Iesind din sanctuarul timpului ce inseteaza noaptea
Hranindu-ma cu nectarul florilor ce tradeaza realitatea
Prin splendoarea lor inaltandu-si corola nimicind.
Stateam sub cerul inorat,ca o mare in aburi parand
Si cugetarile lespezi erau, pe care le calcam stingher
Tremuram stand pe o banca uitata undeva in ger
Gandindu-ma vag la povestile sfarsite curand.
Este atat de frig si incerc sa te incalzesc cu dorinte
Aprise de inocenta sentimentelor ce alearga in suflet
Inghetand fiinta lui demonica surprinsa de-un zambet
Ascuns printre picaturi de ploaie asteptand noi sentinte.
Se aduna norii in paharul vietii certandu-se goi
Si vorbele se pare ca sunt zaruri aruncate in goliciune
Pe chipul lui imbatranit se zresc inca umede urme
In frunze cautand odihna sau in petalele moi.
Uneori ploua in lumea ta albastra cu patimi si fiori…
Ascult ultima inganare a timpulu ce hraneste noaptea
Satirizand rebel povestea celor ce-si pierd libertatea
De a privi in lumea cerului, deopotriva nepartinitori.
(Parvan Andrei)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu