Mai ninge, uneori, cu nostalgie,
Când nopţi şi zile se gonesc alene,
Mă ning cuvintele, în poezie,
Ninge cu stele ce-mi sclipesc sub gene.
Sub paşii mei grei, neaua plânge-n şoapte,
Iar omul de zăpadă-i dus cu gândul
Către un vechi miros de mere coapte,
Pe care-l poartă, printre streşini, vântul.
Ferestre zăvorâte mă-nconjoară,
În care bat atâtea triste-amurguri,
Cuvinte aruncate într-o doară,
Şi luna agăţată printre ţurţuri.
Căuşul mâinii îl închid, cu sete,
Câteva lacrimi se preling prin palme,
Un fulg de nea străbate prin sonete,
În care vântul, obosit, adoarme.
Stancu Leliana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu