marți, 9 august 2011

Cum te iubesc?


Cum te iubesc? Să-ncerc o-nşiruire.
Adânc şi larg şi-nalt, atât cât poate
Atinge al meu suflet când străbate
Spre graţie, spre tot, spre nesfârşire.
Şi te iubesc cu zilnică iubire,
În paşnic fel, în zori, pe scăpătate -
Şi slobod, cum te lupţi pentru dreptate,
Curat, aşa cum fugi de linguşire.
Şi te iubesc cu patima avută
În vechi dureri şi cu credinţa care
Părea, cu sfinţi copilăreşti, pierdută.
Şi te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare,
Cu viaţa mea! - şi Domnul de-mi ajută
Te voi iubi în moarte şi mai tare.
(Elizabeth Barrett Browning)

Te iubesc fiindca...existi...

"Cum poti spune stropilor sa nu cada cand exista ploaie, cum poti spune frunzelor sa nu cada cand exista vant, si cum imi poti spune mie sa nu ma indragostesc cand existi tu?"

As vrea sa stii...

Te caut...te simt...te sarut...

"Te caut in mine,
Te simt,te adun...
Visez si te mângâi,
Te sarut si îti spun
Soptit,printre gânduri
Sa nu pleci,sa ramâi...
Sau ia-ma cu tine
Domol sa îmi spui
Ca sunt ce esti tu...
Si gând,si minciuna
Si soapta,si vis,si mister...
Sunt luna si soare
Si tu imi esti cer.."

Speranta,mai stai!


"Am urcat intr-un vis niste trepte spre -o pajiste cu trifoi inflorind dimineata si era liniste
ca in povestile de mult uitate,
am pasit desculta pe campia -nflorita si mirosea a pelin ,
aerul alb saruta talpile mele,
cadeau din pomi flori mari ca uitarea si ma gandeam la tine dragoste ferecata-n cufere vechi,
lacate-am deschis pe rand si am lasat speranta sa zboare spre cer,
norii sunt albi si pufosi ca zaharul tos si cern vorbe pe rand,
mi-e bine cu tine gand nebun dintr-o noapte de martie,
ploua peste palme din burlane inalte si -n linistea muta greieri cantau,
speranta cu suflet de sarpe mai stai,
suflete taraie-te printre ierburi inalte daca mai stii care-i drumul dar lasa-mi speranta
ascunsa in flori de trifoi,
uita-ma-n ploi de martie trista printre roua si flori,
loveste-mi gandul cu fulgere-nalte dar nu-mi lua niciodata speranta ca visele canta si
stele vegheaza pe lume,
ca ingerii zboara cu aripi de aur si-arunca in vis polenul sperantei pe pernele moi,
dimineata tacuta cu perdele dantele pe gresia alba prinde-ma-n hora de vise albastre
de mana cu-un inger ,
cuminte sa stau la geamul uitarii privind catre luna si campuri intinse de vise si zbor."

Te-nfasor in cuvinte ma ascunzi in taceri...


"te-nfasor in cuvinte
ma ascunzi in taceri
nici nu te mai tin minte
printre-atatea dureri.
roua buzelor mele
taina ochilor tai
se-ntalnesc pe ascuns
si s-aprind in vapai.
intre scrasnet si zambet.
sanul meu tresaltand.
gura ta cautanda.
gura unui flamand.
te mai port sub o geana
doar prin sange ma simti
lacrima tremuranda
din icoana cu sfinti.
fulgerare de zambet
fulguire de gand
toamna asta straina
se razbuna plangand.
ma mai doare o frunza
te mai doare un vis
iti sunt rana deschisa
mi-esti prin vise proscris.
inutile cuvinte
s-au pierdut printre noi
si soldati fara vina
ne-au murit in razboi.
intr-o toamna in care
amandoi am pierit.
eu,o frunza stinghera
tu,copac desfrunzit."

luni, 8 august 2011

Fara tine...

‎"Fara tine
si ploaia plange
si vantul se tanguie
si luna imi apune in suflet
tristete
amaraciune
singuratate
Fara tine
sunt la fel de gol
si de pustiu
ca si cerul fara nori si soare
Fara tine
ma doare sa traiesc
si fiecare clipa care trece
imi inunda sufletul
si rascoleste amintiri
despre trecut
Fara tine
ma simt pustiu
parfumul pielii tale
e singurul care
imi da speranta
ca ma vei ierta
si vei sti ca nu pot
trai
Fara tine..."

Nu pot uita...

Iubirea nu tine niciodata nimic pentru ea.

