“Forţa indiferenţei! Ea e cea care a permis pietrelor să dureze fără să se schimbe, timp de milioane de ani”, citesc în Meseria de a trăi. Numai că “meseria de a trăi” nu se învaţă. Mă tem că toate lecţiile pe care mi le-a dat viaţa (cu mare blândeţe, de altfel!) au fost zadarnice. N-am reţinut nimic din ele. Nu mi-am corectat nici un defect, nu mi-am reparat nici o greşeală. Şi, într-un anume sens, mi-am visat viaţa mai degrabă decât am trăit-o. Am visat lucruri pe care nu eram în stare să mi le doresc în realitate şi cu atât mai puţin nu eram în stare să le obţin. Mi-am oferit compensaţii fictive şi, nu o dată, m-am justificat cu argumentul că visul face parte şi el, cumva, din realitate. Dar să zicem că ai deprins “meseria”. Ce faci cu ea dacă nu întâlneşti “marea pasiune”? Rămâi un bun cârpaci.”(Octavian Paler)
Eu am avut şansa de a întâlni marea pasiune, pasiune care m-a ars până m-am transformat în cenuşă. Iar abia în cenuşă gasim iubirea, gasim puterea de a ne iubi, fiindca iubirea este însăşi cenuşa…cenuşa visurilor noastre de a iubi şi de a fi iubiţi. Acum, mă voi iubi numai pe mine…şi pe aproapele meu… dar nu mai mult decât pe mine însămi. Am reuşit să înving forţa indiferenţei, a indiferenţei faţă de propria-mi viaţă. De acum viaţa nu va mai fi ea cea care mă va trăi, ci eu o voi trăi pe ea. Până la capăt, până la capătul muzicii, dincolo de care tăcerea va fi mai puternică decât muzica.
FloriPloiesteanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu