duminică, 7 august 2011
Tu ai un fel de paradis al tau în care nu se spun cuvinte.
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se misca dintr-un brat
si cateva frunze iti cad inainte.
Cu ovalul fetei se sta inclinat
spre o lumina venind dintr-o parte
cu mult galben în ea si multa lene,
cu trambuline pentru saritorii în moarte.
Tu ai un fel al tau senin
De-a ridica orasele ca norii,
si de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov si rece
si harta serii fără margini,
si-abia mai pot ramane-n viata
mai respirand, cu ochii lungi, imagini.
Nichita Stanescu
Nici tu nu vii, nici nu ma lasi sa viu...
aceste ganduri calde cand iti scriu.
Nici tu nu vii, nici nu ma lasi sa viu...
te mai stiu oare, cea adevarata?...
Rememorez, ma zbat intre extreme,
Ma tem de vorbe, le rostesc precaut
Si-apoi pornesc din nou ca sa te caut...
Da, te astept iubito, nu te teme.
Miroase inc-a pajisti prin artere,
A fan cosit si-a-nvaluiri de ape...
Miroase-a clipa cand erai aproape...
Cat te iubesc!
Iar restul e tacere..."
Invata-ma cu ce sa-ncep si cum sa-i spun aceste-i lumi cat mi-i de draga ca te-a nascut, cu truda ei intreaga,
si-n care vorbe-anume
tuturor
sa spun ce-albastru-i ceru-n ochii tai,
si cum, de-atatea
lumi luminatori,
pe gura ta surasu-i ca un soare;
ei poate niciodata
n-or sa stie
din fiecare clipa trecatoare
cum ne-am durat noi cate-o
vesnicie
iubindu-ne; si nu vor sti ca-n glas
iti cânt atatea cantece
când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
niste cuvinte simple-ar fi
ramas.
Invata-ma cu ce sa-ncep si cum
sa-i spun
aceste-i lumi cat mi-i de draga
ca te-a nascut, cu truda ei intreaga,
pe tine, bucuria mea de-acum.
Ea, poate, niciodata n-o sa
stie
c-a inflorit în flori si-a curs în ape,
ca din pamânt si sura
vesnicie
sa mi te-aduca, -asa cum esti, aproape;
si, fiindca-o
sa murim si noi odata,
gandeste-te: n-ar fi pacat sa moara,
cuprinsa-n noi, atata primavara,
si dragostea cu inima
deodata?...
De-aceea, spune-mi cum sa-ncep anume,
si eu voi scrie
toate, fir cu fir,
ca dispretuitori de cimitir,
sa ne iubim de-a
pururea pe lume.
(Magda Isanos)
Tu stii ca sunt cu tine...
Mana ta...
Mina ta nu-i fara de temei fierbinte,
sau rece, grea ca plumbul, sau
usoara ;
eu vorba i-o-nteleg, si ea nu minte,
cum are obiceiul stapinul,
bunaoara.
E ca o frunza mare, pala, ce s-a scuturat
pe fruntea mea, sa
steie racoroasa,
si, cind pe umeri citeodata mi se lasa,
eu stiu de esti
sau nu esti suparat.
In parul meu ce albe-s degetele miinii
tale,
si-asa de visatoare, ca de femeie-mi par,
dar ard si dor de brate
pina la umar goale,
de-mi zic ca au in virfuri si-n podul palmei
jar.
Stiu orice linie sau vinisoara albastrie
a miinii tale, orisicit
de nensemnata,
dupa cum si dinsa pe de rost ma stie
si sa ma uite n-ar
mai putea vrodata.
(Magda Isanos)
Saruta-ma
Saruta-mi ochii grei de-atâta plâns,
Doar sarutarea ta ar fi în
stare
Sa stinga focul rau ce i-a cuprins,
Sa-i umple de
iubire si de soare.
Saruta-mi gura, buzele-nclestate
Ce vorba si
surâsul si-au pierdut.
Iti vor zambi din nou inseninate
Si-ndragostite ca
si la-nceput.
Saruta-mi fruntea, gândurile rele
Si toate indoielile-or
sa moara,
In loc vor naste visurile mele
De viata noua si de
primavara.
(Magda Isanos)
Tii minte-ntâia ploaie cum cadea,
cu fulgere, cu stele lungi în ea?
Arborii stateau drept, intonând
imnul vietei si-n zarea fosnind,
verde ca un codru lichid,
s-auzeau cerurile cum se-nchid, se deschid.
Si noi stateam ca pomii în picioare.
„Nimic nu moare, mi-ai soptit, nu moare...”
Si plantele cresteau, ne faceau semne,
ca niste mâini, ca umbre nempacate,
se straduiau spre viata sa ne-ndemne
si iar cadeau în deznadejde toate.
(Magda Isanos)
Tu esti în inima mea ca un dar neasteptat si mult prea scump
Tu esti în inima mea ca un dar
neasteptat si mult prea scump,
pe care
il cercetez mirata iar si iar,
cu-aceeasi nesecata desfatare.
Esti
tainica-mi putere si mandrie,
de când te stiu mi-i cerul mai aproape
si
nu mai pot durerile sa vie,
sa-mi tulbure-ale sufletului
ape.
Tu mi-ai facut tarana mai usoara
si inima asa de dulce, grea,
ca
ramura ce toamna se-mpovara
de greutatea roadei de pe ea.
Asemeni unui
mare cer cu stele,
mi te-ai rasfrant în suflet ca-ntr-un lac,
si-adanci
de-atuncea-s gandurile mele,
de aur glodul inimii, sarac.
Acestea toate
sa ti le platesc
nu voi putea, ci lasa-ma macar,
risipitorul
meu, sa te iubesc,
din darurile tale dandu-ti dar.
(Magda Isanos)
Eu scriu acum , iubire...
cu suflet ars de tine
pe-albastra mărginire
din cerul meu de dor
şi vorbele-mi cad limpezi
sclipind diamantine
şi tot dorindu-ţi chipul
prind aripi pentru zbor.
Nu plânge înserarea
ce-ncet pe noi se lasă
înveşmântând lumina
cu aripile-i moi,
scrisoarea ta-i la mine,
o ţin mereu pe masă
şi chiar de n-ai trimis-o,
o ştim doar amândoi.
Să-ţi ştergi, iubire,
geana de roua fermecată
şi să o pui în şipul
din care scrii mereu
şi dorurile toate
le-aruncă-nfiorată,
că-n munţii mei albaştri
aştept să le prind eu..
Leonid IACOB
sâmbătă, 6 august 2011
Eu, iubite, am aprins candela stelelor ...
"Iubite,
ia cântecele mării transformate
în păduri de sunete palpitând
în noaptea de spaime
a eului de frig îngheţat
şi fă-le cunună.
Ia şi scoicile
ce se scriu în imensitatea nisipului
plecat din adâncuri
ca să devină timp
şi fă-le salbă.
Ia greierii ce muşcă felii de lună
ca să întoarcă pădurile în noi
cu cântece
ce nu mai ştiu să înoate
pe marea de vise
şi fă-i aezii dorului.
Eu, iubite,
am aprins candela stelelor
ca să te uiţi
în adâncurile sufletului meu,
acolo unde iubirea
mai zace doinind
pe un ciob de tăciune.
Când luna îmi va bate-n geam Am să te-aştept când noaptea e târzie
Se unduie sub aburi grâne printre maci
De-ai să asculţi, e-un cor de pitpalaci
S-acopere-ale noastre neobosite certuri.
Eu ţi-am păstrat din soarele de vară
În ochii mei până azi o fărâmă.
O zmeură şi-o mură am în mână
Pe un sărut ţi-aş da la ceas de seară.
Mi-am pus şirag roş’ de mărgele
Şi multe alte trucuri femeieşti -
Ca să te facă iar să mă iubeşti -,
Eu am ales să fac din toate cele.