Se spune ca a existat odata un arbore batran si maiestuos, cu ramurile intinse ferm spre cer. Cand inflorea, fluturi de toate culorile si formele veneau de peste tot si dansau maiestos in jurul lui. Cand facea fructe, pasari din tari indepartate veneau sa guste din ele. Ramurile sale aratau ca niste brate vanjoase. Era minunat. Un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el in fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a inceput sa-l iubeasca. Ceea ce este mare si batran se poate indragosti de ceea ce este mic si tanar, cu o conditie, sa nu fie atasat de ideea ca el este mare, iar celalalt mic. Copacul nu avea aceasta idee, asa ca s-a indragostit de baiat. Egoul incearca intotdeauna sa iubeasca ceea ce este mai mare decat el. Pentru adevarata iubire, nimic nu este insa mare sau mic. Ea ii imbratiseaza pe toti cei de care se apropie.
Asadar, copacul s-a fara sa isi dea seama sa indragostit de baietelul care venea in fiecare zi sa se joace sub el. Ramurile sale erau foarte inalte, dar el si le apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mangaia florile si pentru a-i culege fructele. Iubirea este intotdeauna gata sa se incline, egoul, niciodata. Daca incerci sa te apropii de un ego, acesta se va inalta si mai mult, devenind atat de rigid incat sa nu-l poti atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care sta pe tronul puterii, este considerat a fi mare.
Asadar, ori de cate ori venea copilul, arborele isi pleca ramurile. Cand micutul ii mangaia florile, batranul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este intotdeauna fericita atunci cand poate darui ceva fara sa ceara nimic, egoul nu poate sa fie fericit decat atunci cand poate lua ceva de la altcineva.
Baiatul a crescut si uneori, dormea la poalele copacului, alteori cand ii era foame, ii manca fructele, sau purta o coroana impletita din florile sale. Se simtea atunci de parca ar fi fost regele padurii. Florile iubirii te fac intotdeauna sa te simti ca un rege, in timp ce ghimpii egoului te fac sa te simti execrabil.
Vazand copacul, cum baiatul poarta o cununa din florile sale, dansand cu ea, se simtea foarte fericit. Il aproba cu ramurile sale, ii canta in bataia vantului. Baiatul in timp a crescut si mai mult. A inceput sa se catere in copac, leganandu-se pe ramurile sale. Ori de cate ori se odihnea pe ele, copacul se simtea fericit. Iubirea este intotdeauna fericita atunci cand altcineva se poate sprijini de ea, egoul nu este fericit decat atunci cand altcineva il sustine.
Timpul a trecut, iar baiatul a inceput sa fie apasat de alte indatoriri, avea si el ambitiile lui. Trebuia sa isi treaca examenele, sa isi faca prieteni... De aceea, a inceput sa vina din ce in ce mai rar pe la copac. Copaci insa il astepta cu o nerabdare din ce in ce mai mare, strigandu-i din adancurile sufletului sau, „Vino, vino. Te astept". Iubirea isi asteapta intotdeauna obiectul afectiunii sale. Ea nu este altceva decat o continua asteptare.
Cand baiatul nu venea, copacul se simtea trist. Singura tristete pe care o simte iubirea este aceea de a nu a putea darui altcuiva. Atunci cand se poate darui in totalitate, iubirea este fericita.
Baiatul a crescut si mai mult, iar zilele in care trecea pe la copac au devenit din ce in ce mai rare. Toti cei care cresc in lumea ambitiilor isi gasesc din ce in ce mai putin timp pentru iubire. Baiatul a devenit ambitios si prins in treburile sale lumesti. „Ce copac? De ce ar trebui sa-l vizitez?"
Intr-o zi, pe cand trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Asculta! Te astept in fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine".
Baiatul i-a raspuns: „Ce poti sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad? Eu imi doresc avere si faima". Egoul este intotdeauna motivat: „Ce poti sa-mi oferi pentru ca sa vin la tine? As putea veni, dar numai daca ai ceva de oferit. Altminteri, nu vad de ce as face-o". Egoul are intotdeauna un scop personal egoist. Iubirea este intotdeauna altruista. A putea iubi si darui reprezinta propria sa rasplata.
Uimit, copacul i-a spus baiatului: „Nu vei mai veni decat daca iti voi oferi ceva? Iti ofer tot ceea ce am, si tot ceea ce voi avea, dragul meu prieten". Iubirea nu tine niciodata nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se daruieste neconditionat, fara sa ezite.
„Din pacate, eu nu am bani. Banii sunt o inventie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani, dar in schimb, suntem fericiti. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastra ii racoreste pe cei incinsi, cand bate vantul, dansam si cantam. Desi nu avem bani, pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. Daca ne-am implica si noi in afaceri financiare, am deveni la fel de egoisti si de nefericiti ca voi, oamenii, care sunteti nevoiti sa stati prin temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, caci traim tot timpul aceste stari, ele fac parte din fiinta noastra. Nu, noi nu avem nevoie de bani".
Baiatul i-a raspuns: "Atunci, de ce sa vin la tine? Nu am de gand sa merg decat acolo unde pot obtine bani. Am nevoie de avere". Egoul cere intotdeauna bani si avere, caci banii inseamna putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.
Copacul s-a gandit mult, dupa care a spus: „Atunci, te rog prietene, culege-mi fructele si vinde-le, si in felul acesta, vei obtine bani".
Baiatul s-a luminat imediat la fata. S-a urcat in copac si a cules toate fructele copacului, chiar si pe cele necoapte. In graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit, era fericit ca putea darui. Iubirea se bucura chiar si atunci cand este lovita. Egoul nu este cu adevarat fericit nici macar atunci cand obtine ceva. El nu poate simti decat nefericire.
Baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui pentru dar, dar acestuia nu-i pasa. Adevarata sa multumire s-a produs atunci cand acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obtine bani in schimbul lor. Baiatul apoi nu s-a mai intors multa vreme la copac. Acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor inca si mai multi bani. A uitat cu totul de copac, si astfel au trecut anii.
Copacul era foarte trist. Tanjea dupa intoarcerea baiatului, la fel ca o mama cu sanii plini de lapte, dar care si-a pierdut copilul. Intreaga sa fiinta tanjeste dupa copilul pierdut, pentru a-l strange la piept si a se usura. Cam la fel tanjea si copacul nostru, intreaga sa fiinta era in agonie.
Dupa multi ani, baiatul, devenit intre timp adult, s-a intors la copac. Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino si imbratiseaza- ma". Barbatul i-a raspuns: „Termina cu prostiile astea. Faceam asemenea lucruri pe vremea cand eram un copil fara minte". Egoul considera iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilareasca.
Copacul a insistat: „Vino, mangaie-mi crengile. Danseaza cu mine". Barbatul i-a raspuns: „Termina cu flecareala asta stupida! Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Imi poti oferi o casa?"
Copacul a exclamat: „O casa? Bine, dar eu traiesc faorte bine, fara sa stau intr-o casa". Singurii care traiesc in case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi ale lui Dumnezeu traiesc liber, in natura. Cat despre oameni, cu cat casa in care traiesc este mai mare, cu atat mai mici par in interiorul ei.
„Noi nu traim in case, dar uite ce vreau sa iti daouiesc, imi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor".
Fara sa stea pe ganduri si sa piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile copacului. Din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericita chiar si atunci cand ii sunt taiate membrele de catre cel iubit. Iubirea nu stie decat sa daruiasca. Ea este intotdeauna pregatita sa se ofere in intregime.
Barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce in urma macar o privire. Si-a construit casa visata, iar anii au trecut din nou.
Copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. Ar fi vrut sa il strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata canta in bataia vantului. Vanturile continuau sa bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul sau a reusit sa rosteasca o ultima chemare: „Vino, vino, dragul meu prieten".
Timpul a trecut, iar barbatul a imbatranit. Odata, se afla prin apropiere, asa ca a venit si s-a asezat sub copac. Acesta l-a intrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit in sfarsit, dupa foarte, foarte mult timp".
Batranul i-a raspuns: „Ce poti face pentru mine? As vrea sa ajung intr-o tara indepartata, sa castig si mai multi bani. Pentru asta, am nevoie de o barca".
Fericit, dupa ce sa gandit doar o clipa, copacul i-a raspus: „Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. As fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel in tara aceea indepartata, pentru a castiga mai multi bani. Dar, te rog, ai grija de tine si intoarce-te cat mai repede. Voi astepta de-a pururi intoarcerea ta".
Omul a adus un ferastrau, a taiat trunchiul copacului, si-a facut o barca din el si a plecat. Acum, din copac nu a mai ramas decat radacina, dar el a continuat sa astepte cu rabdare intoarcerea prietenului iubit. A asteptat mereu si mereu, constient insa ca nu mai avea nimic de oferit. Poate ca barbatul nu se va mai intoarce niciodata. Egoul nu se duce decat acolo unde are ceva de castigat.
Odata, m-am asezat langa ciot. Acesta mi-a soptit: „Am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai intors. Ma tem sa nu se fi inecat, sau sa nu se fi ratacit. Poate ca s-a pierdut in tara aceea indepartata. Poate ca nici macar nu mai este in viata. O, cat mi-as dori sa aflu vesti de la el! Ma apropii de sfarsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai dori ar fi sa aflu vesti despre el. Atunci as muri linistit. Dar stiu ca nu ar mai veni nici daca mi-ar auzi strigatul, caci nu mai am nimic sa-i ofer, iar el nu intelege decat acest limbaj.
Egoul nu intelege decat limbajul acceptarii. Iubirea vorbeste limbajul daruirii.

OSHO

UN CER PENTRU DOI...- recita ADRIAN PINTEA

Te rog sa-mi fii aproape...

‎"Priveste-ma cu bunatate,atunci cand obosesc sa te mai caut... Tine-ma-n in palme, atunci cand imi e prea teama de caderi... Inveleste-ma cu vise ,cand in viata mi-e frig... Asteapta-ma cu rabdare, atunci cand ratacesc drumul spre tine... Imbratiseaza-ma cu drag ,cand apar ,intr-un tarziu, caci poate va veni o zi ,cand vei vrea sa o faci ,dar... eu nu voi mai fi..."
Vlad Diana

duminică, 7 august 2011

DORUL ( Versiunea recitata )

MAREA (THE SEA)

Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?

Când însuşi glasul gândurilor tace,
Mă-ngână cântul unei dulci evlavii,
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopţii blând însenina-vei
Cu ochii mari şi purtători de pace?
Resai din umbra vremilor încoace
Ca să te văd venind ... ca-n vis, aşa vii!

Cobori încet... aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,
A ta iubire c'um suspin arat-o,

Cu geana ta m-antinge pe pleope
Să simt fiorii stringerii în braţe,
Pe veci perduto, vecinic adorato



Mihai Eminescu

Spune-mi ceva...


Dacă-am să te chem
Dă-mi măcar un semn
Fie şi-un blestem
Din partea ta.
Totuşi nu ştiu cum
Pentru-atâta drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva.
În noaptea despărţirii dintre noi
Copacii cad pe drum din doi în doi,
În ochi mă bate viscolul câinesc
Şi am venit să-ţi spun că te iubesc.
Probabil drumul meu va duce-n iad
Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad
Şi iar adorm şi iar mi-e dat un vis
Că biata cifră doi s-a sinucis.
Şi de atâta viscol vestitor
Nu ochii mei, ci ochii tăi mă dor,
Că tineri am intrat şi cu ce rost
Şi ce bătrâni ieşim din tot ce-a fost.
Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despărţire peste tot
Şi se aude că va fi mai greu
Decât vom fi departe tu şi eu.
Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.
Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
Dezastrul împărţirilor la doi,
Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
Şi cum e să fii singur pe pământ.
(ADRIAN PAUNESCU)

Joe Dassin - Et Si Tu n'Existais Pas....

Tu ai un fel de paradis al tau în care nu se spun cuvinte.

Tu ai un fel de paradis al tau
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se misca dintr-un brat
si cateva frunze iti cad inainte.
Cu ovalul fetei se sta inclinat
spre o lumina venind dintr-o parte
cu mult galben în ea si multa lene,
cu trambuline pentru saritorii în moarte.
Tu ai un fel al tau senin
De-a ridica orasele ca norii,
si de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov si rece
si harta serii fără margini,
si-abia mai pot ramane-n viata
mai respirand, cu ochii lungi, imagini.

Nichita Stanescu

Nici tu nu vii, nici nu ma lasi sa viu...

‎"Miroase inc-a toamna dezmatata
aceste ganduri calde cand iti scriu.
Nici tu nu vii, nici nu ma lasi sa viu...
te mai stiu oare, cea adevarata?...

Rememorez, ma zbat intre extreme,
Ma tem de vorbe, le rostesc precaut
Si-apoi pornesc din nou ca sa te caut...
Da, te astept iubito, nu te teme.

Miroase inc-a pajisti prin artere,
A fan cosit si-a-nvaluiri de ape...
Miroase-a clipa cand erai aproape...
Cat te iubesc!
Iar restul e tacere..."

Invata-ma cu ce sa-ncep si cum sa-i spun aceste-i lumi cat mi-i de draga ca te-a nascut, cu truda ei intreaga,

Invata-ma cu ce sa-ncep intai
si-n care vorbe-anume
tuturor
sa spun ce-albastru-i ceru-n ochii tai,
si cum, de-atatea
lumi luminatori,

pe gura ta surasu-i ca un soare;
ei poate niciodata
n-or sa stie
din fiecare clipa trecatoare
cum ne-am durat noi cate-o
vesnicie

iubindu-ne; si nu vor sti ca-n glas
iti cânt atatea cantece
când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
niste cuvinte simple-ar fi
ramas.

Invata-ma cu ce sa-ncep si cum
sa-i spun
aceste-i lumi cat mi-i de draga
ca te-a nascut, cu truda ei intreaga,

pe tine, bucuria mea de-acum.

Ea, poate, niciodata n-o sa
stie
c-a inflorit în flori si-a curs în ape,
ca din pamânt si sura
vesnicie
sa mi te-aduca, -asa cum esti, aproape;

si, fiindca-o
sa murim si noi odata,
gandeste-te: n-ar fi pacat sa moara,

cuprinsa-n noi, atata primavara,
si dragostea cu inima
deodata?...

De-aceea, spune-mi cum sa-ncep anume,
si eu voi scrie
toate, fir cu fir,
ca dispretuitori de cimitir,
sa ne iubim de-a
pururea pe lume.
 

(Magda Isanos)

Tu stii ca sunt cu tine...

‎"Oricate doruri te-ar goni …sa stii ca sunt cu tine… Oricate vise ai ravni… in vise sunt cu tine… Oricate patimi vei trai… tu stii ca sunt cu tine… Oricat prin lacrimi vei privi, eu plang in gand cu tine…"

...IUBIRE FARA MARGINI...

Mana ta...


Mina ta nu-i fara de temei fierbinte,
sau rece, grea ca plumbul, sau
usoara ;
eu vorba i-o-nteleg, si ea nu minte,
cum are obiceiul stapinul,
bunaoara.
E ca o frunza mare, pala, ce s-a scuturat
pe fruntea mea, sa
steie racoroasa,
si, cind pe umeri citeodata mi se lasa,
eu stiu de esti
sau nu esti suparat.
In parul meu ce albe-s degetele miinii
tale,
si-asa de visatoare, ca de femeie-mi par,
dar ard si dor de brate
pina la umar goale,
de-mi zic ca au in virfuri si-n podul palmei
jar.
Stiu orice linie sau vinisoara albastrie
a miinii tale, orisicit
de nensemnata,
dupa cum si dinsa pe de rost ma stie
si sa ma uite n-ar
mai putea vrodata.
(Magda Isanos)

Saruta-ma


Saruta-mi ochii grei de-atâta plâns,
Doar sarutarea ta ar fi în
stare
Sa stinga focul rau ce i-a cuprins,
Sa-i umple de
iubire si de soare.

Saruta-mi gura, buzele-nclestate
Ce vorba si
surâsul si-au pierdut.
Iti vor zambi din nou inseninate
Si-ndragostite ca
si la-nceput.

Saruta-mi fruntea, gândurile rele
Si toate indoielile-or
sa moara,
In loc vor naste visurile mele
De viata noua si de
primavara.
(Magda Isanos)

Tii minte-ntâia ploaie cum cadea,

Tii minte-ntâia ploaie cum cadea,
cu fulgere, cu stele lungi în ea?
Arborii stateau drept, intonând
imnul vietei si-n zarea fosnind,

verde ca un codru lichid,
s-auzeau cerurile cum se-nchid, se deschid.

Si noi stateam ca pomii în picioare.
„Nimic nu moare, mi-ai soptit, nu moare...”

Si plantele cresteau, ne faceau semne,
ca niste mâini, ca umbre nempacate,
se straduiau spre viata sa ne-ndemne
si iar cadeau în deznadejde toate.
(Magda Isanos)

Tu esti în inima mea ca un dar neasteptat si mult prea scump


Tu esti în inima mea ca un dar
neasteptat si mult prea scump,
pe care
il cercetez mirata iar si iar,
cu-aceeasi nesecata desfatare.
Esti
tainica-mi putere si mandrie,
de când te stiu mi-i cerul mai aproape
si
nu mai pot durerile sa vie,
sa-mi tulbure-ale sufletului
ape.
Tu mi-ai facut tarana mai usoara
si inima asa de dulce, grea,
ca
ramura ce toamna se-mpovara
de greutatea roadei de pe ea.
Asemeni unui
mare cer cu stele,
mi te-ai rasfrant în suflet ca-ntr-un lac,
si-adanci
de-atuncea-s gandurile mele,
de aur glodul inimii, sarac.
Acestea toate
sa ti le platesc
nu voi putea, ci lasa-ma macar,
risipitorul
meu, sa te iubesc,
din darurile tale dandu-ti dar.
(Magda Isanos)

Eu scriu acum , iubire...

Eu scriu acum , iubire,
cu suflet ars de tine
pe-albastra mărginire
din cerul meu de dor
şi vorbele-mi cad limpezi
sclipind diamantine
şi tot dorindu-ţi chipul
prind aripi pentru zbor.

Nu plânge înserarea
ce-ncet pe noi se lasă
înveşmântând lumina
cu aripile-i moi,
scrisoarea ta-i la mine,
o ţin mereu pe masă
şi chiar de n-ai trimis-o,
o ştim doar amândoi.

Să-ţi ştergi, iubire,
geana de roua fermecată
şi să o pui în şipul
din care scrii mereu
şi dorurile toate
le-aruncă-nfiorată,
că-n munţii mei albaştri
aştept să le prind eu..

Leonid IACOB

sâmbătă, 6 august 2011

Eu, iubite, am aprins candela stelelor ...


"Iubite, 
ia cântecele mării transformate 
în păduri de sunete palpitând  
în noaptea de spaime 
a eului de frig îngheţat 
şi fă-le cunună. 
Ia şi scoicile 
ce se scriu în imensitatea nisipului 
plecat din adâncuri 
ca să devină timp 
şi fă-le salbă. 
Ia greierii ce muşcă felii de lună 
ca să întoarcă pădurile în noi 
cu cântece 
ce nu mai ştiu să înoate 
pe marea de vise 
şi fă-i aezii dorului. 
Eu, iubite,  
am aprins candela stelelor 
ca să te uiţi 
în adâncurile sufletului meu, 
acolo unde iubirea 
mai zace doinind 
pe un ciob de tăciune. "

Când luna îmi va bate-n geam Am să te-aştept când noaptea e târzie

"În palme-au crescut de dragul tău azi ierburi
Se unduie sub aburi grâne printre maci
De-ai să asculţi, e-un cor de pitpalaci
S-acopere-ale noastre neobosite certuri.

