Am inghetat in fata ochilor tai reci.
Imi aruncai cuvinte cu si fara inteles,
Si-am realizat ca te-am pierdut...adevarat calvar!
Ne-am despartit mai rau ca doi straini,
Eu departandu-ma cu lacrimi mari pe maini.
Nu pot, nu vreau sa stiu ce-ai simtit tu,
Ma-ntreb daca stii...mi-ai sfasiat sufletul!
Nu-i prima oara cand inima ma-nseala,
Ma sperie ce simt, inima-mi este goala.
Trec printre oameni si nu mai simt nimic,
Ca tu n-ai inteles a mea iubire,doare amarnic.
Au trecut zile bune de la acea seara,
Cand pot sa scriu despre noi doi e prima oara.
Sunt ganduri sentimente atat de triste,
Dar tu nu vei mai primi acum de veste!
In libertatea pe care nimeni n-a-cercat sa ti-o-ngradeasca,
Poate te simti ferice privind o floare-n glastra.
Ea in lipsa-ti a crescut, a inflorit,
Dar sub suflul cuvintelor tale acide...a murit!
Plangeai ca nu-ti simti sufletul iubit,
Poate totul ti se-ntampla pentru ca e...mic!
Un suflet mare nu ar fi putut rani asa adanc,
Asta-i tot ce-mi trece-acum prin gand.
Mereu in viata vor ramane intrebari fara raspuns,
Le cautam zadarnic si sfarsim in plans.
Sufletele unora dintre noi, muritorii,
Sunt mari abisuri si contradictorii.
Mi-am dovedit ca pot sa fiu constanta in iubire,
Iar Dumnezeu mi-a dat o trista despartire.
Pedeapsa parca pentru capacitatea de-a visa, spera,
Ma-ntorc spre tine Doamne cu toata amaraciunea mea.!
Mi-as dori ca oamenii sa devina "lumini" arzande mereu,
Nu focuri de-artificii cum au fost pentru sufletul meu!
Sa nu le planga inimile niciodata cum mie-mi plange
Sa fie forte mari, ce nu se pot infrange.
Sa nu fie vinovati pentru nefericirea nimanui,
O viata frumoasa si demna ...sa fie visul oricui!
Camelia Ciobanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu