
Ce mai este - muzica franceză?. Poate că este acea muzica care se asculta cu mare placere şi încredere . Muzica franceză - reglează starea de spirit, curăţă şi umple golul din sufletul omului.
vineri, 19 august 2011
joi, 18 august 2011
miercuri, 17 august 2011
Bun ramas.
marți, 16 august 2011
luni, 15 august 2011
Tu, care azi nu esti...si poate niciodată aievea n'ai să fii...
Tu ce mă faci să cânt si să visez acuma,
Eu văd că esti departe, si poate n'ai să vii...
Si cine esti, eu nu stiu, cum cine sunt, nu stii;
Dar simt că esti frumoasa, că ochi albastri ai,
Că porti ceva în tine din rozele de Mai,
Tu, care esti departe — si poate n'ai să vii...
.
... Si cine stie? Poate e visul meu de vină,
Căci el îti dete viată, si doar în el trăesti,
Tu, care azi nu esti —
Si poate niciodată aievea n'ai să fii...
.
Dar eu visez — si visul aripile-si întinde,
Dar eu visez — si visul din nou mai mult s'aprinde,
— Chiar dacă vei ramâne un dor neîmplinit,
Tu, care nu esti astăzi, si poate n'ai să fii
Ori esti, — dar prea departe, si pururi n'ai să vii.
Mihail Saulescu
Am batut la usa ta...
Am bătut la uşa ta
Să-ţi cânt de Crăciun colindă;
Îmbrăcat sărăcăcios,
Cum umbla şi El, Hristos.
M-am lovit la cap de grindă
Când pe scări, împins în jos,
Mi-ai zis că n-am ce căta.
Am sunat din nou la uşă
Căci voiam să te colind.
Aveam sânge pe mustaţă,
Dar tu m-ai luat la harţă...
Voiam să te cuprind în braţă
Dar m-ai ocărât, în faţă,
Aruncând în ochi cenuşă.
Am plecat atât de trist...
Erai ultima speranţă!
M-am uitat pe geam, în casă,
Tare mai erai frumoasă!
Am vrut să apăs pe clanţă...
Primeai daruri, bucuroasă,
Eu strângeam la piept un Crist...
Să-ţi cânt de Crăciun colindă;
Îmbrăcat sărăcăcios,
Cum umbla şi El, Hristos.
M-am lovit la cap de grindă
Când pe scări, împins în jos,
Mi-ai zis că n-am ce căta.
Am sunat din nou la uşă
Căci voiam să te colind.
Aveam sânge pe mustaţă,
Dar tu m-ai luat la harţă...
Voiam să te cuprind în braţă
Dar m-ai ocărât, în faţă,
Aruncând în ochi cenuşă.
Am plecat atât de trist...
Erai ultima speranţă!
M-am uitat pe geam, în casă,
Tare mai erai frumoasă!
Am vrut să apăs pe clanţă...
Primeai daruri, bucuroasă,
Eu strângeam la piept un Crist...
George Safir
duminică, 14 august 2011
sâmbătă, 13 august 2011
La steaua...
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.
Mihai Eminescu
Dar steaua mea este atat de sus, ca niciodata, la ea... nu am ajuns...
Dar steaua mea este atat de sus,
Ca niciodata nu am ajuns la ea.
Si stand pana-n zori pe cer privind,
Imi vad si steaua mea , abia licarind.
Imi fac curaj,vreau s-o ating,
Dar tot n-ajung si incep sa plang
Si ea, imi raspunde induiosata
Nu plange !Tu, esti steaua cea adevarata!"
vineri, 12 august 2011
Inveleste-ma cu vise ,cand in viata mi-e frig...
Vlad Diana
Esti visul meu nemarginit...esti asteptarea vietii mele...
"Odinioară am ținut în palmă o impresie fină de rouă
și i-am dăruit o lacrimă de cer albastru în semn de iubire.
Odinioară am ținut în brațe o impresie magică, asemeni unui vis nemărginit
și am privit-o cum strălucea și creștea ca o stea nepieritoare în sufletul meu."
joi, 11 august 2011
Rămân uitându-mă pe geam ca dupã tine Şi tot aştept pe cineva ce nu mai vine.
Afară plouă ca şi toamna şi-i urât,
Mă uit pe geam ca după tine, şi atât.
În mine toate amintirile te-aşteaptă
De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.
Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând
În mine nu mai este nici un gând.
Vreau să citesc şi-mi cad din mână cărţile;
Mă împresoară chipul tău din toate părţile.
Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile
Îmi amestecă pe carte toate rândurile.
Rămân uitându-mă pe geam ca dupã tine
Şi tot aştept pe cineva ce nu mai vine.
Demostene Botez
Din volumul "Cuvinte de dincolo", 1934Ce-i fi făcând pe-acolo unde eşti? Pe-aicea plouă liniştit... pustiu...
Ce-i fi făcând pe-acolo unde eşti?
Pe-aicea plouă liniştit... pustiu...
Cu unghia pe geamul străveziu
Scriu începutul unei vechi poveşti.
În jurul mesei fac călătorii,
Neobosit, deşi-am pornit de-un ceas.
Vreau parcă să ajung unde-ai rămas,
Deşi cu gândul tot te-aştept să vii.
Şi-aşa, absent, de mult călătoresc
Purtând în minte fericirea noastră...
Le geam o clipă ca să-mi răcoresc
Îmi razăm fruntea caldă de fereastră.
Demostene BotezMa doare vara stinsa si amintirea ta.
Mahnirile se lasa pe sufletul meu iar
Ca negura de toamna pe campul solitar.
Grabit s-aduna stoluri si pleaca undeva.
Ma doare vara stinsa si amintirea ta.
Fara folos taria innourata plange,
Incheaga asfintitul baltoaca lui de sange
Si ca o zdreanta uda pe lume cade seara
Prin ceata muntii garbovi abia-si mai duc povara ...
La ce bordei cu geamuri aprinse-n bezna rosii
Voi bate cand a ploaie se vor porni cocosii?
Mi-i dor sa stau la masa sub lampa cu petrol,
S-ascult cum plange ploaia cu glasul ei domol,
Sa rasfoiesc alene o carte si sa-mi para
Odaia taraneasca prin fumul de tigara
Visatul cuib de calde si blande fericiri –
Porneste lin vioara tristetii-n amintiri.
Scolarule, tii minte? Caietul de latina
Era-nsemnat pe margini cu versuri ce suspina
Si inflorea departe un dulce pui de om.
Dar altii scuturara copt rodul scump din pom.
Pe urma alte unde s-au scurs pe matca vremii.
Am poposit odata la marginea poemii
Si am intrat in casa si n-am vrut sa mai plec.
Din vinul poeziei beam pana la inec.
Dar nu stiu cum azi vinul a devenit salciu.
Satul de mine insumi un altul vreau sa fiu.
De-aceea poate astazi cand negura se lasa
Ma podideste dorul sa am si eu o casa –
Un pic de bucurie cu altii in comun,
Cui lucruri ne’nsemnate si gingasii sa-i spun –
Ci fara margini ceata pe campul ud se-ntinde
Si nici un geamin bezna lumina nu-si aprinde.
Mihai Beniuc
Și dacă ninge în anotimpul gândurilor tale,
e ca să simți durerea risipindu-se
asemeni norilor grei care au cules prea multe lacrimi de cuvânt
în diminețile vieții tale.
Și dacă ninge în anotimpul frumoaselor iubiri,
e ca să simți cu sufletul atingerea ninsorilor de petale de flori,
asemeni unui sărut fin de rouă
răsărită în paradisul viselor tale.
Și dacă ninge în anotimpul gândurilor tale,
e ca să simți magia mirărilor și a culorilor cuvintelor
rodind bucuria în sufletul tău dintr-o clipă de dor.
Și dacă toate le simți,crești asemeni unei impresii,
atingând cu emoția ta savoarea sărutului de ceață al pământului
și infinitul albastru al cerului aripilor tale de stele nepieritoare."
miercuri, 10 august 2011
Mi-ai spus cândva...
"Mi-ai spus cândva că SPERANŢA are culoarea verde,
Iar eu te-am întrebat ce este speranţa.
O iluzie, mi-ai răspuns,
Iluzia că te vei bucura într-o zi fiindcă ai găsit fericirea deplină
Pe care o cauţi necontenit pe harta trifoiului
Ce surâde triumfător înconjurat de mii de stele,
Stele ce-l păzesc straşnic de întruchiparea propriilor dorinţe
Care mă transformă în sclav pe vecie.
Mi-ai promis cel mai frumos dar de pe pământ
TRIFOI, VERDE, SPERANŢĂ.
Dacă pentru a-ţi dărui speranţa trebuie să ating norii,
Pentru ca ei să cearna ploaie de stele,
Atunci îi invit la dans şi stelele vor salva trifoiul.
Dacă pentru a-ţi dărui speranţa trebuie să schimb direcţia vântului
Mi-aş ruga gândul să nu stea pe gânduri,
Să oprească vântul pentru ca eu să culeg speranţa.
Sper din tot sufletul ca acest dar să nu te schimbe…
Sufletului meu îi este frică să se trezească
Şi să descopere că nu mai are nicio fărâmă de speranţă.
Ce culoare spuneai că are SPERANŢA?"
Iar eu te-am întrebat ce este speranţa.
O iluzie, mi-ai răspuns,
Iluzia că te vei bucura într-o zi fiindcă ai găsit fericirea deplină
Pe care o cauţi necontenit pe harta trifoiului
Ce surâde triumfător înconjurat de mii de stele,
Stele ce-l păzesc straşnic de întruchiparea propriilor dorinţe
Care mă transformă în sclav pe vecie.
Mi-ai promis cel mai frumos dar de pe pământ
TRIFOI, VERDE, SPERANŢĂ.
Dacă pentru a-ţi dărui speranţa trebuie să ating norii,
Pentru ca ei să cearna ploaie de stele,
Atunci îi invit la dans şi stelele vor salva trifoiul.
Dacă pentru a-ţi dărui speranţa trebuie să schimb direcţia vântului
Mi-aş ruga gândul să nu stea pe gânduri,
Să oprească vântul pentru ca eu să culeg speranţa.
Sper din tot sufletul ca acest dar să nu te schimbe…
Sufletului meu îi este frică să se trezească
Şi să descopere că nu mai are nicio fărâmă de speranţă.
Ce culoare spuneai că are SPERANŢA?"
marți, 9 august 2011
Cum te iubesc?
Cum te iubesc? Să-ncerc o-nşiruire.
Adânc şi larg şi-nalt, atât cât poate
Atinge al meu suflet când străbate
Spre graţie, spre tot, spre nesfârşire.
Şi te iubesc cu zilnică iubire,
În paşnic fel, în zori, pe scăpătate -
Şi slobod, cum te lupţi pentru dreptate,
Curat, aşa cum fugi de linguşire.
Şi te iubesc cu patima avută
În vechi dureri şi cu credinţa care
Părea, cu sfinţi copilăreşti, pierdută.
Şi te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare,
Cu viaţa mea! - şi Domnul de-mi ajută
Te voi iubi în moarte şi mai tare.
(Elizabeth Barrett Browning)
Te iubesc fiindca...existi...
Te caut...te simt...te sarut...
Te simt,te adun...
Visez si te mângâi,
Te sarut si îti spun
Soptit,printre gânduri
Sa nu pleci,sa ramâi...
Sau ia-ma cu tine
Domol sa îmi spui
Ca sunt ce esti tu...
Si gând,si minciuna
Si soapta,si vis,si mister...
Sunt luna si soare
Si tu imi esti cer.."
Speranta,mai stai!
