Am uitat de cand cuvintele se ingemaneaza cu tipetele din noapte. Mi-aduc aminte…, doar aminte…, de glasul timpului care-mi vorbea de tacere. As vrea sa nu uit chipul propriilor amintiri, dar departe…, zambetul paleste si tot ce stiu e o imagine pur si simplu.
Mi se intampla ca uneori, ascultand impulsul sufletului sa fac ceva…si apoi, rationand, tot ceea ce urmeaza sa contrazica punctul initial. Cei care nu inteleg, se dau la o parte fara ca macar sa puna intrebari; iar ceilalti…, sunt atat de putini incat nici nu stiu ce i-a adus langa mine si cum de au ramas!
Se intampla sa fugi…, ca apoi sa te opresti brusc intrebandu-te ce sa faci!
Am uitat sa nu ma mai joc cu mine si de aceea, unii cred ca ma joc cu ei. Mi-aduc aminte ca atunci cand stiam sa fiu doar eu…, niciodata nu am fost crezut. As vrea sa nu uit macar amintirea viselor mele ca sa pot vedea ce mi-a mai ramas din diminetile albastre.
Cuvintele dor uneori, tacerea doare…si apoi imi spun ca nu-mi place ciorba incalzita!
Si atunci stii ca nu vrei singuratatea in doi, preferand singuratatea…, daca nu poti fi cu cineva!
Aici clipa tace si asteapta o raza de Luna sa-i provoace umbra la plimbare.
“Vezi, randunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aseaza bruma peste vii
De ce nu-mi, de ce nu-mi vii?”
Imi iau curcubeul de ganduri cenusii si-mi incing mijlocul si fug departe, acolo unde pasii mei nu mai seamana cu tipete si pleiade de ploi.
Undeva, din mine, se aude un geamat surd de glas neauzit! Nu mai indraznesc sa intreb culorile, nu mai indraznesc sa continui sirul intrebarilor. Pur si simplu, calc si merg undeva…, dincolo de ceea ce ma doare, dincolo de lacrimile si cafelele din noapte, dincolo de indiferenta zilelor.
Gandul meu ti-a atins fruntea… Nu ai simtit o adiere usoara?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu