Timp & Viata & Moarte

Intr-un eseu despre moarte*, Thomas Nagel discuta despre timpul de dinaintea nasterii si cel de dupa moarte, in dorinta de a stabili daca moartea este un eveniment bun sau rau. Modul original in care este abordat subiectul face discutia nu numai interesanta dar si incitanta. Analiza ar poate urma insa o alta cale daca mai intai am defini conceptul de timp cu care operam. Nu vom dezvolta aici acest concept, facem doar unele precizari necesare pentru abordarea subiectului initial intr-un alt mod.
Discutiile despre timp sunt intotdeauna ciudate si aparent fara rost pentru ca ne-am obisnuit sa-l folosim inaite de a-l defini. Uneori insa este necesar sa precizam conceptul cu care operam pentru ca utilizarea lui ulterioara sa fie suficient de clara. Este ceea ce incercam sa facem acum. Pentru analiza unui eveniment trebuie discutat ce s-a intamplat inaintea lui si ce se va intampla dupa el. Numai atunci vom cunoaste rolul evenimentului care separa cei doi timpi si vom putea face aprecieri consistente asupra lui.
Daca intre doua evenimente succesive nu ar fi existat un al treilea, nu am avea nici un motiv sa nu consideram cele doua evenimente ca fiind contigue. Cu cat numarul evenimentelor intermediare ce separa cele doua evenimente inital avute in vedere este mai mare, cu atat spunem ca durata dintre ele este mai mare. Putem deci defini timpul ca pe o istore a evenimentelor ce au avut loc, ca pe un depozit al lor. Durata este tocmai contorizarea evenimentelor petrecute intr-un interval. Durata poate parea deci diferita de catre doi observatori diferiti, in functie de evenimentele pe care fiecare dintre cei doi le are in vedere. Si asa si este. Pe de alta parte, unele evenimente sunt simultane si deci ele nu ar trebui sa mareasca durata. Dar, fiind simultate ele nu pot fi observate decat de catre observatori diferiti, fiecare cu timpul sau. Nimeni nu poate observa doua evenimente in acelasi moment. Timpul universal este o infasuratoare a tuturor timpilor individali iar timpul uzual cu care suntem obisnuiti si la care ne raportam in mod curent nu este decat o aducere la acelasi numitor, o scala valorica comuna, utila in comunicare intre noi. Pe scurt, concepem timpul in esenta lui ca pe o succesiune de evenimente si nu ca pe o matrice in care unele evenimente ar putea avea loc sau nu. (Aceasta senzatie intervine numai in raportarea la alt timp, al altora, pentru care acele evenimente au avut loc.)

Sa revenim acum la subiectul initial. Moartea nu este un fapt in sensul unei activitati. Viata este un fapt, o activitate; moartea nu este dacat sfarsitul vietii. Ea este un eveniment numai in sensul ca poate fi inregistrat intr-o istorie, o istorie fiecaruia, dar nu este o actiune propriu zisa. Putem compara viata cu un lichid care se scurge dintr-un rezervor. Moartea este momentul in care s-a teminat lichidul si nu mai e nimic de scurs. Nu are nici o importanta daca moartea a intervinit brusc, printr-un accident sau lent, la adanci batraneti. Este o aprecierea subiectiva a noastra ca primul caz este tragic, regretabil, iar cel de al doilea este firesc. Noi nu am stiut de fapt niciodata cat lichid era in rezervor. Numai in imaginatia noastra gandim rezervoarele de viata ale fiecaruia ca fiind egale. Putem continua comparatia cu lichidul ce se scurge din rezervor mai repede sau mai incet, dar ar fi pueril sa insistam. Putem conchide deci ca moartea este doar sfarsitul vietii si nu e cazul sa-i atribuim un rol exagerat de mare.
Daca moartea nu este un eveniment de luat in seama, viata in schimb este si atunci revine probleme initala: este sau nu o diferenta semificativa dintre timpul de dinainte de nastere si cel de dupa moarte? In amblele situatii fiinta a carei moarte o discutam nu exista, deci cei doi timpi ar fi echivalenti: timpi in care el nu exista. Vedem acum, dupa ce am definit mai clar notiunea de timp, ca raspunsul este categoric nu, pentru ca primul timp, privit ca istorie, depozit al evenimentelor anterioare nu contine viata individului, dar cel de dupa moarte lui il contine. Istoria s-a imbogatit cu cu inca un fapt.
Si poate ca tocmai constientizarea ideii ca viata noastra devine istorie face ca moartea sa devina importanta pentru fiecare dintre noi pentru ca devenim responsabili de urma care am lasat-o in timp ca istorie. Poate ca daca viata are mai dura putin, am reusi sa-i dam urmei noastre prin istorie mai multa consistenta, sau s-o facem sa para cel putin onorabila. De aici si spaima de moarte, ca de judecata de apoi, ca si cum moartea ne-ar lasa dezbracati de ceeace uneori ne straduim sa imbracam pentru a parea mai frumosi.
Sigur, un fenomen atat de profund poate fi abordat in mai multe moduri, iar concluziile ar fi tot atat de diferite. Acesta nu este dacat unul care-mi convine azi si asupra caruia pot revine maine, cu alte concluzii. O solutie definitiva ar fi cel mai penibil lucru cu putiinta.

Gheorghiu A