"Am urcat intr-un vis niste trepte spre -o pajiste cu trifoi inflorind dimineata si era liniste
ca in povestile de mult uitate,
am pasit desculta pe campia -nflorita si mirosea a pelin ,
aerul alb saruta talpile mele,
cadeau din pomi flori mari ca uitarea si ma gandeam la tine dragoste ferecata-n cufere vechi,
lacate-am deschis pe rand si am lasat speranta sa zboare spre cer,
norii sunt albi si pufosi ca zaharul tos si cern vorbe pe rand,
mi-e bine cu tine gand nebun dintr-o noapte de martie,
ploua peste palme din burlane inalte si -n linistea muta greieri cantau,
speranta cu suflet de sarpe mai stai,
suflete taraie-te printre ierburi inalte daca mai stii care-i drumul dar lasa-mi speranta
ascunsa in flori de trifoi,
uita-ma-n ploi de martie trista printre roua si flori,
loveste-mi gandul cu fulgere-nalte dar nu-mi lua niciodata speranta ca visele canta si
stele vegheaza pe lume,
ca ingerii zboara cu aripi de aur si-arunca in vis polenul sperantei pe pernele moi,
dimineata tacuta cu perdele dantele pe gresia alba prinde-ma-n hora de vise albastre
de mana cu-un inger ,
cuminte sa stau la geamul uitarii privind catre luna si campuri intinse de vise si zbor."
Te-nfasor in cuvinte ma ascunzi in taceri...
"te-nfasor in cuvinte
ma ascunzi in taceri
nici nu te mai tin minte
printre-atatea dureri.
roua buzelor mele
taina ochilor tai
se-ntalnesc pe ascuns
si s-aprind in vapai.
intre scrasnet si zambet.
sanul meu tresaltand.
gura ta cautanda.
gura unui flamand.
te mai port sub o geana
doar prin sange ma simti
lacrima tremuranda
din icoana cu sfinti.
fulgerare de zambet
fulguire de gand
toamna asta straina
se razbuna plangand.
ma mai doare o frunza
te mai doare un vis
iti sunt rana deschisa
mi-esti prin vise proscris.
inutile cuvinte
s-au pierdut printre noi
si soldati fara vina
ne-au murit in razboi.
intr-o toamna in care
amandoi am pierit.
eu,o frunza stinghera
tu,copac desfrunzit."
luni, 8 august 2011
Fara tine...
si ploaia plange
si vantul se tanguie
si luna imi apune in suflet
tristete
amaraciune
singuratate
Fara tine
sunt la fel de gol
si de pustiu
ca si cerul fara nori si soare
Fara tine
ma doare sa traiesc
si fiecare clipa care trece
imi inunda sufletul
si rascoleste amintiri
despre trecut
Fara tine
ma simt pustiu
parfumul pielii tale
e singurul care
imi da speranta
ca ma vei ierta
si vei sti ca nu pot
trai
Fara tine..."
Iubirea nu tine niciodata nimic pentru ea.
Asadar, copacul s-a fara sa isi dea seama sa indragostit de baietelul care venea in fiecare zi sa se joace sub el. Ramurile sale erau foarte inalte, dar el si le apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mangaia florile si pentru a-i culege fructele. Iubirea este intotdeauna gata sa se incline, egoul, niciodata. Daca incerci sa te apropii de un ego, acesta se va inalta si mai mult, devenind atat de rigid incat sa nu-l poti atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care sta pe tronul puterii, este considerat a fi mare.
Asadar, ori de cate ori venea copilul, arborele isi pleca ramurile. Cand micutul ii mangaia florile, batranul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este intotdeauna fericita atunci cand poate darui ceva fara sa ceara nimic, egoul nu poate sa fie fericit decat atunci cand poate lua ceva de la altcineva.
Baiatul a crescut si uneori, dormea la poalele copacului, alteori cand ii era foame, ii manca fructele, sau purta o coroana impletita din florile sale. Se simtea atunci de parca ar fi fost regele padurii. Florile iubirii te fac intotdeauna sa te simti ca un rege, in timp ce ghimpii egoului te fac sa te simti execrabil.
