Poveste de iubire  Mi-ai desenat  pe  vis  iubirea din poemeŞi din priviri mi-ai scris culoare de apusPierdută-n rătăciri tristeţea mea se temeDe umbra fericirii şi zâmbetul nespus...
M-am perindat în timp printre pereţii lumiiAm scris cerşind cuvinte petalelor de crinImperiala floare purtând culoarea spumiiE gol şi astăzi cerul... de freamătul divin
Ne vom întoarce-n gânduri pe leagănul lăsatTalazului de aur crescut în umbra măriiSă ne trăim puţinul din visul ce-am visatÎntr-o poveste scrisă din patima uitării. autor  Justitiarul

Spune-mi de unde încep şi de unde vin gîndurile?

Spune-mi
de unde încep
şi de unde vin gîndurile? –
aceste amintiri dintr-un trecut netrăit?
Unde s-a pierdut tărîmul
pe care, pînă şi noaptea,
florile sînt luminoase?

Spune-mi! unde este
cumpăna de sus a izvoarelor?
locul în care pînă şi sufletele uscate
pot înflori
măcar o dată?

De unde încep gândurile?Din lăcaşul amintirilor ancestrale păstrate în gena primordială, acolo undeLumina nu pătrundesă nu ucidă umbra...
De unde vin?Tot de acolo , de unde începsau poate , nu!Poate vin dintr-un alt gând uitat în Universul materiei cenuşiiîmprăştiat dincolo de înţelegerea noastră Acolo la cumpăna dintre izvoareSus, unde creşte şi înfloreşte gândul de început...Petre Violetta
 

http://youtu.be/DG4WTiupZwc

Noapte buna!

Iartă-mă că n-am ştiut...

Te-am luat de mână
într-o dimineaţă senină...
şi am pornit
în al vieţii tumult
împreună...
- tu şi eu –
tinereţe nebună!
spre drum necunoscut
prin hăţişul vieţii
am pornit...

Te-am iubit ...atât de mult...
c-am să te pierd într-o zi –
m-am temut...m-am temut...

Te-am culcat în iarbă
sub soare...
te-am tolănit în nisip
lângă mare...
pe margine de drum
te-am culcat...
şi-n hoteluri albe
cu tine –am înoptat.

Te-am privit în nopţile senine,
scăldându-te în pulbere de stele –
drumul cu spini
şi noroiul...
nu-ţi păreau prea grele!

O, niciodată n-am crezut...
“ Tinereţe”! –
c-ai să pleci şi...
n-ai să-mi dai “Bineţe”!
cărările ţi-am pierdut
în furtună...
şi-am rămas cu mâna întinsă...
“Tinereţe nebună!”

Iartă-mă că n-am ştiut...
şi n-am putut
să te păstrez...
cu fiecare zi – de tine –
tot mai mult – mă-nstrăinez!

Cer un colţ de pace-n suflet

Din trecuţii paşi de rouă
adun frunze umezite
sau din scorburi putrezite
din trecutul pătimaş.

Dintre ramuri aplecate
alfabet desprind în palme.
În nervuri simt încă dorul,
zilelor senin curmate
printre ierni...

Dintr-o rădăcină dulce
rup o ramură-nviată.
Verde mugur se arată...
Către cer zâmbeşte bietul.
Cere-n miez, lumina blândă.

Dinspre creste simt înaltul
cum mă cheamă în ecouri.
Cer un colţ de pace-n suflet.
Umil, mă îndrept spre Tine...
Doamne! Să îmi dai povaţă!

Despre viaţă, susur dulce
de izvoare se aude.
Plec urechea spre pământul
liniştit ce-mi poartă pasul
în cadenţa fericirii...
de AnMar

Un sarut este un truc dragut planuit de natura pentru a opri vorbirea cand cuvintele devin de prisos.
Ingrid Bergman

Poţi insă să mergi liber atunci când ştii că fericirea ta e zămislită din lacrimile celor pe care i-ai lăsat în urmă?

Liniştea din jur nu anunţa nimic bun. Din postul său îşi arcui simţurile în speranţa că un sunet va trăda universul dându-i de ştire unde se află. Cerul acoperit părea de smoală şi apa de sub el era precum cerul. Din vârful catargului nu se desluşeau nici măcar valurile care loveau vasul cu putere. Liniştea era frate bun cu scârţâitul velelor şi cu navigarea în derivă. De săptămâni întregi, vasul plutea stingher în voia apelor şi pământul întârzia să le iasă în cale. În cabină, colegii lui dormeau încuiaţi de frica stafiilor şi teama de apă îi cuprinse pe toţi. Trebuiau să găsească pământ în cel mai scurt timp, altfel nebunia i-ar fi răpus curând. Noaptea punea zăvorul pe uşă pentru a evita surpriza ca cineva să se arunce din neştire în mare. Se urca apoi în vârful cel mai înalt în speranţa că va descoperi tărâmul mult visat… Furtuna porni pe neaşteptate. Prima rafală de vânt lovi catargul şi îl dezechilibră.

Vântul se inteţise brus şi marea deveni agitată. În bezna neagră se desluşeau doar vârfuri de valuri spumoase sărind peste bord. Recunoscu furtuna şi ştia că vasul nu avea nici o şansă să rămână întreg până dimineaţă. Valurile uriaşe, ajutate de vântul puternic urmau să distrugă corabia în cel mai scurt timp. Singura lui şansă era să stea legat de catarg şi să aştepte ca totul în jurul lui să se prăbuşească. Corabia se va înclina puternic în momentul în care va începe să se scufunde şi catargul se va rupe sub presiunea creată. Dacă va supravieţui impactului cu apa ar pluti apoi până când cineva îl va găsi în intinderea uriaşă a oceanului. Asta era şansa lui. Şi era o sansa uriaşă. Îşi alungă repede gândul supravieţuirii din minte şi simţi că pluteşte. Pentru o clipa a avut senzatia că poate zbura.

Colegii lui erau încuiaţi şi doar el putea să-i elibereze. Impactul îl trezi la realitate, lovindu-l de un maldăr uriaş de frânghii. Se ridica cu greu, în balansul corabiei şi tipă spre colegi. Însă ţipătul se opri ca un nod în gât şi vântul acoperi cu ironie orice urmă de sunet. Ţipă din nou şi ecoul se sparse în mii de voci ce îl loviră cu ciudă. Colegii săi aveau să se înece în scurt timp. Cabina era deja plină cu apă. Trebuia să ajungă la ei să-i elibereze. Corabia se înclină în derivă şi un val uriaş trecu peste bord. Ud şi lovit încercă slăbit să se târască spre un colac de salvare. Trebuia să se agaţe de ceva. Următorul val l-ar fi aruncat în mare. Ploaia amestecată cu valurile spumegând îi biciuia trupul în mii de aschii. Întreg corpul şi-l simţea rană, hainele erau ude şi se mişca greoi. Valul îl lovi din nou aruncându-l departe. Trebuia să reziste. Ridică ochii şi preţ de o clipă în jurul lui timpul se opri. Văzu uşa încuiată a cabinei si dincolo de ea colegii ce îi cerşeau din priviri şansa la viaţă. Zăvorul uriaş pus pentru siguranţa lor le interzicea acum dreptul de a lupta pentru supravieţuire. Înarmat cu voinţa, înfruntă următorul val şi se avântă vitejeşte spre uşă. Viaţa lui nu ar mai fi avut rost dacă vieţile lor aveau să se sfârşească aici. Trebuia să reuşească. Dincolo de uşa deschisă, fiecare din ei va avea şansa să-şi scrie propriul destin, însă până să elibereze zăvorul, destinul lor era în mâinile sale. Ochii ce-l priveau cu jale de după uşă îi marcau gândurile pentru eternitate. De acolo din vârful catargului ar fi putut alege să se salveze, dar sufleteşte ar fi fost oare salvat cu adevărat?

Mereu te loveşti în viaţă de “furtuni”. Mai mici, mai puternice, le eviti aşa cum crezi mai bine, mergând mai departe pe cărarea ce o consideri a fi viaţa ta. Poţi insă să mergi liber atunci când ştii că fericirea ta e zămislită din lacrimile celor pe care i-ai lăsat în urmă? Ai putea să te simţi descătuşat de toate relele când ai trecut prin viaţa şi ai omis să îţi ajuţi omul care a căzut lângă tine?

Ai curajul să stai în picioare semeţ când ştii că ai călcat pe demnitatea semenilor mai slabi pentru succesul tău?

Nu ezitaţi în viaţa de zi cu zi să vă ajutaţi aproapele. Orice lucru mărunt făcut pentru binele altuia e un bine uriaş pentru sufletul vostru! Dincolo de furtună e soare pentru toţi!

autor Tudor Enea

Si usa o deschid-speranta, Si te iubesc si-mi pare rau.

Ma tot invart in cercul magic,

Si sper in nemurirea mea,

Ascult privirea ta de antic,

Si am iubit un fulg de nea.

Pastrezi ce lumea acum uita,

Si cauti drumul-labirint,

Am ascultat privirea muta,

Cu dorul ce se vrea sorgint.

Scaldat in unduiri de lacrimi,

Trecutul larg in adormire,

Se implineste printre datini,

Si te cuprinde in iubire.

Alerg pe drumul din romanta,

Si prind in mana firul rau,

Si usa o deschid-speranta,

Si te iubesc si-mi pare rau.

1985

 Puzdreac Gheorghe

Nu-mi pare rău de anii ce-adormiră, Nici rău nu-mi pare că nu-i pot trezi.

S'au pus la sfat mestecenii de aur
În lunca trândăvită, de la drum.
Şi' n zbor mâhnit pluteşte câte-un graur
Ce după nimeni nu regretă- acum.


Ce-ar regreta? Toţi sunt drumeţi prin lume,
Trec, intră'n case şi iar calea-şi fac...
Doar cânepa-i mai cheamă'ncet pe nume,
C'o lună largă peste-un vânăt lac.


Stau singur pe câmpia dimineţii,
Trec graurii spre zarea unui rost,
Sunt plin de amintirea tinereţii
Dar nu regret nimic din câte-au fost.


Nu-mi pare rău de anii ce-adormiră,
Nici rău nu-mi pare că nu-i pot trezi.
Arzând scoruşul flacăra-şi resfiră
Dar nici un suflet nu poate' ncălzi.


Arzând scoruşul nu se mistuieşte,
Nu piere iarba ruginind mereu.
Cum frunzele copacul risipeşte,
Cuvinte triste risipesc şi eu.


Şi dacă vântul vremii pe coclaur
Le-o spulbera, cu mine, către vis,
Spuneţi aşa... că lumea mea de aur
Cu glas iubit aceasta mi-a prezis.


Serghei Esenin

Tu al cui zambet esti?

“Surasul este deja un salut, un semn de recunostinta adresat de fiecare persoanelor intalnite inainte chiar de a o face prin cuvant, si de aceea este important sa veghem la ceea ce exprimam printr-un suras. Acest suras care trebuie sa exprime bunatatea, blandetea, intelegerea, vine in mod natural din sine.”

Si totusi, de cate ori intr-o zi ne este adresat un astfel de suras? Sau de cate ori avem noi insine unul de oferit?

Primul zambet pe care l-am vazut a fost cel al mamei mele, zambet care cu siguranta este undeva, in ochii mei! Si acel zambet a ramas acelasi chiar si atunci cand nu am mai fost copil. Acel zambet care de prea multe ori ascundea durere, dar care imi invaluia sufletul de fiecare data. Acel zambet valoreaza cat fiecare rasarit de soare!

Acum a venit randul meu sa zambesc si chiar incerc in fiecare dimineata. La inceput trebuia sa-mi impun acest gest, ca si atunci, in copilarie, cand era nevoie sa-mi amintesc sa merg cu spatele drept, ori sa stau pe scaun dreapta. Atunci o aveam pe mama care ma tragea de “coada” si ma indreptam imediat. Acum sunt singura in masura sa ma corectez, chiar daca uneori imi este greu.

Am vazut zambetul omului care te minte, al omului care se crede superior tie, al omului plin de sine. Am primit zambete in spatele carora se ascundea rautatea, invidia si dorinta de razbunare. Zambete care nu valoreaza nimic.

Dar am zambetul celui iubit! Un zambet pe care il simt in fiecare dimineata inca inainte de a-mi deschide ochii, cand incearca sa ma aduca inapoi din lumea viselor. Un zambet care ma invaluie intreaga zi si care alunga toate momentele neplacute petrecute departe unul de celalalt, un zambet care ma face sa simt ca viata este frumoasa. Iar eu vreau sa fiu un zambet pentru el!

Omraam Mikael Aivanhov

Relaxare-deconectare

Scriitorii au fost pentru mine semizei-autor Liviu Lucaci

"Cartea nu e o joacă. Ea deschide un traseu iniţiatic, la capătul căruia te afli pe tine, mai înţelept un pic, poate mai receptiv, oricum mai înţelegător decât erai când ai început să o citeşti. Cărţile au construit lumea în care trăim, tindem să uităm asta. Trăim într-o lume greco-romană peste care s-a aplicat pecetea creştină, cea care aşază la începuturi Cuvântul. Ce vreţi mai clar de atât? Trăim, vorbim, murim, într-o lume ordonată de cuvinte, iar cărţile ne ajută să le pătrundem înţelesurile şi să le mânuim spre folosul nostru. Ce m-a fascinat totdeauna a fost că orice carte închide între copertele ei o invitaţie, aceea de a fi citită într-o zi de cineva. E o invitaţie binevoitoare către un altul. Poate de aceea mi-am numit primul meu volum de proză „Povestiri despre celălalt". Comunicarea este deschiderea necesară, cea care te primeneşte pe dinăuntru şi te ajută să verifici dacă ai într-adevăr ceva de spus."                                                                          

Daca m-ai intreba...

Dacă m-ai întreba ce pot să-ţi fiuŢi-aş răspunde simplu: doar un gând!Poate că nu vei fi mulţumit(a) de răspunsDar gândul acela, gândul acela, poate fi bun!C-un singur gând se poate clădi iubireaUn singur gând îţi poate aduce fericirea...Ar fi ca atunci când îţi doreşti ceva anume;Poate să-ţi fiu gând-stea, un fir de iarbă, o floare,O rază de soare, un sărut, o îmbrăţişare,Dar pot să-ţi fiu gând-lacrimă, o umbră,O frunză-n vânt, un dor de necuprinsO scrisoare, pe un singur rând

Mihai Constantinescu-Un zambet,o floare

Incearca

Încearcă să iubeşti, în loc să urăşti,

Încearcă să bucuri, în loc să răneşti.

Încearcă să asculţi, în loc să acuzi,

Încearcă s-alinţi ochi de lacrimi uzi.

Încearcă să trăieşti, în loc să ucizi,

Încearcă să dai aripi copiilor timizi.

Încearcă să ajuţi şi să nu încurci,

Încearcă să ridici şi pe altul când urci.

Încearcă să dăruieşti din tot ce primeşti,

Încearcă, acum, să vezi... cine eşti?

RAOUL " SINGURATATE "

Singuratatea

Singurătatea este o prezenţă care ne însoţeşte în existenţa noastră. Deşi suntem fiinţe sociale, viaţa ne face să trecem şi prin perioade de singurătate. Sigur, este un lucru bun să poţi rămâne cu tine ca individ, să te poţi analiza şi să analizezi în linişte ce ai făcut sau ce urmează să faci dar, din păcate, tot mai mulţi oameni sunt tot mai singuri.

Tăcerea a început să fie un lux pe care nu-l mai putem plăti şi asta datorită vieţii noastre, tributare acumulărilor materiale. Tot mai mulţi oameni, petrec mult timp cu televizorul sau calculatorul ori în conversaţii nesfârşite la telefon. Metropola, sau în cazul Bucureştiului, necropola, te instrăinează, te pune în contact cu tot felul de agresiuni, de la cele emoţionale până la cele fizice şi acest lucru numai benefic nu este. În micile oraşe de provincie, toată lumea se cunoaşte cu toată lumea, poţi comunica liber şi te simţi ACASĂ pe când în oraşele mari, acest sentiment a dispărut.

Acest lucru apare şi ca urmare a faptului că toţi suntem într-o competiţie cu noi înşine în ideea de a ne realiza visurile, ceea ce până la un punct este bine. Drama apare, însă, când nu ne uităm la mijloacele folosite pentru a ne atinge scopurile .Să nu uităm că în lumea occidentală, singurătatea este un mod de viaţă pe care şi noi îl împrumutăm fără să ne dorim neapărat acest lucru, acolo legăturile între membrii familiei fiind altele decât în cazul nostru, al românilor.

Imaginea de sine este un concept psihologic care stă la baza existenţei noastre psihice şi modul cum ne percepem sau cum suntem percepuţi este foarte important pentru existenţa noastră. Însingurarea, cu excepţia celor care practică un anumit tip de asceză, nu duce la îmbunătăţirea imaginii de sine ci, din contră, duce la neîncredere în potenţialul propriu de exprimare socială.

Recent, o doamnă îmi solicita administrarea unei pastile de nesimţire care să o facă, pur şi simplu, nesimţitoare la răutăţile care o înconjurau. Cred că, uneori, toţi ne dorim să avem un astfel de remediu la îndemână şi să-l utilizăm din când în când.

Din păcate, izolarea nu ne face mai rezistenţi la frustrare, iar suma de frustrări duce totdeauna la agresivitate.

Rătăcirea aceasta în singurătate, este valabilă pentru toate palierele de vârstă, dar cel mai pregnant, ca psiholog, am simţit-o la adolescenţi şi la tinerii care sunt la începutul carierei şi care trebuie să facă alegeri decisive pentru viaţa lor. Ei sunt cei care încearcă să se identifice cu modelele oferite de viaţa până la acel moment, încearcă să-şi creeze un anumit statut social şi prin urmare, devin conştienţi că a alege în viaţă, nu este cel mai simplu lucru. Din păcate, mulţi aleg izolarea şi însingurarea iar acest lucru înseamnă de cele mai multe ori eşuarea lamentabilă într-o existenţă,de cele mai multe ori virtuală, al cărei sens se pierde în agitaţia cotidiană.

Dincolo de toate aceste cuvinte, un lucru este cert: „ne naştem şi murim singuri!

Tristetea

Sunt zile cand tristetea isi coboara valul transparent peste sufletul meu si isi picura fiinta din privirea mea. Sunt zile cand as vrea sa ma ascund de lume in cel mai indepartat ungher al necunoasterii. Mi-as dori sa uit.

Tristetea este un sentiment care apare frecvent in viata noastra. Este arma, refugiul si protectia folosita de femei in lupta cu viata si cu societatea. Nu sunt feminista, nu cred in egalitatea sexelor (pentru ca nu exista), cred in sentimente si in faptul ca ne-au fost date pentru a invata ceva din ele, pentru a experimenta. Tristetea este o forma de energie care se naste in diverse contexte. Cand imi imbraca inima in catifea, stiu ca a venit pentru a-mi arata o alta imagine a vietii mele. O las sa-mi toarca linistita in suflet. Stiu ca se va trezi si va pleca singura.

Pentru ca este energie are nevoie sa se transforme in ceva. Tristetea mea se preschimba in cuvinte, in fraze, in povesti, in ecouri, in vise. Tristetea mea traieste in mine si prin mine. Eu sunt cea care ii dau identitate si valoare. Eu ii hotarasc soarta.

Ma gandesc ca avem atata putere prin sentimentele noastre si nu stim sa o folosim. Avem capacitatea de a ne transforma viata in ceea ce dorim. Nu spun sa ne controlam sentimentele, ci sa le luam ca atare si sa le transformam in ceva benefic pentru noi. In ce anume? Doar tu poti sa stii.

Viata

“Viaţa este oportunitate, foloseşte-o.

Viaţa este frumuseţe, admir-o.

Viaţa este un vis, realizează-l.

Viaţa este o provocare, înfrunt-o.

Viaţa este un joc, joacă-l.

Viaţa este o promisiune, realizeaz-o.

Viaţa este tristeţe, depăşeşte-o.

Viaţa este un cântec, cântă-l.

Viaţaeste o luptă, accept-o.

Viaţa este o tragedie, înfrunt-o.

Viaţa este o aventură, îndrăzneşte.

Viaţa este noroc, fă-ţi-l.

Viaţa este viaţă, luptă-te pentru ea.”

Maica Tereza

“Inima omului, în primele săptămâni ale vieţii embrionare se află nu în piept, ci în cap, în mijlocul creierilor, şi de-abia pe urmă coboară mai jos, despărţindu-se de creier pentru totdeauna. Ce minunat ar fi fost dacă inima şi creierul ar fi rămas împreună, îngemănate, să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul şi mai cu seamă creierul să nu facă ce sfâşie inima.”

Liviu Rebreanu

Paradoxul vremurilor noastre

Paradoxul vremurilor noastre în istorie este ca avem:

cladiri mai mari, dar suflete mai mici;

autostrazi mai largi, dar minti mai înguste.

Cheltuim mai mult, dar avem mai putin;

cumparam mai mult, dar ne bucuram mai putin.

Avem case mai mari, dar familii mai mici,

Avem mai multe accesorii, dar mai putin timp;

avem mai multe functii, dar mai putina minte,

mai multe cunostinte, dar mai putina judecata;

mai multi experti si totusi mai multe probleme,

mai multa medicina, dar mai putina sanatate.

Bem prea mult, fumam prea mult,

Cheltuim prea nesabuit,

Râdem prea putin,

Conducem prea repede,

Ne enervam prea tare,

Ne culcam prea târziu, ne sculam prea obositi,

Citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si

ne rugam prea rar.

Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.

Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des.

Am învatat cum sa ne câstigam existenta, dar nu cum sa

ne facem o viata,

Am adaugat ani vietii si nu viata anilor.

Am ajuns pâna la luna si înapoi, dar avem probleme

când trebuie sa traversam strada sa facem cunostinta

cu un vecin.

Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior.

Am facut lucruri mai mari, dar nu si mai bune.

Am curatat aerul, dar am poluat solul.

Am cucerit atomul, dar nu si prejudecatile noastre.

Scriem mai mult, dar învatam mai putin.

Planuim mai multe, dar realizam mai putine.

Am învatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam.

Am construit mai multe calculatoare: sa detina mai

multe informatii, sa produca mai multe copii ca

niciodata, dar comunicam din ce în ce mai

putin.

Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei

încete; oamenilor mari si caracterelor meschine;

profiturilor rapide si relatiilor superficiale.

Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar

mai multe divorturi,

Case mai frumoase, dar camine destramate.

Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,

scutece de unica folosinta,

moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte,

corpuri supraponderale si pastile care îti induc orice

stare, de la bucurie, la liniste si la moarte.

Sunt niste vremuri în care sunt prea multe vitrine,

dar nimic în interior.

Vremuri în care tehnologia îti poate aduce aceasta

scrisoare si în care

poti decide

fie sa împartasesti acest punct de vedere,

fie sa stergi aceste randuri.

Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite,

Pentru ca nu vor fi lânga tine o eternitate.

Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te

veneraza, pentru ca acel copil va creste curând si va

pleca de lânga tine.

Aminteste-ti sa-l îmbratisezi cu dragoste pe cel de

lânga tine pentru ca aceasta este singura comoara pe

care o poti oferi cu inima si nu te

costa

nimic.

Aminteste-ti sa spui “TE IUBESC” partenerului si

persoanelor pe care le îndragesti, dar mai ales sa o

spui din inima.

O sarutare si o îmbratisare vor alina durerea atunci

când sunt sincere.

Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mâna si sa

pretuiesti acel moment pentru ca într-o zi acea

persoana nu va mai fi lânga tine.

Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti

timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le

ai.

Octavian Paler

Nu ne-am văzut niciodată, dar noi ne-am iubit,

nu ne-am văzut niciodată, dar noi ne-am iubit,
dacă fac eu doi paşi, tu poţi găsi ieşirea,
cuvintele mele mor la picioarele tale subit,
ca pe o sârmă ghimpată le simt biciuirea...

sunt uşi care nu se deschid cu nici o cheie,
DAR sunt chei care deschid ANUMITE uşi...
sunt cuvinte bărbaţi şi cuvinte femeie-
suntem noi, oare, de-aceeaşi sârmă ghimpată
străpunşi?

zăngănim,şi azi, nişte chei căutând... prin cuvinte-
în spatele uşii tale, te văd de cer agăţat...
le vom spune la toţi cum de-o viaţă, tu singur, eu
cuminte
orbecăim pe străzile cu nume de păcat...

Tudor Gheorghe - Toamna

Tudor Gheorghe - Toamna

Val de bruma argintie Mi-a impodobit gradina, Tufelor de lamaita Li se usca radacina. Peste crestet de dumbrava Norii suri isi poarta plumbul. Cu podoaba zdrentuita tremura pe camp porumbul. Si cum de la miazanoapte Vine vantul fara mila, De pe varful surii noastre Smulge-n zbor cate-o sindrila. De vifornita pagana, Se-indoiesc nucii,batranii, Plange-un pui de ciocarlie Sus,pe cumpana fantanii. Il ascult si simt sub gene Cum o lacrima-mi invie; Ni s-aseamana poveatea, Pui golas de ciocarlie.

Când te-a rănit, te simţi slab.

Când te-a rănit, te simţi slab.

pictura-Christopher Walker Muzica de: Eduard Artemyev

Buna dimineata!

Buna dimineata, te salut pamant,
Te salut gradina si pe tine casa,
Acuma cand zorii cupa si-o revarsa
Si-arborii din ramuri, tremura plangand.

Buna dimineata, orelor va zic,
Si-mi consum tacerea, scriind o scrisoare,
Canta-n ceruri ziua, azi e sarbatoare,
Dar as vrea sa ninga, cu ingeri, un pic.

                                                                       fragment Vanghele Ion