Erai un crin de zahăr tos,
eram motan morocănos
şi te-ai ivit în lumea mea
cu trupul zvelt, cu-aromă grea
În jurul nostru panglicari
vrăjeau puştoaice şi canari
şi burgul tot se afunda
în jazz şi boabe de cafea
tu nu spuneai nimic, zîmbeai,
pe unghii te dădeai cu ceai
şi mă rugai încetişor
să-ţi depăn tumbe pe covor
iar eu, tăcut, mă supuneam
blegi îngeri ne priveau din geam
şi eram mov şi fericit
precum o rază pe-un cuţit
apoi trecut-au ani cincizeci
aveai trecut, aveam dovleci
nu mai credeam că are rost
să fim povestea care-am fost
dar uite, s-a făcut tîrziu,
încă iubesc şi încă-ţi scriu
şi încă simt, pînă la os,
aroma ta de zahăr tos.
(Fabian Anton)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu