Sufletul… e, probabil, crucea fiinţei mele.Vorbesc adesea despre el ca şi cum ar fi alter-ego-ul meu, cînd, în fond, eu sînt sufletul meu. “Duh este Dumnezeu” (Mt.4, 4), iar eu, icoană a alterităţii personale absolute, sînt tot spirit, întocmai ca Cel Care mi-a dăruit mie chipul şi asemănarea Sa.Că sînt suflet întrupat, asta mă face om, deci mă face fiinţa cea mai nemernică şi nerecunoscătoare care ştie să răsplătească iubirea dumnezeiască cu scuipări, biciuiri, hulă şi crimă. Şi cu toate astea, nimeni nu se bucură mai mult decît mine de o dragoste atît de mare în întregul univers: Hristos nu S-a întrupat pentru îngerii Săi, pentru serafimii cei înflăcăraţi sau pentru heruvimii cei înţelepţi şi nevinovaţi precum pruncii. Nu, Hristos ia trupul meu ca eu să îmi las trupul şi Îşi smereşte duhul pentru ca eu să mă înduhovnicesc. Spune Sfîntul Simeon Noul Teolog că El oricum S-ar fi deşertat pe Sine şi s-ar fi făcut om, chiar dacă eu nu greşeam şi nu cădeam in ispita şarpelui. De ce? Pentru că, deşi nu am făcut nimic vrednic vreodată, El mă iubeşte şi vrea să fie lîngă mine chiar şi în cele mai josnice fărădelegi şi degradante păcate, nu mă lasă singur nici cînd mă dezumanizez şi uit de sufletul meu, nu mă părăseşte nici cînd ignor cu desăvîrşire prezenţa Lui in mine. Aceasta e, atît cît pricepe o minte nepricepută, adîncul milostivirii şi al răbdării dumnezeieşti. Hristos S-a întrupat pentru că a vrut să mă înţeleagă, să îmi devină din stăpîn, prieten, să-I devin din slugă şi rob, casnic al Împărăţiei trinitare. Dar e atît de politicos (N. Steindhart), incît nu dă buzna în sufletul meu, ci mă aşteaptă să-L găsesc singur, cu toate că eu nu L-aş căuta dacă nu l-aş fi găsit deja în inima mea, dacă nu m-ar fi mişcat înspre El propria Lui bunătate.
Viaţa mea nu e decît o căutare, mai lungă sau mai scurtă, a sinelui meu şi a sinelui dumnezeiesc, o încercare de a mă conştientiza pe deplin şi de a-mi ajuta sufletul să înflorească alături de Hristos, alături de Dumnezeul pe Care Îl recunosc, dar pe Care faptele mele Îl răstignesc cu o răutate şi o cruzime mai mare decît ar fi putut avea vreodată însuşi Iuda, înşişi călăii care L-au pironit pe lemn. De fapt, cred că ostaşii care I-au bătut cuie in mîini şi picioare au ajuns în cele din urmă să îşi desăvîrşească vocaţia fiinţială pentru că altfel nu se poate de vreme ce ei au săvîrşit prima Sfîntă Proscomidie din istoria mîntuirii noastre.
De ce doare sufletul? De ce moare sufletul, adică de ce îl omoară păcatul? Pentru că se umple de volbură, de buruieni şi se sufocă în amorţeala animalică în care mă complac eu, cel care m-am despărţit de mine, dar care, aparent paradoxal, sînt cea mai expresivă manifestare a egoismului.Eu m-am pierdut pe mine, de accea am murit la început in Rai, pentru că m-am depărtat de sensul ontologic pe care mi l-a sădit Dumnezeu în suflet. Pentru ce m-a creat Dumnezeu? Ar putea mintea mea omenească să priceapă că a fost creată pentru a se împărtăşi, atît cît ii este permis, de sfintele taine treimice ale iubirii desăvîrşite, ar putea inima mea îmburuienită să se înflăcăreze, după pilda serafimică, de focul trăirii în Duhul Sfînt? Cum să-mi înţeleg taina, cum să mă destăinui pe mine mie? Cum altfel decît alături de El, Hristosul Care mă povăţuieşte cu discreţie pe culoarul strîmt ce ne leagă fiinţele, mie şi Lui. Eu, nimicul, să fiu în permanentă legătură cu Cel Ce veşnic iubeşte, cu “Marele”, cu cel Neîncăput Care bate la uşa inimii mele cu smerenie şi mă întreabă, El pe mine!, dacă vreau să Îl primesc, să Îl mărturisesc, să mă fac părtaş “luminii neapropiate” şi să gust din izvorul cel fără de moarte.
Dar de cîte ori nu L-am refuzat, de cîte ori nu I-am trîntit, cu cele mai triviale şi bădărane gesturi, uşa in faţă? L-am renegat, L-am hulit, şi astfel I-am răsplătit patimile cele mîntuitoare. Am nesocotit puterea Lui care ţine lumea întreagă, care mă ţine pe mine, faptele mele sînt strigătoare la cer… Şi tot nu m-a dat pierzării, încă mă aşteaptă să îmi înnoiesc sufletul, să mă redescopăr şi să devin ceea ce am fost chemat să fiu din ziua a şasea cînd m-a creat. De aceea, uneori îmi simt sufletul înlăcrimat şi trist. Cred că atunci el îşi aduce aminte de adevărata lui vocaţie şi tinde spre Făcătorul lui. “Făcutu-ne-ai năzuitori spre Tine, Doamne, şi neliniştită este inima mea pînă ce se va odihni întru Tine!” spune Fericitul Augustin. Şi cred că într-adevăr Hristos este liniştea sufletului meu, odihna sufletului meu, izvorul bunătăţilor din care se revarsă peste mine pacea Duhului Sfînt. Şi în astfel de clipe se produce în fiinţa mea o reacţie amară şi dureroasă: îmi dau seama de disonanţa dintre trupul meu şi sufletul meu, vreau să mă împărtăşesc de El, dar sînt încă legat de lumea plăcerilor şi a habitudinilor instictuale. Respiraţia plămînilor mei nu acompaniază respiraţia rugăciunii, mintea mea e încă departe de inima mea, eman egoism prin fiecare mădular al meu căci nimic nu acţionează în mine în mod unitar, ci fiecare funcţie fiinţială pe care o posed e raniţa de slavă deşartă. Şi, în tristeţea acestui moment în care realizez cît de puţin sînt omul pe care il doreşte Hristos, îmi dau seama că singura dorinţa care ar trebui să mă mai lege de lume ar fi cea de a părăsi grija lumească, de a mă rupe de lume (Cioran) pentru a mă uni cu Dumnezeu prin Sfînta Lui providenţă, prin Tainele Sale cele sfinte.
“Neputinciosul meu suflet”, aşa îl numeşte una din rugăciunile serii către Născătoarea de Dumnezeu. Fără Dumnezeu, eu mor. Este cît se poate de clar, simplu şi înfricoşător. E simplu să mă las omorît de păcat, calea spre iad e largă, are vrăjmaşul omului grijă să îmi pună la dispoziţie o paletă cît mai variată şi apetisantă de modalităţi de a mă sinucide duhovniceşte şi, de ce nu, şi trupeşte! E nespus de “primitoare” autostrada spre gheenă, e vastă ca să încapă toţi oamenii pe care iubirea hristică i-a chemat la viaţă. Şi păcatul e plăcut, că altfel nu l-aş face, şi diavolul ştie asta, de aceea şi ispita îmbracă masca desfătării nevinovate, de aceea el îmi pune înainte bucuria pe care mi-o dă păcatul, căci ştie că patima mea mă împiedică să mă gîndesc la pedeapsă, la teama sau ruşine. Cînd e vorba să păcătuiesc, uit de tot: şi de buna cuviinţă, şi de mania lui Dumnezeu, şi de durerea lui Hristos, şi de lacrimile sfinţilor, şi de inima sfîşiată a Fecioarei care se roagă îndurerată pentru iertarea mea! Profită de slăbiciunea mea diavolul şi mă ademeneşte să aleg de bunăvoie şi nesilit de nimeni păcatul! Nici măcar nu mă sileşte. Cîtă amăgire în mintea mea! Mă amăgesc oră de oră că nu e păcat să mă conformez ritmului şi modului de viaţă al “fascinantului” şi mult prea rapidului secol al vitezei în care mi-a fost dat să trăiesc! Şi deşi consimt la făptuirea păcatelor “minore”, care de fapt au devenit normalităţi comportamentale cotidiene (un mic exemplu ar fi bîrfa între fete la o cafeluţă după o zi extenuantă în care n-ai avut cu cine sî dezbaţi cele mai recente zvonuri), mă izbeşte uneori în conştiinţa o palmă care parcă îmi ia ceaţa de pe ochii minţii. Şi, chiar şi numai pentru două- trei minute, mă înspăimînt de ce sînt, de incogruenţa dintre lumea în care îmi desfăşor “botanica existenţă” ( C.C. Ciomîzgă) şi vocaţia sufletului meu – cea de a- L iubi pe Dumnezeu mai presus de toate şi, în consecinţă, de a-mi iubi aproapele cu acea dragoste frăţească care să-i odihnească pe cei din jurul meu. Dar e mult mai simplu şi accesibil să îmi continui viaţa în acelaşi ritm, îmi înnăbuş conştiinţa, iar Cuvîntul lui Dumnezeu moare în mine ca sămînţa căzută între spini. Pînă cînd va muri Dumnezeu în mine? Cînd voi muri eu în El? De nenumărate ori Se va coborî cu mine în iadul păcatului meu, în iadul mîndriei mele şi al umanitaţii mele înţelese pe dos. De nenumărate ori mă va ridica din greşalele libertăţii mele prost înţelese şi îmi va obloji rănile. Înfricoşător ar fi să rămîn singur în boala mea fără Doctorul sufletului meu! Ce m-ar putea aştepta decît numai moartea? Poate aş continua să exist într-o nesimţire degradantă, într-o împietrire sufletească inumană. Dar de trăit fără Hristos, nu pot trăi pentru că nu am fost “programat” să trăiesc departe de Dumnezeu, ci cu El. Deci cu adevarat voi trăi doar în Sfînta Liturghie, în starea de rugăciune, în sfinţenia care îmi împlineşte umanitatea (N. Crainic). O trezire duhovnicească (Cuviosul Paisie Aghioritul) autentică o face doar naşterea din nou, din apă şi din Duhul Cel ca un foc curăţitor. M-am născut o dată la Botezul Sfînt ca şi fiu adoptiv al lui Dumnezeu, dar am nesocotit binefacerile Tainei din a cărei sfinţenie m-am împărtăşit. Şi deşi mă arăt şi în această nesocotinţă nerecunoscător şi nemernic, primesc, ca rasplată pentru nemulţumirea pe care I-am arătat-o, Taina Spovedaniei, care îmi uşurează sufletul şi mă împacă cu Hristos. Mă întăreşte Dumnezeu cu Trupul Său Cel Preasfînt şi cu Scump Sîngele Său, mă aduce în comuniunea iubirii Bisericii Sale şi mă povăţuieşte către viaţa veşnică prin cunoaşterea Lui: „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In17,3)
Ce este sufletul? Nu ştiu. E ceva delicat, îl simt cum se strînge ca un copil în mine atunci cînd păcătuiesc, îl simt cum rîde mulţumit cînd lipsesc lumea de răutatea şi egoismul meu, îl simt cînd e liniştit după Sfînta Împărtăşanie şi cînd se odinheşte în tihna unei fapte frumoase cu tendinţe de altruism. Nu ştiu să-l definesc, să-l iscodesc şi să-l disec cu precizie chirurgicală în părţi componente. Dar îl intuiesc.
Hristos mă cheamă la înnoire duhovnicească şi la îndumnezeire, mă cheamă să dau roada vrednică de pocăinţă, nu vrea să păţesc precum smochinul cel neroditor şi să mă usuc sub povara păcatelor mele. La asemenea bunătate şi îndelungă-răbdare merită oare să-I întorc din nou spatele? Sau se cuvine mai degrabă să mă deşertez pe mine însumi şi să-I pregătesc în inima mea un loc unde să-Şi plece capul?
(Alexandra Vladeanu)
