În melancolie, îi cresc omului aripi nu pentru a se bucura de lume, ci pentru a fi singur.

Nu înţeleg de ce îmi vine greu să scriu despre stări prin care am trecut de atâtea ori.

Cel mai rău îmi pare, de fapt, că ele nu pot fi descrise şi surprinse în esenţa lor.

Pentru a le înţelege, trebuie să treci prin ele. Şi aici, există anumite etape de parcurs.

Am fost întrebată acum ceva timp dacă aş alege fericirea eternă desigur dacă acest lucru ar fi fost posibil, ţinând cont şi de faptul că toţi căutăm fericirea pe parcursul vieţii – cel puţin aşa îmi place să cred.

Da, aş alege fericirea. Însă nu eternă. De ce? Ar însemna să învăţ să uit sentimentul de melancolie şi tristeţe, şi nu vreau. Nu vreau doar una singură în viaţa mea.

Le vreau pe toate cele trei, şi pe celelalte care mai rămân. Mi-ar fi dor de ele.

Parcă aş pierde ceva din mine, şi aş înceta a mai fi eu. Şi da, zâmbetul celui care suferă e mai dureros decât lacrimile celui care plânge…

Cred că totul în viaţă ar trebui să se găsească în mod ponderat, pentru a se stabili un anumit echilibru al lumii. Dacă nu se găseşte, atunci ar trebui ca noi să facem tot posibilul ca să se găsească.

Să fie vorba şi aici de alegere?

Poţi afirma că trist eşti când alegi să nu fii fericit, şi că de fapt, noi suntem cei care alegem să vedem partea urâtă a lucrurilor pentru a ne pune în postura de victime? 

  

„Fiecare stare sufletească tinde să se adapteze unui exterior corespondent felului ei specific sau să transforme acest exterior într-o viziune potrivită naturii ei. Ochii omului văd în exterior ceea ce îl frământă în interior. În melancolie, îi cresc omului aripi nu pentru a se bucura de lume, ci pentru a fi singur.

Dacă melancolia este o stare de reverie, difuză şi vagă, ce nu atinge niciodată o adâncime şi o concentrare intensă, tristeţea, dimpotrivă, prezintă o seriozitate închisă şi o interiorizare dureroasă. Poţi fi trist în orice loc; dar într-un plan închis, tristeţea câştigă în intensitate, precum într-unul deschis melancolia creşte.

Caracterul de concentrare al tristeţii rezultă din faptul că ea se naşte aproape totdeauna dintr-un motiv determinat, pe când în melancolie nimeni nu are precizat în conştiinţă un determinant exterior.

Stările melancolice durează mult, fără să atingă o intensitate particulară. Or, durata lor fiind mare, şterge din conştiinţă orice motiv iniţial, prezent în tristeţe, care nu durează mult, dar atinge o tensiune intimă şi închisă, ce niciodată nu va exploda, ci se va stinge în propria fiinţă.

Tristeţea apare după toate fenomenele prin care viaţa pierde din ea însăşi. Faţa omului în tristeţe dovedeşte atâta interioritate, încât exteriorul face direct accesibil interiorul. Tristeţea face misterul accesibil.

Dar misterul tristeţii este atât de inepuizabil şi de bogat, încât tristeţea nu încetează niciodată de a fi enigmatică. Dacă există o scară a misterelor, atunci tristeţea intră în categoria misterelor infinite, care nu încetează niciodată de a se arăta, fiindcă sunt inepuizabile. Şi orice mister adevărat este inepuizabil”.

Cioran