Eu ţi-am păstrat din soarele de vară
În ochii mei până azi o fărâmă.
O zmeură şi-o mură am în mână
Pe un sărut ţi-aş da la ceas de seară.

Mi-am pus şirag roş’ de mărgele
Şi multe alte trucuri femeieşti -
Ca să te facă iar să mă iubeşti -,
Eu am ales să fac din toate cele.

Când luna îmi va bate-n geam
Am să te-aştept când noaptea e târzie
Tu vei intra în frac şi pălărie
Şi-o noapte-ntreagă iar o să te am.

De oameni furnicar va fi-n cetate
La mine în odaie - doar noi doi:
Întoarce-vom iar clipele-napoi
Şi ne-om iubi apoi pe săturate.

Cum somnu-o să mă prindă-în braţe când mă ţii,
Topită de iubire şi de geruri,
Te voi lăsa să fugi, iubitule, spre ceruri
Dacă-mi promiţi că şi la anul vii."

Armik - True love

Eşti marea mea iubire,împreună-o să răzbim.


"Când tu baţi la poarta gândurile mele,
Simt, zâmbetul tău îmi luminează viaţa,
Şi-n şoapte fierbinţi îţi sărut buzele,
Numai în fiecare sărut le simt dulceaţa.


Iar dacă nu am sărutul şi mângâierea ta,
În suflet mă arde focul dragostei tale.
Nici în somn să te iubesc nu voi înceta,
Cu tine trăiesc clipe atât de speciale.


Mi-ai dat un strop din iubirea veşnică,
Tu ai adus dragostea,m-ai făcut fericit.
Iubesc vocea ta,e cea mai plăcută muzică,
Alături de tine nu mă mai simt nefericit.


Am să iubesc fiecare clipă din viaţa ta,
Ah !mă simt atât de minunat când ne iubim.
Tu-mi oferi clipe fermecate în viaţa asta,
Eşti marea mea iubire,împreună-o să răzbim."

Mi-e dor de noi...

De-ai să te-ntorci

"De-ai să te-ntorci, am să-ţi trezesc fiorul
De a iubi o singură femeie
Am să aprind în tine o scânteie
Ce va încinge-n trupul tău iar dorul.

În nopţi de basm noi vom goli potire
Pe scară de mătase ne-om înălţa spre cer
Nu vreau, iubitule, ca să te simţi stingher
Când te-oi scălda în valuri de iubire.

Mă vei iubi cu patimă nebună
Din braţe-mi nu vei vrea să mai pleci;
Voi fi pădurea ta cu păsări şi poteci


În nopţile de vară cu stele şi cu lună.
Ne vom iubi cu patimă, febril,
Târziu, privighetoarea ne va preface-n tril."

Albul Crinului de ieri- regret divin.

Miros de Crin îmbătător-fermecător,
Miros de Crin dulce- otrăvitor,
Miros de Crin înnăscător-ucigător,
Miros de Crin înălţător-nemuritor !
Roua alunecînd pe Crin-lacrima mea,
Umbra florii de Crin-tristeţea ta ,
Valsul petalelor de Crin-Iubire şi Destin,
Albul Crinului de ieri- regret divin.
Îngenunchiată-mi e iubirea,
În faţa geloziei false,
Sărutul tău şi tăinuirea ,
Oare ale sorţii sunt dulci farse ?
Dispar precum nisipu-n mare,
Scăldându-mă în amintiri,
Nu mai aud a ta chemare,
Nu mai aştept dulce sosire…

joi, 4 august 2011

Să mă răcoreşti cu suflarea

În palmele tale adunate căuş
Aş vrea să-mi fac cuib - nu-mi trebuie casă;
Să-l împletesc cu ramuri de vis şi muguri de dor,
Să mă hrănesc cu mana cerească a ochilor tăi
Şi setea s-o sting cu lacrima timpului ce trece;
Să mă răcoreşti cu suflarea ce-adie-n parfumuri de floare;
Când o să-mi fie frig să mă-nveleşti cu părul tău de mătase
Şi să mă speli cu rouă de irişi, curat să mă sui înspre stele.
(George Zafir)

marți, 2 august 2011

În fiecare zi stau de vorbă cu sufletul meu


În fiecare zi 
stau de vorbă cu sufletul meu 
şi-l întreb ce mai face şi ce 
gânduri mai are, 
îl întreb de ceva îl mai doare, 
sau ce bucurie-i 
mai pot da chiar eu. 

În fiecare zi, 
pun sufletul să vorbească 
cu păsările, cu cerul şi cu florile, 
cu brazii, izvoarele, 
apoi îl pun să se-adape, 
îl pun să adune la el şi să mângâie 
toate cântecele ce le cântă 
stelele, oamenii, soarele. 

Dar cel mai mult îl învăţ 
cum să dăruie lumii 
cuvânt de lumină, 
cum să legene dorurile, 
s-aline suspinele 
şi să cheme iubirile 
în flori de grădină. 

Iar el te cheamă pe tine, 
pe tine iubire-femeie, 
ca să-i dăruieşti 
taina lumii şi-a ta 
şi-a iubirii scânteie, 
Apoi îl las să vorbească, 
şi să-ţi asculte glasul duios. 
Vezi de-aceea stau de vorbă 
cu sufletul meu 
şi mi-e bine şi-mi este frumos. 

Leonid IACOB  

Ce faci destinule cu mine?

Ce faci, Destinule, cu mine?
De ce mă trimiţi la Stele?
Sunt Muritor, nu se cuvine,
Să mă ridic atât de sus, la ele!

Am visat să am o Stea,
Dar nu pot să o ajung!
Ea se strecoară prin perdea,
Ale ei raze mă străpung.

Am fost mereu un visător,
Si un romantic Incurabil,
Prin Universul vesnic, Trecător,
Nu pot sa fiu Inconfundabil.

Steaua va rămâne sus, în zare,
Eu voi fi aicea pe Pământ,
Lumina va veni din depărtare,
Iar eu? Doar IMNE am să-i cânt!

luni, 1 august 2011

La fereastra ta - Semnal M - Music Romania love song

Te voi iubi mereu!


Eu te-am iubit întotdeauna. Din liniştitul început
Şi până-n ceasul de acuma, mai sumbru şi mai învrăjbit,
Ca un refren ce te subjugă, şi-l tot repeţi deşi-i ştiut,
Iubirea ta mângâietoare în sufletu-mi a dăinuit.
Te voi iubi întotdeuna. Din ceasu-acesta care-mi scapă
Şi până-n viitor când timpul, nepăsător, victorios,
Îşi va goli clepsidra toată, la cea din urmă-a mea etapă,
În inimă îmi va rămâne amorul nostru luminos.
Iar mai departe, sub ţărână, în care trupu-o să coboare
Spre a putea dormi mai bine, vreau să te port cu mine-n gând,
Iar cei ce-mi vor călca cenuşa cu inima nepăsătoare,
De-or fi pe nume să te cheme, sub paşi mă vor simţi vibrând.
Elena Vacarescu

sâmbătă, 30 iulie 2011

Cu tine-n gand...

Cu tine-n gand, te chem sa vii
sa-mi aperi viata de-orice cuget rau.
Te chem din zori de flori si simfonii,
cu ingeri albi plutind in jurul tau.

Cu tine-n gand,te chem sfios,
privind sub pleoape cerul instelat.
Cu tine orice gand e-un vis frumos
si orice vis frumos e-adevarat.

Cu tine-n gand, doar eu si tu,
un psalm de Har sa fie viata mea.
Doar "nu" sa spun atunci cand Tu spui "nu",
si "da" sa spun la orice spui tu "da".

Cu tine-n gand, c-an Paradis,
de-acum si pana-n cer ma voi trezi.
Cu tine-n gand sa fiu pe cai de vis
si iar cu tine-n gand in zori de zi...

Costache Ioanid

Dar...tu ramai steaua mea...

Nu vine nimeni să se uite
în tăcerile şi suspinele mele?

Doar Dumnezeu, veşnică priveghere
La uşa şi fereastra mea,
Mai aruncă o frunză, o floare
Mai aprinde câte o stea, mai trimite câte o speranţă
Prin hămăitul unui câine adormit,
Mai umple gândul
Cu tropote de cai,
Înhămaţi la constelaţii
Acoperite de nepăsarea greierilor
ce-şi fracă delirant picioarele
Până-n auzul meu
semn că încă n-am murit.

Elena Armenescu

Fără să ne ştim, Iubeam deopotrivă fulgerul,

Fără să ne ştim,
Plănuiam şi înfăptuiam paralel
Întrevederi secrete,
cu arborii, cu nălucirile păsărilor,
fiecare după felul şi alcătuirea lor,
pe anotimpuri!

Fără să ne ştim,
Plănuiam întâlniri secrete
Cu aştrii ce coborau
Peste cetatea eliberată de idoli.

Fără să ne ştim,
Iubeam deopotrivă fulgerul,
Trăznetul, ramuri înflorite-n
torenţiala lumină
ce curgea peste noi
ce se revărsa în noi,
despre care martorii nu spun nimic,
mulţi rămânând smeriţi
ca în parabola orbului.

Elena Armenescu

vineri, 29 iulie 2011

Cât izbutesc cuvintele să exprime din ceea ce e ascuns în tăcere?


Aş putea să mint lăudându-mă cu defectele mele. E şi aceasta o formă de orgoliu. Şi, încă, una deghizată, ipocrită, care arborează umilinţa. […] Dar n-am fost prea departe uneori de uşurinţa de a pretinde că defectele au fost şansa mea, că tot ce am făcut mai bun, dacă am făcut, se datorează nu neapărat calităţilor, ci defectelor mele.
Bravând, dintr-un impuls naiv de a-mi bagateliza regretele, am cochetat cu idea că adevărata experienţă se bazează pe greşeli şi că experienţa este cu atât mai preţioasă cu cât greşelile sunt mai multe şi mai grave. Ignorăm, poate cu bună ştiintă, un fapt totuşi bătător la ochi, că nenorocirile cele mai multe vin de la ideile false pe care ni le formăm despre noi şi despre viaţă.
Dacă n-am ajuns totuşi până la a fi mândru de defecte, o datorez nu unei virtuţi, ci, printr-o ironie a soartei, unui defect: am simţit mereu mai mult decât am înţeles, sensibilitatea mea o ia inaintea logicii. Şi am simţit pericolul înainte de a înţelege că acest mijloc, excelent pentru a te feri de regrete, e şi extrem de primejdios. Faci o piruetă şi ai rezolvat problema! Aidoma celor care se defulează luând orice peste picior. Ce m-ar fi despărţit de ei? Procedeul. Mijlocul. Scopul ar fi fost acelaşi. Obţinerea unui somnifer gratuit, bun pentru orice insomnie.
Dar aş putea să mint, evident, şi minimalizându-mi defectele. Există o vinovăţie care-ţi dă puterea să mergi mai departe, să distingi între bine şi rău, între drept şi nedrept, dar cât de corect sunt când spun “mă acuz şi în acest fel mă apăr?” Se poate minţi nu numai ascunzând adevărul sau spunându-l incomplet, ci şi spunând adevăruri mărunte, care nu costă nimic, pentru a le trece sub tăcere pe cele cu adevărat importante. În acest caz faci cam acelaşi lucru ca toreadorii, dispretuiţi de Goya, care n-au curajul să stea în faţa taurului, nu indrăznesc decât să sară peste el cu prăjina când se apropie.
Chiar dorită, sinceritatea absolută nu e uşor de atins şi poate că nici nu e posibilă. Te izbeşti în tine însuţi de o tristeţe care te demoralizează. Ce rost are? te întreabă ea. Unele greşeli tot nu mai poţi să le îndrepţi. Nu poţi să răsuceşti clepsidra. Şi, apoi, chiar dacă te hotărăşti să spui totul nu vei reuşi să exprimi totul. O confesiune presupune răbdare, curaj, voinţă, pricepere de a spune, dar, în ultimă instanţă, ea e şi o chestiune de şansă. Cât izbutesc cuvintele să exprime din ceea ce e ascuns în tăcere?
Şi poate că însuşi faptul că-mi place să-mi împart greşelile în greşeli frumoase, salutare, şi greşeli jenante, regretabile, e un subterfugiu abil. În felul acesta scap dintr-o singură mişcare de o parte din regrete. Îmi rămâne să mă descurc cu celelalte, în faţa cărora nu servesc la nimic eschivele din tauromahie.
De un lucru sunt totuşi sigur. Că renunţarea e şi mai dificilă decât perseverenţa. Că pierd mai puţin vorbind. Nu mi-am explicat niciodată de ce ar trebui să cred că am venit pe lume vinovat, şi nu-mi pot însuşi principiul iertării absolute, dar mi-am lămurit şi am acceptat ceva important. Că n-are rost să zic despre întâmplările din viaţa mea: asta am vrut să fac, asta nu, asta îmi aparţine, asta nu. Tot ce am făcut îmi aparţine. Sunt responsabil de tot. Oricum, n-aş mai putea deosebi între ceea ce a ales destinul pentru mine şi ceea ce am ales eu. A spune: n-am fost eu de vină, destinul a fost de vină, nu ne face mai putin vinovaţi, ci mai puţin liberi.
Viata ca o coridă – Per Aspera Ad Astra (4)-Octavian Paler

As vrea...

As vrea sa ma-ntalnesc cu linistea adevarata,
Exista?A cunoscut-o cineva vreodata
O liniste fara de dor,
Fara teama , fara speranta,  fara vreun...dor.

Azi m-am gandit sa-ti scriu

Azi m-am gandit sa-ti scriu,
Ca si cum ar fi pentru-ntaia oara.
Si sa te-ntreb:mai vrei sa te-ntalnesti cu mine-n primavara?
Eu toamna, iarna, cu drag le-as infrunta.
M-ar ajuta mult gandul, ca intr-un final,
Eu te-as vedea pe tine-n primavara...iar!