Oda

Nu credeam sa-nvat a muri vrodata;
Pururi tânar, înfasurat în manta-mi, 
Ochii mei naltam visatori la steaua
Singuratatii.

Când deodata tu rasarisi în cale-mi, 
Suferinta tu, dureros de dulce...
Pân-în fund baui voluptatea mortii
Ne'nduratoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele marii.

De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet, 
Pe-al meu propriu rug, ma topesc în flacari...
Pot sa mai re'nviu luminos din el ca
Pasarea Phoenix?

Piara-mi ochii turburatori din cale, 
Vino iar în sân, nepasare trista;
Ca sa pot muri linistit, pe mine
Mie reda-ma!
(Mihai Eminescu)