Cararea pierduta...

Motto:

« Am ales drumul cel mai puţin bătut şi asta a contat…»

Robert Frost

Ceea ce trăim noi, ceea ce ştim cu adevărat despre noi sau despre alţii, nu ne face sa părem mai umani sau mai plini de noi, nu ne determină să aspirăm la mai mult decât ne visăm, mai mult decât ne- am aştepta…aşteptăm, aşteptăm şi atât. Nu încercăm să construim un cerc mare, rotund, voluminos, ne încurcăm în colţuri şi pierdem, pierdem pentru că ne stă în fire, firea aceasta umană care ne debusolează, acel compas care ne-ar ajuta pe o scara crescendo, culmea, să creştem. Intuiţia este ceea ce fiecare om deţine, diferenţa este că unii o folosesc mai puţin, unii mai mult, iar alţii deloc, însă  faptul că trăim într-un ansamblu unitar, construit, ca un paradox, tot de către noi şi încercăm să trecem peste ceea ce gândim cu adevărat şi peste schimbările pe care am vrea, dar doar am vrea să le facem şi totuşi nu reuşim. De ce? Aceasta este o întrebare pe care nu toţi o evităm doar pentru că ne e teamă să dăm un răspuns, ci pentru că nu avem timp. Trăim o viaţă înghesuită şi plină de « materiale » care ne constrâng şi de care totodată nu am putea să ne dezlipim, pentru că  pur şi simplu ne place.

Vedem un om ce încearcă să aspire şi în cele mai bune sau reuşite cazuri dobândeşte putere să  clădească  ceva, acel ceva ce îi face spiritul să zboare şi buzele să i se mişte cu însemnătate spre un zâmbet al împlinirii, iar noi, ceilalţi, stăm şi ne plângem de milă pentru ceea ce nu am reuşit, pentru eşecurile noastre, eşecuri  doar ale noastre şi parcă nesimţite de către nimeni altcineva decât de noi. Nu ne gândim însă că, de fapt suntem doar oameni cu aspiraţii diferite, dar unite prin cuvântul aspiraţii, persoane cu sentimente, doar că unii le uită sau le lasă la voia întâmplării, aruncate undeva într-un colţ al uitării, iar alţii într-un loc al rememorării.

Ceea ce consider că ar merita menţionat, este faptul că individual sau împreună cu ajutorul  altora am reuşi să sădim câte puţin din timpul nostru de om şi să ajutăm la creşterea noastră pe un traseu stabilit şi la un anumit moment restabilit şi adaptat situaţiilor. Toţi ar trebui să înţelegem că suntem capabili să facem asta pentru că suntem oameni, suntem  creaţi pentru asta, pentru a eşua şi pentru a reuşi, depinde doar de drumul pe care ni-l alegem.

(Oana Radulescu)