Când luna îmi va bate-n geam
Am să te-aştept când noaptea e târzie
Tu vei intra în frac şi pălărie
Şi-o noapte-ntreagă iar o să te am.
De oameni furnicar va fi-n cetate
La mine în odaie - doar noi doi:
Întoarce-vom iar clipele-napoi
Şi ne-om iubi apoi pe săturate.
Cum somnu-o să mă prindă-în braţe când mă ţii,
Topită de iubire şi de geruri,
Te voi lăsa să fugi, iubitule, spre ceruri
Dacă-mi promiţi că şi la anul vii."
Eşti marea mea iubire,împreună-o să răzbim.
Simt, zâmbetul tău îmi luminează viaţa,
Şi-n şoapte fierbinţi îţi sărut buzele,
Numai în fiecare sărut le simt dulceaţa.
Iar dacă nu am sărutul şi mângâierea ta,
În suflet mă arde focul dragostei tale.
Nici în somn să te iubesc nu voi înceta,
Cu tine trăiesc clipe atât de speciale.
Mi-ai dat un strop din iubirea veşnică,
Tu ai adus dragostea,m-ai făcut fericit.
Iubesc vocea ta,e cea mai plăcută muzică,
Alături de tine nu mă mai simt nefericit.
Am să iubesc fiecare clipă din viaţa ta,
Ah !mă simt atât de minunat când ne iubim.
Tu-mi oferi clipe fermecate în viaţa asta,
Eşti marea mea iubire,împreună-o să răzbim."
De-ai să te-ntorci
De a iubi o singură femeie
Am să aprind în tine o scânteie
Ce va încinge-n trupul tău iar dorul.
În nopţi de basm noi vom goli potire
Pe scară de mătase ne-om înălţa spre cer
Nu vreau, iubitule, ca să te simţi stingher
Când te-oi scălda în valuri de iubire.
Mă vei iubi cu patimă nebună
Din braţe-mi nu vei vrea să mai pleci;
Voi fi pădurea ta cu păsări şi poteci
În nopţile de vară cu stele şi cu lună.
Ne vom iubi cu patimă, febril,
Târziu, privighetoarea ne va preface-n tril."
Albul Crinului de ieri- regret divin.
Miros de Crin dulce- otrăvitor,
Miros de Crin înnăscător-ucigător,
Miros de Crin înălţător-nemuritor !
Roua alunecînd pe Crin-lacrima mea,
Umbra florii de Crin-tristeţea ta ,
Valsul petalelor de Crin-Iubire şi Destin,
Albul Crinului de ieri- regret divin.
Îngenunchiată-mi e iubirea,
În faţa geloziei false,
Sărutul tău şi tăinuirea ,
Oare ale sorţii sunt dulci farse ?
Dispar precum nisipu-n mare,
Scăldându-mă în amintiri,
Nu mai aud a ta chemare,
Nu mai aştept dulce sosire…
vineri, 5 august 2011
joi, 4 august 2011
Să mă răcoreşti cu suflarea
În palmele tale adunate căuş
Aş vrea să-mi fac cuib - nu-mi trebuie casă;
Să-l împletesc cu ramuri de vis şi muguri de dor,
Să mă hrănesc cu mana cerească a ochilor tăi
Şi setea s-o sting cu lacrima timpului ce trece;
Să mă răcoreşti cu suflarea ce-adie-n parfumuri de floare;
Când o să-mi fie frig să mă-nveleşti cu părul tău de mătase
Şi să mă speli cu rouă de irişi, curat să mă sui înspre stele.
(George Zafir)
Aş vrea să-mi fac cuib - nu-mi trebuie casă;
Să-l împletesc cu ramuri de vis şi muguri de dor,
Să mă hrănesc cu mana cerească a ochilor tăi
Şi setea s-o sting cu lacrima timpului ce trece;
Să mă răcoreşti cu suflarea ce-adie-n parfumuri de floare;
Când o să-mi fie frig să mă-nveleşti cu părul tău de mătase
Şi să mă speli cu rouă de irişi, curat să mă sui înspre stele.
(George Zafir)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)