Am incercat...

Am incercat in fel si chip sa inteleg de ce ma urasti si dispretuiesti. Nimeni nu m-a urat si dispretuit vreodata. Am gresit si platit pentru asta. Cei din jur au reactionat la greselile-mi, dar nu din ura ci pentru ca de fapt ma indrageau si pretuiau si le parea rau sa ma vada cazand. Ori de cate ori imi aduc aminte cuvintele tale, nu reusesc decat sa simt un nod in gat si lacrimi pe fata.E adevarat ca nu mi-ai promis nimic, dar mai bine-mi promiteai si nu te tineai de cuvant, decat sa-mi dai ceva nepromis si rau. Cu acele cuvinte m-ai facut sa vreau sa am din nou cinci ani. Sa intru in clasa intai si sa vreau sa fiu singura care are zece pe linie, sa fiu o studenta iminenta, mai iminenta decat am fost, sa-mi aleg cei mai destepti si mari prieteni, sa nu iubesc pe nimeni convinsa ca trebuie sa te intalnesc undeva si sa-ti arat cat de perfecta sunt. Dar, Doamne cum as putea face asta?!?
Tot ce pot e sa-mi continui viata, convinsa fiind ca nu am nici o sansa sa te revad. Nu numai pentru ca nu te interesez, cat mai ales pentru ca ma consideri un nimeni.Sa pasesc cu teama pe drumul pe care sunt. Sa ma uit intrebator in ochii oricarui om ce-mi apare in fata?Daca mai gresesc o data si primesc aceleasi cuvinte?Le-as mai putea oare suporta fara sa mor?
Din doua drumuri paralele ce-a facut ca unul sa se strambe si sa faca cu putinta  intalnirea lor? Cine a putut gresi asa rau incat am ajuns pe drumul tau? Dar ai avut tu grija sa repari greseala! Acum suntem din nou pe drumuri paralele. Nimic nu ne va mai uni. Intre noi stau cuvintele tale. E ca un uragan intre doua drumuri. Chiar daca as incerca sa-mi arunc privirea spre drumul tau...nu te pot vedea. Vad ploaie cu gheata si vant. Mi-e frig cand privesc spre tine. Dar nu un frig de dor de data asta...