Dragul meu, copilul meu,
Am să încep prin a-ţi aminti de ce te-am ales. Dintre toţi, pe tine.
Dacă te vei lăsa mânat de trufie, îţi vei spune că am făcut-o, fireşte,
pentru calităţile tale, pentru acel amestec unic de însuşiri care te
fac să fii tu. Greşeşti. Răspunsurile egoului sunt întotdeauna
înşelătoare, iar eu… nu pot decât să sper că te-am învăţat deja asta.
Te-am ales de dragul defectelor tale, atât de asemănătoare alor mele,
te-am recunoscut ca pe un mai tânăr portret al meu şi am dorit să te
transform nu într-o copie a mea, ci într-o versiune îmbunătăţită, gata,
când îi va veni rândul, să crească alte fructe omeneşti, cu miezul şi
mai dulce.
Erai… cum fusesem şi m-am lăsat amăgit de gândul înfumurat că, aşa,
nu-mi va fi greu să te ajut să urci. Mi se părea că ştiu totul despre
ezitările, spaimele, suferinţele tale. La vremea mea, le trăisem şi eu.
De aceea, le credeam şi uşor de învins. Nu-mi spusese nimeni atunci (
propriul meu Maestru plecase înainte s-o facă ) adevărul simplu că
drumul fiecăruia e numai al lui, chiar dacă şerpuieşte la doi paşi de
altul, desenat cam la fel, mai devreme.
Nu te-am ales fiindcă eşti slab. Cine şi-ar dori un învăţăcel de
nimic? M-am oprit asupra ta văzând ceea ce tu nu vedeai: Puterea
Ascunsă. Apoi m-am dus Sus să întreb despre tine. „Este, acesta,
vrednic?“ „Vrednic este, mi-a răspuns El. Să-l iei în grijă.“ Aşa am
ajuns să stau lângă tine. Am hotărât atunci să-ţi dăruiesc tot ce ştiam.
Gândeam că ştiu multe.
Numai că, însoţindu-te pe calea îngustă, nu am reuşit întotdeauna să
te feresc de căderi. „Eşti nevrednic!“, ţi-am zis, uitând, preţ de-o
clipă, că El a spus altceva. Îmi ceream iertare şi porneam de la capăt.
Aşa am aflat că drumul tău este altul, deşi frate, într-un fel, cu al
meu. Mi-am ascuns bine tristeţea şi slăbiciunea. Tu nu erai eu, ci…
asemeni.
Am încercat în faţa ta să nu am teamă, nu fiindcă nu mă înspăimântă
nimic, ci ca tu singur să-ţi găseşti curajul. Eram mai bătrân decât
tine. Atât. Iar asta m-a făcut să simt dinainte când, cum şi unde te vei
poticni. Când vei voi să renunţi, cum te vei răzvrăti, unde anume vei
plânge. Mi-ar fi plăcut să-ţi sar în ajutor la orice oprelişte. Să fiu
acolo, să te îmbrăţişez în ceasul cel mai negru, să-ţi spun că împotriva
a ce-i scris e fără rost să stai de-a curmezişul. Nu mi s-a îngăduit să
fac asta. Ar fi-nsemnat că te privesc ca pe-un nevolnic, or eu îţi ştiu
puterea şi-o respect. Nici n-am avut voie prea adesea să-ţi spun ce
mândru sunt de tine, nu.
Te-am lăsat în schimb să te bucuri de propriile-ţi victorii, să
înţelegi, fără cuvinte, că te îmbrăţişez la fiece izbândă, că, dacă e a
ta, e şi a mea. Am vrut să-ţi fiu pavăză, nu ţi-am fost. El mi-a şoptit
că-s poduri ale vieţii şi-ale morţii pe unde fiecare trece singur, iar
de războiul cu tine nici nu am încercat să te scutesc. E, între toate,
mi se spune, cel cu adevărat mai însemnat.
De câte ori, în câte chipuri nu ţi-am zis să iei aminte lucrurilor
mici? Şi Diavolul, şi Bunul Dumnezeu stau ascunşi în treburile cele mai
mărunte. Te-am făcut să afli că tu nu eşti nici mintea ta şi nici
emoţiile tale, că, înainte de a cuceri Lumea, trebuie să-nţelegi ce lume
eşti.
N-am ostenit a-ţi vorbi despre Aici şi Acum, iar tu ai adus negurile
din Atunci şi Acolo, apoi m-ai învinuit că de tine nu-mi pasă. Dacă
ţi-ai fi dorit Adevărul, ai fi putut atinge Cerul. Şi… pe El. Ai
cercetat adevărul din tine, fără să ţii seama că e ciuntit şi trunchiat.
Şi totuşi, când sunt Îngerii în preajmă, vezi limpede şi cine eşti, şi
cine sunt.
Ai îndoieli, am trăit îndoiala. Ale tale te fac să suferi, a mea m-a
împins să te cert sau să plec. Încerci să rechemi raţiunea şi să o
mânuieşti ca pe-o unealtă, dar ea te fură şi te face sclav. „Dacă
renunţi la gând, pierzi o parte din tine“, aruncă Demonul momeala, iar
glasul Îngerului nu îl mai auzi. Şi totuşi el, Păzitorul, e-acolo,
alături sunt alţii pe care ( nu vezi? ) tocmai eu i-am trimis.
Mai mult n-am să-ţi dezvălui. Nu acum. Tu, ascultând tăcerea mea, vei
înţelege. De n-ai s-o faci, ai să auzi doar vorbe. Poveşti lipite celor
ce ţi-am spus. Undeva, numai în adânc, vei da de mine, Maestru preţuind
Discipolul ce eşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu