Despartire in...flori...

La sarbatoarea florilor de mar,
cand drumul cere pasii sa se-astearna,
acum ne despartim intr-adevar
precum nu promisesem asta iarna.
La sarbatoarea focurilor mari,
cand toata lumea varuie de paste,
din viata mea incepi sa si dispari,
fiinta mea abia te mai cunoaste.
La sarbatoarea soarelui deplin,
cand sangele -n batrani se poticneste,
iubindu-te iti spun: ne despartim
si sa ne regasim nu-i vreo nadejde.
Adio, deci, mai e ceva de zis,
cand cad din geam deodata doua glastre:
se sinucide parca un cais
la sarbatoarea despartirii noastre.
Ne mai ramane floarea de gutui,
ca toate celelalte ne condamna,
doar ei mai poti cate ceva sa-i spui,
sa mi te aminteasca inspre toamna.
Atatea flori la despartire-avem,
atatea flori ca-n bietele romante,
de parca hohoteste un blestem,
porunca lui civilelor instante.
Si floarea de cires de care-am spus
a-mbatranit si s-a zbarcit in fructe,
incet, de parc-ar duce un obuz,
un tren transporta flori pe apeducte.
Tu crezi ca despartirea-i pentru ea,
dar tu nu vezi ce flori - numai ruine -
sa nu te minti, ca nu-i deloc asa,
te parasesc spre-a ma gasi pe mine.
La sarbatoarea florilor de soc,
cand lunca lumii galgaie salbatic,
ne despartim, plangand, la acest foc
pe-a carui vatra noi am fost jaratec.
De mar, de visin, de gutui, de par,
e floarea-n sarbatori pana departe,
acum ne despartim intr-adevar
cu-atatea flori in jur ca la o moarte.
Ce-i zis e zis si-n cantec iti spuneam
ca va fi aceasta clipa - n care
de-atatea flori pe fiecare ram
ninsorile vor mirosi a floare.
Adio, deci, te vad, dar nu te vad,
cand florile de noapte-ncep sa cearna
si daca despartirea-i un prapad
proiectul ei ti l-am trimis din iarna.
Pierduta mea, pe veci pierduta mea,
acum cand florile te tin de mana,
asculta cantecul precum era
ninsoarea noastra sfanta si pagana.
(Adrian Paunescu)