Vazand copacul, cum baiatul poarta o cununa din florile sale, dansand cu ea, se simtea foarte fericit. Il aproba cu ramurile sale, ii canta in bataia vantului. Baiatul in timp a crescut si mai mult. A inceput sa se catere in copac, leganandu-se pe ramurile sale. Ori de cate ori se odihnea pe ele, copacul se simtea fericit. Iubirea este intotdeauna fericita atunci cand altcineva se poate sprijini de ea, egoul nu este fericit decat atunci cand altcineva il sustine.
Timpul a trecut, iar baiatul a inceput sa fie apasat de alte indatoriri, avea si el ambitiile lui. Trebuia sa isi treaca examenele, sa isi faca prieteni... De aceea, a inceput sa vina din ce in ce mai rar pe la copac. Copaci insa il astepta cu o nerabdare din ce in ce mai mare, strigandu-i din adancurile sufletului sau, „Vino, vino. Te astept". Iubirea isi asteapta intotdeauna obiectul afectiunii sale. Ea nu este altceva decat o continua asteptare.
Cand baiatul nu venea, copacul se simtea trist. Singura tristete pe care o simte iubirea este aceea de a nu a putea darui altcuiva. Atunci cand se poate darui in totalitate, iubirea este fericita.
Baiatul a crescut si mai mult, iar zilele in care trecea pe la copac au devenit din ce in ce mai rare. Toti cei care cresc in lumea ambitiilor isi gasesc din ce in ce mai putin timp pentru iubire. Baiatul a devenit ambitios si prins in treburile sale lumesti. „Ce copac? De ce ar trebui sa-l vizitez?"
Intr-o zi, pe cand trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Asculta! Te astept in fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine".
Baiatul i-a raspuns: „Ce poti sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad? Eu imi doresc avere si faima". Egoul este intotdeauna motivat: „Ce poti sa-mi oferi pentru ca sa vin la tine? As putea veni, dar numai daca ai ceva de oferit. Altminteri, nu vad de ce as face-o". Egoul are intotdeauna un scop personal egoist. Iubirea este intotdeauna altruista. A putea iubi si darui reprezinta propria sa rasplata.
Uimit, copacul i-a spus baiatului: „Nu vei mai veni decat daca iti voi oferi ceva? Iti ofer tot ceea ce am, si tot ceea ce voi avea, dragul meu prieten". Iubirea nu tine niciodata nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se daruieste neconditionat, fara sa ezite.
„Din pacate, eu nu am bani. Banii sunt o inventie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani, dar in schimb, suntem fericiti. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastra ii racoreste pe cei incinsi, cand bate vantul, dansam si cantam. Desi nu avem bani, pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. Daca ne-am implica si noi in afaceri financiare, am deveni la fel de egoisti si de nefericiti ca voi, oamenii, care sunteti nevoiti sa stati prin temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, caci traim tot timpul aceste stari, ele fac parte din fiinta noastra. Nu, noi nu avem nevoie de bani".
Baiatul i-a raspuns: "Atunci, de ce sa vin la tine? Nu am de gand sa merg decat acolo unde pot obtine bani. Am nevoie de avere". Egoul cere intotdeauna bani si avere, caci banii inseamna putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.
Copacul s-a gandit mult, dupa care a spus: „Atunci, te rog prietene, culege-mi fructele si vinde-le, si in felul acesta, vei obtine bani".
Baiatul s-a luminat imediat la fata. S-a urcat in copac si a cules toate fructele copacului, chiar si pe cele necoapte. In graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit, era fericit ca putea darui. Iubirea se bucura chiar si atunci cand este lovita. Egoul nu este cu adevarat fericit nici macar atunci cand obtine ceva. El nu poate simti decat nefericire.
Baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui pentru dar, dar acestuia nu-i pasa. Adevarata sa multumire s-a produs atunci cand acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obtine bani in schimbul lor. Baiatul apoi nu s-a mai intors multa vreme la copac. Acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor inca si mai multi bani. A uitat cu totul de copac, si astfel au trecut anii.
Copacul era foarte trist. Tanjea dupa intoarcerea baiatului, la fel ca o mama cu sanii plini de lapte, dar care si-a pierdut copilul. Intreaga sa fiinta tanjeste dupa copilul pierdut, pentru a-l strange la piept si a se usura. Cam la fel tanjea si copacul nostru, intreaga sa fiinta era in agonie.
Dupa multi ani, baiatul, devenit intre timp adult, s-a intors la copac. Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino si imbratiseaza- ma". Barbatul i-a raspuns: „Termina cu prostiile astea. Faceam asemenea lucruri pe vremea cand eram un copil fara minte". Egoul considera iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilareasca.
Copacul a insistat: „Vino, mangaie-mi crengile. Danseaza cu mine". Barbatul i-a raspuns: „Termina cu flecareala asta stupida! Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Imi poti oferi o casa?"
Copacul a exclamat: „O casa? Bine, dar eu traiesc faorte bine, fara sa stau intr-o casa". Singurii care traiesc in case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi ale lui Dumnezeu traiesc liber, in natura. Cat despre oameni, cu cat casa in care traiesc este mai mare, cu atat mai mici par in interiorul ei.
„Noi nu traim in case, dar uite ce vreau sa iti daouiesc, imi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor".
Fara sa stea pe ganduri si sa piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile copacului. Din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericita chiar si atunci cand ii sunt taiate membrele de catre cel iubit. Iubirea nu stie decat sa daruiasca. Ea este intotdeauna pregatita sa se ofere in intregime.
Barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce in urma macar o privire. Si-a construit casa visata, iar anii au trecut din nou.
Copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. Ar fi vrut sa il strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata canta in bataia vantului. Vanturile continuau sa bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul sau a reusit sa rosteasca o ultima chemare: „Vino, vino, dragul meu prieten".
Timpul a trecut, iar barbatul a imbatranit. Odata, se afla prin apropiere, asa ca a venit si s-a asezat sub copac. Acesta l-a intrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit in sfarsit, dupa foarte, foarte mult timp".
Batranul i-a raspuns: „Ce poti face pentru mine? As vrea sa ajung intr-o tara indepartata, sa castig si mai multi bani. Pentru asta, am nevoie de o barca".
Fericit, dupa ce sa gandit doar o clipa, copacul i-a raspus: „Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. As fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel in tara aceea indepartata, pentru a castiga mai multi bani. Dar, te rog, ai grija de tine si intoarce-te cat mai repede. Voi astepta de-a pururi intoarcerea ta".
Omul a adus un ferastrau, a taiat trunchiul copacului, si-a facut o barca din el si a plecat. Acum, din copac nu a mai ramas decat radacina, dar el a continuat sa astepte cu rabdare intoarcerea prietenului iubit. A asteptat mereu si mereu, constient insa ca nu mai avea nimic de oferit. Poate ca barbatul nu se va mai intoarce niciodata. Egoul nu se duce decat acolo unde are ceva de castigat.
Odata, m-am asezat langa ciot. Acesta mi-a soptit: „Am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai intors. Ma tem sa nu se fi inecat, sau sa nu se fi ratacit. Poate ca s-a pierdut in tara aceea indepartata. Poate ca nici macar nu mai este in viata. O, cat mi-as dori sa aflu vesti de la el! Ma apropii de sfarsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai dori ar fi sa aflu vesti despre el. Atunci as muri linistit. Dar stiu ca nu ar mai veni nici daca mi-ar auzi strigatul, caci nu mai am nimic sa-i ofer, iar el nu intelege decat acest limbaj.
Egoul nu intelege decat limbajul acceptarii. Iubirea vorbeste limbajul daruirii.
OSHO
Te rog sa-mi fii aproape...
Vlad Diana
duminică, 7 august 2011
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Mă-ngână cântul unei dulci evlavii,
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?
Puterea nopţii blând însenina-vei
Cu ochii mari şi purtători de pace?
Resai din umbra vremilor încoace
Ca să te văd venind ... ca-n vis, aşa vii!
Cobori încet... aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,
A ta iubire c'um suspin arat-o,
Cu geana ta m-antinge pe pleope
Să simt fiorii stringerii în braţe,
Pe veci perduto, vecinic adorato
Mihai Eminescu
Spune-mi ceva...
Dacă-am să te chem
Dă-mi măcar un semn
Fie şi-un blestem
Din partea ta.
Totuşi nu ştiu cum
Pentru-atâta drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva.
În noaptea despărţirii dintre noi
Copacii cad pe drum din doi în doi,
În ochi mă bate viscolul câinesc
Şi am venit să-ţi spun că te iubesc.
Probabil drumul meu va duce-n iad
Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad
Şi iar adorm şi iar mi-e dat un vis
Că biata cifră doi s-a sinucis.
Şi de atâta viscol vestitor
Nu ochii mei, ci ochii tăi mă dor,
Că tineri am intrat şi cu ce rost
Şi ce bătrâni ieşim din tot ce-a fost.
Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despărţire peste tot
Şi se aude că va fi mai greu
Decât vom fi departe tu şi eu.
Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.
Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
Dezastrul împărţirilor la doi,
Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
Şi cum e să fii singur pe pământ.
(ADRIAN PAUNESCU)
Tu ai un fel de paradis al tau în care nu se spun cuvinte.
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se misca dintr-un brat
si cateva frunze iti cad inainte.
Cu ovalul fetei se sta inclinat
spre o lumina venind dintr-o parte
cu mult galben în ea si multa lene,
cu trambuline pentru saritorii în moarte.
Tu ai un fel al tau senin
De-a ridica orasele ca norii,
si de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov si rece
si harta serii fără margini,
si-abia mai pot ramane-n viata
mai respirand, cu ochii lungi, imagini.
Nichita Stanescu
Nici tu nu vii, nici nu ma lasi sa viu...
aceste ganduri calde cand iti scriu.
Nici tu nu vii, nici nu ma lasi sa viu...
te mai stiu oare, cea adevarata?...
Rememorez, ma zbat intre extreme,
Ma tem de vorbe, le rostesc precaut
Si-apoi pornesc din nou ca sa te caut...
Da, te astept iubito, nu te teme.
Miroase inc-a pajisti prin artere,
A fan cosit si-a-nvaluiri de ape...
Miroase-a clipa cand erai aproape...
Cat te iubesc!
Iar restul e tacere..."
Invata-ma cu ce sa-ncep si cum sa-i spun aceste-i lumi cat mi-i de draga ca te-a nascut, cu truda ei intreaga,
si-n care vorbe-anume
tuturor
sa spun ce-albastru-i ceru-n ochii tai,
si cum, de-atatea
lumi luminatori,
pe gura ta surasu-i ca un soare;
ei poate niciodata
n-or sa stie
din fiecare clipa trecatoare
cum ne-am durat noi cate-o
vesnicie
iubindu-ne; si nu vor sti ca-n glas
iti cânt atatea cantece
când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
niste cuvinte simple-ar fi
ramas.
Invata-ma cu ce sa-ncep si cum
sa-i spun
aceste-i lumi cat mi-i de draga
ca te-a nascut, cu truda ei intreaga,
pe tine, bucuria mea de-acum.
Ea, poate, niciodata n-o sa
stie
c-a inflorit în flori si-a curs în ape,
ca din pamânt si sura
vesnicie
sa mi te-aduca, -asa cum esti, aproape;
si, fiindca-o
sa murim si noi odata,
gandeste-te: n-ar fi pacat sa moara,
cuprinsa-n noi, atata primavara,
si dragostea cu inima
deodata?...
De-aceea, spune-mi cum sa-ncep anume,
si eu voi scrie
toate, fir cu fir,
ca dispretuitori de cimitir,
sa ne iubim de-a
pururea pe lume.
(Magda Isanos)
Tu stii ca sunt cu tine...
Mana ta...
Mina ta nu-i fara de temei fierbinte,
sau rece, grea ca plumbul, sau
usoara ;
eu vorba i-o-nteleg, si ea nu minte,
cum are obiceiul stapinul,
bunaoara.
E ca o frunza mare, pala, ce s-a scuturat
pe fruntea mea, sa
steie racoroasa,
si, cind pe umeri citeodata mi se lasa,
eu stiu de esti
sau nu esti suparat.
In parul meu ce albe-s degetele miinii
tale,
si-asa de visatoare, ca de femeie-mi par,
dar ard si dor de brate
pina la umar goale,
de-mi zic ca au in virfuri si-n podul palmei
jar.
Stiu orice linie sau vinisoara albastrie
a miinii tale, orisicit
de nensemnata,
dupa cum si dinsa pe de rost ma stie
si sa ma uite n-ar
mai putea vrodata.
(Magda Isanos)
Saruta-ma
Saruta-mi ochii grei de-atâta plâns,
Doar sarutarea ta ar fi în
stare
Sa stinga focul rau ce i-a cuprins,
Sa-i umple de
iubire si de soare.
Saruta-mi gura, buzele-nclestate
Ce vorba si
surâsul si-au pierdut.
Iti vor zambi din nou inseninate
Si-ndragostite ca
si la-nceput.
Saruta-mi fruntea, gândurile rele
Si toate indoielile-or
sa moara,
In loc vor naste visurile mele
De viata noua si de
primavara.
(Magda Isanos)
Tii minte-ntâia ploaie cum cadea,
cu fulgere, cu stele lungi în ea?
Arborii stateau drept, intonând
imnul vietei si-n zarea fosnind,
verde ca un codru lichid,
s-auzeau cerurile cum se-nchid, se deschid.
Si noi stateam ca pomii în picioare.
„Nimic nu moare, mi-ai soptit, nu moare...”
Si plantele cresteau, ne faceau semne,
ca niste mâini, ca umbre nempacate,
se straduiau spre viata sa ne-ndemne
si iar cadeau în deznadejde toate.
(Magda Isanos)
Tu esti în inima mea ca un dar neasteptat si mult prea scump
Tu esti în inima mea ca un dar
neasteptat si mult prea scump,
pe care
il cercetez mirata iar si iar,
cu-aceeasi nesecata desfatare.
Esti
tainica-mi putere si mandrie,
de când te stiu mi-i cerul mai aproape
si
nu mai pot durerile sa vie,
sa-mi tulbure-ale sufletului
ape.
Tu mi-ai facut tarana mai usoara
si inima asa de dulce, grea,
ca
ramura ce toamna se-mpovara
de greutatea roadei de pe ea.
Asemeni unui
mare cer cu stele,
mi te-ai rasfrant în suflet ca-ntr-un lac,
si-adanci
de-atuncea-s gandurile mele,
de aur glodul inimii, sarac.
Acestea toate
sa ti le platesc
nu voi putea, ci lasa-ma macar,
risipitorul
meu, sa te iubesc,
din darurile tale dandu-ti dar.
(Magda Isanos)
Eu scriu acum , iubire...
cu suflet ars de tine
pe-albastra mărginire
din cerul meu de dor
şi vorbele-mi cad limpezi
sclipind diamantine
şi tot dorindu-ţi chipul
prind aripi pentru zbor.
Nu plânge înserarea
ce-ncet pe noi se lasă
înveşmântând lumina
cu aripile-i moi,
scrisoarea ta-i la mine,
o ţin mereu pe masă
şi chiar de n-ai trimis-o,
o ştim doar amândoi.
Să-ţi ştergi, iubire,
geana de roua fermecată
şi să o pui în şipul
din care scrii mereu
şi dorurile toate
le-aruncă-nfiorată,
că-n munţii mei albaştri
aştept să le prind eu..
Leonid IACOB
Abonați-vă la:
Postări (Atom)