De ce să întorc capul? Doar pentru a constata că tinerețea a trecut? Că mulți dintre foștii prieteni nu mai există?

" Memoria era partea mea forte. Mă ajuta să înmagazinez ca într-un calculator datele necesare pentru examene. Acum, am trecut însă pe celălalt versant . Memoria mă face mai vulnerabil. A devenit, s-ar zice, partea mea slabă. Mă sensibilizează, îmi înșiră pe taraba ei regretele. Vorba Sfântului Augustin, memoria își amintește chiar și de uitare. Încât, dacă nu m-a convins altădată, când te dezaprobam din instinct și din motive sentimentale, ar trebui poate să mă convingă acum argumentul că o memorie fidelă devine primejdioasă și, uneori, insuportabilă.

De ce să întorc capul? Doar pentru a constata că tinerețea a trecut? Că mulți dintre foștii prieteni nu mai există? Am priceput, e adevărat, cu timpul că, există un moment când a arunca lest, cum spun marinarii, e absolut necesar pentru a continua să trăiești. Altminteri, amintirea îți confiscă sau îți strică prezentul. Dar am priceput că o primejdie încă și mai mare ne pândește la polul opus și că trebuie să văd un simbol în întâmplarea că, pe ulița pe care m-am născut, soarele răsare parcă anume deasupra unui cimitir pentru a lumina întâi memoria.

Nu mă laud cu fidelitatea mea, te rog să reții. Sunt profund interesat în această fidelitate. Am mai vorbit despre rolul binecuvântat al gravitației terestre fără de care ne-am trezi azvârliți în neant. Poate că mă repet, dar o fac fiindcă ating aici un adevăr esențial al ființei mele, sunt recunoscător soartei că mi-a dat o gravitație subiectivă din care nu pot să mă desprind.

Pe de altă parte, iar acest aspect este cel puțin tot atât de important, cred că adevărata dramă a celor goi (sau goliți) de trecut nu e aceea că nu mai văd bine în urma lor. Ei nu mai văd clar nici în fața lor. Nu mai știu pe ce se pot sprijini. Își întunecă singuri țintele, fiindcă au uitat de ce se îndreaptă spre ele. În ce mă privește, mi-am administrat prost rezervele de candoare cu care am plecat la drum, dar, spre norocul meu, mi-am păstrat intacte regretele, garanția cea mai sigură că n-am încetat să pretind mai mult de la mine și să-mi închipui că sunt capabil de mai mult.

Datorită lor, am o imagine mai exactă a ceea ce sunt și știu mai bine de ce defecte trebuie să mă tem. Depind de amintirea vechilor mele superficialități cum depinde toreadorul de taur (dacă nimic nu există decât prin opoziție cu contrariul său, taurii sunt necesari, fără ei toreadorul n-ar putea să-și arate curajul), căci raportându-mă la ea văd mai limpede ce doresc, iar aceasta mă ajută, în ultimă instanță, să mă suport. Povara mea este centura mea de siguranță. Și, în acest sens, pot să cred, într-adevăr, că nu are valoare decât ceea ce ne costă.

Poate că orice frivolitate începe cu o carență de memorie. Mă aflam în grădinile de citrice și podgoriile de la poalele Vezuviului. Cenușa care a acoperit Pompeiul și Herculanum, într-o oră de infern, a stimulat acolo, fiind un foarte bun îngrășământ, apariția unor grădini aproape paradisiace. Erau în floare când le-am văzut și am fost gata să plec fără să fac nici o legatură între nenorocirea de odinioară și vegetația răsfățată de acum. În ultimul moment mi-am adus aminte că nu mă găseam într-un loc oarecare. Atunci, m-am uitat cu alți ochi în jur."

Viata ca o corida – fragment – Dincolo de Rubicon (19)