Când eşti departe rosteşte-mă încet, tandru

Înveşmântată ca o vestalaÎnvăluită în speranţăSunt tot acolo, unde m-ai lasatAştept ca o statuieSă-ţi văd pasul încolţit lângă trepte
Fulgerele vremii, ninsorile mele dragiTe aduc nălucă sub aceeaşi copaciAerul se tulbură, clipa lovităAduce zvon de îmbraţişare. Aş zbura...-strigă-mă! Ţi-am spus; şi a răsăritcurcubeul lângă suflarea amieziiTăcerea devenise o dungă subţireprintre armonii jefuite de cântec
Când eşti departeRosteşte-mă încet, tandrucu numele meu întreg de zidireCheamă-mă să te aud!şi ai să vezi cum o petalăÎţi va mângâia umărul.DeasupraSufletul meu ca un vis plutitor te atingeCând amurgul ţi-aleargă rătăcirileDucându-te lângă privighetori
Departe, în jurul pământului, între neliniştiRosteşte-mă cu inima uneori

de Elena  Armenescu