Copacul meu,
de ramuri prea multe
uscate, rănite
sau, cu frunze căzute
prin toamna cea grea,
păşeşte molcom pe cărare
şi urcă încet, potolit
pe coamă de munte,
lăsând ici-colea
urme mărunte.
De rece ploaie şi vânt
multe frunze au căzut,
hrană să fie
pentru mama-pământ,
şi rădăcini au albit
dar, mai au de vorbit
şoapte dulci de sorbit,
da, mai au de trăit.
Nu ştie copacul,
câte clipe s-au scurs
şi nici cât mai e de parcurs,
priveşte-napoi, nemulţumit,
ar vrea să se-ntoarcă
în crâng luminos
dar, drumul s-a şters
şi timpu-i spinos,
el merge-nainte,
tăcut şi cuminte.
În toamna grea,
copacul ferm,
uscăturile-şi taie
şi pleacă prin ploaie
de toamnă târzie,
printr-o nouă fereastră
spre-o clipă senină, albastră.
...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu