"Nu lăsa nici o situaţie, nici o problemă de viaţă, nici o suferinţă, nici o pierdere din viaţa ta să te copleşească, să te deruteze, să-ţi spună „Nu mai pot”!
Nu-i da nimănui puterea ta, ataşîndu-te de o dorinţă puternică sau de aşteptare care nu se împlineşte. Viaţa aceasta şi universul acesta sînt concepute pentru schimbare, pentru alternanţe şi pentru tot ce este să vină şi apoi să plece şi iar să vină, şi iar să plece...
Dacă ai pierdut ceva, nu te lăsa distrus, copleşit, îndurerat, căci durerea este putere pierdută. Durerea este energie pierdută. Nu-l lăsa pe „nu pot” să te ducă în fundul iadului, căci oricine „poate” merge mai departe dacă el crede aceasta.
Orice s-ar schimba în viaţa ta, nu înseamnă sfîrşit de lume. Dă-i voie situaţiei care te frămîntă să plece. Permite-i altui om să plece, dacă aşa alege el...
Căci pleacă un om din viaţa ta şi vine altul. Pleacă o situaţie şi se naşte alta. Pierzi ceva şi vine altceva. Aceasta este legea vieţii. Şi, cînd deschizi ochii mari şi limpezi, eşti treaz şi eşti conştient.
Sentimentul neputinţei apare din întunericul minţii tale, din neputinţa ta de a vedea şi nu pentru că ar fi vreun adevăr în „Nu mai pot”...
Singurul motiv pentru care nu poţi vine la tine pentru că spui mereu „nu pot şi nu pot”... Afirmă „eu pot, eu vreau”, „pot depăşi orice” şi „ştiu că altceva va veni la mine şi mă va sprijini, mă va ajuta”!
Credinţa în neputinţa ta crează în tine o energie de deprimare şi derută, o stare de dezenergizare, care înseamnă tot energie. Şi dezenergizarea este energie, ştiai aceasta? Dacă tu investeşti mental în deprimare, este ca şi cum te-ai strădui în fiecare clipă să pierzi banii pe care-i ai în bancă şi chiar pe aceia pe care nu-i ai. Fii atent la ce ţi se întîmplă atunci cînd nu te simţi bine, ori ai convingerea că nu este posibil un lucru în viaţa ta. Te dezenergizezi. Chiar începi să nu mai poţi. Şi atunci trebuie să vină ceva din afara ta care să te susţină. Să vină altcineva, care să-ţi facă pe plac, să te alinte, să-ţi dea marea cu sarea.
Uneori vine ajutorul din afară, dar alteori el nu vine, ori nu eşti în stare măcar să percepi că el este prezent. Mintea deprimată nu mai este capabilă să vadă ce primeşte, ce are, ce este – deja – în preajma ei. Pentru mintea care sutine „nu pot”, „nu-mi place”, „nu vreau” nimic nu mai este viu, întreg, capabil să o ajute, să o energizeze şi s-o încurajeze. De aceea nu contează atît ce fac alţii pentru tine, cît şi ce îţi oferă cineva...
Contează să fii capabil să primeşti cu o minte trează, clară... Să fii capabil să gîndeşti cu adevărat. Şi să fii convins de faptul că, orice nu ai acum, poate fi mai tîrziu. Poate veni mîine, poimîine. Ceea ce nu ai acum, nu lipseşte din lume, lipseşte doar din mintea ta. Programează-te continuu pozitiv, orice ar fi. Dacă o mie de oameni spun că este imposibil să fii sănătos, nu este un motiv să le dai crezare, căci credinţa ta este „contul energetic” pe care îl hrăneşti pentru tine însuţi.
Dacă te laşi programat de alţii şi dacă îi spui minţii tale „este imposibil să fac acest lucru”, atunci... el devine imposibil. Dar, dacă tu alegi să fii puternic, trebuie să alegi această în mintea şi în inima ta."
Mihaela Marian
marți, 8 iunie 2010
Nicu Alifantis - 0, rămâi
O, RAMAI
O, ramâi, ramâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu stiu sa le-ascult;
In al umbrei întuneric
Te asaman unui print,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri si cuminti;
Si prin vuietul de valuri,
Prin miscarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taina
Mersul cârdului de cerbi;
Eu te vad rapit de farmec
Cum îngâni cu glas domol,
In a apei stralucire
Intinzând piciorul gol
Si privind în luna plina
La vapaia de pe lacuri,
Anii tai se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri."
Astfel zise lin padurea,
Bolti asupra-mi clatinând;
Suieram l-a ei chemare
S-am iesit în câmp râzând.
Astazi chiar de m-as întoarce
A-ntelege n-o mai pot...
Unde esti, copilarie,
Cu padurea ta cu tot?
(1879, 1 februarie)
Mihai Eminescu
Fericirea exista
Vi s-a intamplat vreodata sa tineti minte o anumita data....mult timp?Desigur,veti spune.Ziua de nastere,onomastice,etc.Ei bine, nu.Pentru mine ziua de azi are o semnificatie aparte.Se implinesc cinci luni de cand mi-am dat seama ca in sufletul meu mai e loc pentru un sentiment pe care-l consideram pierdut.Acel sentiment ce mi-a umplut sufletul la douazeci de ani.De fericire.Cum nici o fericire nu poate fi descrisa in cuvinte,n-o voi descrie nici eu, aici si nicaieri.E suficient ca stiu de existenta ei,si ca in fiecare luna pe data de opt imi voi aminti de ea.Va pup si sincer va doresc sa aveti parte de ce simt eu azi.
luni, 7 iunie 2010
Puterea gandului...
Am auzit vorbinduse sau am citit materiale legate de importanta gandirii pozitive, de felul in care gandurile ne influenteaza starea de sanatate si armonia vietii noastre in general. Dar desi in foarte multe carti sunt oferite tehnici de mentalizare pozitiva, totusi nu foarte des este analizata natura gandului si puterea acestuia. In acest sens cartea lui Swami Shivananda - Puterea gandului din care este extras acest articol ne ajuta sa intelegem natura gandului si puterea acestuia.
In timp ce lumina calatoreste cu circa 300.000 de kilometri pe secunda, gandurile ajung practic instantaneu la locul de destinatie. Gandul este mai fin decat eterul (n.n. Sivananda nu vorbeste aici despre Akasha, materia subtila ultima, ale carei vibratii produc intreaga manifestare, deci si gandul, ci de mediul subtil prin care se transmite electricitatea), mediul electricitatii. Prin intermediul unei transmisii radio, un cantaret care canta la Roma poate fi ascultat in propriul nostru apartament din Bucuresti. Orice mesaj poate fi receptionat prin intermediul unor asemenea transmisii. Intr-un mod asemanator se comporta si mintea omu-lui. Un sfant ce emana valuri spirituale de pace, armonie si echilibru, trimite de fapt in lume ganduri de pace si armonie. Acestea calatoresc mai rapid decat lumina in toate directiile, patrunzand in mintile altor oameni si producandu-le, prin fenomenul subtil al rezonantei, ganduri similare de armonie si pace. In schimb, un om angrenat in activitati lumesti, a carui minte este plina de gelozie, razbunare si ura, emite ganduri discordante ce patrund la randul lor in mintile a mii de oameni, creandu-le stari asemanatoare, dizarmonioase.
Daca aruncam o piatra intr-un bazin cu apa, ea va produce o succesiune de valuri concentrice avand drept epicentru locul impactului. Lumina unei lumanari va da si ea nastere unor valuri de vibratii eterice calatorind in toate directiile, pornind de la centru. In acelasi mod, atunci cand un gand, bun sau rau, strabate mintea unei persoane, el da nastere unor vibratii in MANAS (sau atmosfera mentala), care vor calatori in toate directiile, la mare distanta de emitator.
Care poate fi mediul prin care calatoreste gandul de la o minte la alta? Cea mai buna explicatie este ca MANAS, sau substanta mintii, umple ca un eter intregul spatiu, servind drept vehicul pentru ganduri, la fel cum PRANA este vehiculul pentru sentimente, lumina si electricitate, iar aerul pentru sunet.
Forta sau puterea gandului este atat de mare, incat poti invarti pamantul prin intermediul ei. Ea poate fi transmisa de la un om la altul. De pilda, puternicele ganduri ale marilor intelepti de altadata, numiti si RISHIS, se pastreaza inca inregistrate in AKASHA. Yoghinii clarvazatori pot percepe aceste ganduri-imagine. Ei le mai pot inca citi. Suntem practic inconjurati de un ocean de ganduri. Plutim in acest ocean. Cu totii absorbim anumite ganduri si emitem altele in acest univers al gandurilor. Astfel, fiecare are propria lui lume a gandurilor, si toate aceste lumi se dizolva in marele ocean al Mintii Cosmice. Gandurile traiesc. Ele sunt la fel de solide in lumea lor ca si o piatra in lumea fizica. Corpul nostru poate inceta sa mai fie, dar gandurile noastre nu pot muri niciodata. Fiecare schimbare de gand este insotita de o vibratie noua in materia mentala. Gandul-forta are nevoie de o anumita materie subtila (un mediu) pentru a putea actiona. De aceea, cu cat mai puternice sunt gandurile, cu atat mai devreme vor apare rezultatele lor. Cand gandul este focalizat, dandu-i-se o anumita directie particulara, el va produce anumite efecte, direct proportional cu puterea de concentrare a emitatorului (adica cu forta cu care acesta emite gandul).
Gandul este o forta subtila, pe care ne-o putem procura si prin hrana. Daca mancarea este pura, gandul devine si el pur. Cel care are ganduri pure vorbeste cu multa autoritate si produce o impresie foarte vie in mintile celor care il asculta. El poate influenta astfel mii de persoane printr-un singur discurs. Gandul pur este mai ascutit decat taisul lamei. De aceea, nu emiteti decat ganduri sublime, pure. Acest lucru este posibil prin cultivarea puterii gandului, care este o stiinta exacta.
Gandurile sunt mesaje transmise in lume. Cei care emana ganduri de ura, gelozie, razbunare si rautate sunt cu adevarat oameni foarte periculosi. Ei intretin in lume o atmosfera de agitatie si zbucium. Gandurile si sentimentele lor negative sunt transmise in eter precum mesajele radio sau TV si sunt receptionate de acei oameni ale caror minti rezoneaza cu asemenea vibratii. Caci gandul se misca cu o viteza uluitoare, putand influenta multa lume. Astfel, cei care emit ganduri sublime si pioase ii pot ajuta deopotriva pe cei din apropiere, dar si pe altii, aflati la mare distanta.
Gandurile au o putere enorma. Gandurile pot vindeca bolile. Ele pot transforma mentalitati. Gandurile pot face practic orice. Chiar si marile minuni au fost create practic prin puterea incredibila a gandului. Gandul este o forta dinamica. El este determinat de vibratiile PRANA-ei psihice (sau SUKSHMA PRANA) asupra substantei mentale. Gandul este o forta la fel ca si gravitatia, atractia sau respingerea.
In fond, ce este aceasta lume? Nimic altceva decat materializarea gandurilor-forma ale lui HIRANYAGARBHA sau Dumnezeu. Am invatat la scoala despre unde de caldura, de lumina si electricitate. Ce nu ne invata stiinta, dar ne-o spun inteleptii yoghini, este ca exista si unde-gand, care au o putere enorma. Practic, toti experimentam inconstient, intr-o masura mai mare sau mai mica, puterea gandului. Marii yoghini ca JNANADEV, BHARTRIHARI si PATANJALI obisnuiau sa trimita si sa recepteze mesaje catre si de la persoane aflate la mare departare, prin telepatie si transferul gandurilor. Telepatia a fost primul telegraf fara fir si primul serviciu telefonic pe care le-a cunoscut vreodata lumea.
La fel cum practicam exercitiile fizice si sportul, jucand tenis si cricket pentru a ne mentine sanatatea fizica, ar trebui sa ne mentinem sanatatea mentala prin emiterea unor forme-gand corecte, consumarea de alimente SATTVA-ice, recreare mentala intr-o maniera inocenta si pura, schimbarea dispozitiei launtrice prin emanarea de ganduri bune, nobile, sublime, precum si prin cultivarea bunei dispozitii.
Orice gand care porneste de la noi este o vibratie ce nu va muri niciodata. El va continua sa treaca prin vibratia sa toate particulele universului, si daca este un gand nobil, sfant si plin de forta, el va activa in mod similar toate mintile ce rezoneaza cu el. Acest mecanism va permite tuturor celor care ne seamana sa preia gandurile noastre in mod inconstient si sa inceapa sa emita ganduri asemanatoare, in functie de propria lor capacitate launtrica. Rezultatul va fi ca, chiar fara sa cunoastem consecintele propriilor noastre actiuni, noi vom fi pus in miscare forte uriase, amplificate prin puterea rezonantei, care vor infrange gandurile malefice emanate de cei egoisti sau rai.
Fiecare om isi are propria sa lume mentala, modul sau de a gandi, propriile cai de intelegere a lucrurilor si caile sale de actiune. Asa cum fata si vocea unui om difera de ale celorlalti, la fel difera si modurile de a gandi si de a intelege. Acesta este motivul pentru care apar atat de des neantelegerile intre oameni, chiar si intre cei apropiati sau prieteni. De regula, noi nu putem intelege corect viziunea celuilalt. De aici, frictiuni, rupturi si certuri ce se produc intr-un minut, chiar intre prietenii vechi. Aceasta explica de ce pe pamant prieteniile nu dureaza niciodata prea mult. Ca sa ne putem intelege empatic unii pe altii, ar trebui mai intai sa ne acordam pe frecventa vibratiilor mentale ale celuilalt, renuntand pe moment la propria noastra frecventa. Daca ne blocam accesul la modul "lui" de gandire (la frecventa sa de emitere mentala), nu il vom putea intelege niciodata, percepandu-l doar intr-un mod critic, in functie de propriul nostru filtru mental (care distorsioneaza realitatea gandirii celuilalt). Unde nu exista empatie, cu greu putem vorbi de o prietenie autentica. Gandurile de ura, gelozie, egoism sau desfrau, produc imagini distorsionate in minte, determinand intunecarea intelegerii, pervertirea intelectului, pierderea memoriei si confuzia mentala.
In fizica exista termenul de "putere de orientare". Desi masa de energie exista, curentul nu va trece prin ea. Mai intai trebuie sa conectam masa la un magnet, pentru ca apoi curentul electric sa inceapa sa curga prin intermediul puterii sale de orientare. In mod similar, energia mentala care este disipata si directionata gresit prin diferite ganduri lumesti lipsite de valoare, ar trebui focalizata pentru a putea fi directionata corect prin canalele spirituale. De aceea, nu e bine sa stocam in creier informatii nefolositoare. Este util sa invatam sa deconditionam mintea. Uitand tot ceea ce am invatat si care nu mai este de niciun folos atunci vom avea rezerve enorme ce vor putea fi umplute cu ganduri divine. Vom castiga astfel o noua putere mentala, caci razele disipate ale mintii vor fi acum adunate intr-un manunchi strans focalizat.
Celula este o masa de protoplasma ce contine un nucleu si este inzestrata cu inteligenta. Unele celule secreta anumite produse in interior, in timp ce altele le excreta in exterior. Celulele organelor genitale secreta samanta; cele ale rinichilor excreta urina. Unele celule joaca rolul unor soldati. Ele apara organismul de intrusi si de atacurile corpurilor straine otravitoare sau ale virusilor. Ele le digera, dupa care le elimina. Alte celule sunt carausii substantelor hranitoare catre tesuturi si organe. Celulele isi indeplinesc activitatea fara aportul volitiv constient. Munca lor este controlata de sistemul nervos simpatic. Pe aceasta cale, ele se afla intr-un contact direct cu mintea si creierul. Orice impuls al mintii, orice gand, este transmis celulelor. Astfel, ele sunt mult influentate de diferitele conditii sau stari ale mintii. Daca mintea este deprimata, confuza, sau contine alte emotii si ganduri negative, acestea sunt transmise telegrafic prin nervi, fiecarei celule a corpului. Celulele-soldati intra atunci in panica. Agitatia le slabeste puterea, ele nu isi mai pot indeplini corect functiile, iar eficienta lor scade.
Unii oameni au o constiinta corporala foarte puternica, dar nu au nicio idee despre Sine. Ei duc o viata neregulata, nedisciplinata, umplandu-si stomacul cu dulciuri, aluaturi, s.a.m.d. Organele lor digestive si cele eliminatorii nu mai stiu ce este odihna. In consecinta, ei sufera de slabiciuni si boli fizice. Atomii, moleculele si celulele corpului lor produc vibratii discordante sau dizarmonioase. Ei nu cunosc speranta, increderea, credinta, seninatatea si buna dispozitie. Dimpotriva, ei sunt nefericiti. Forta-viata nu mai opereaza corect in ei. Vitalitatea lor scade, iar mintea le este constant umpluta de teama, disperare, ingrijorare si anxietate.
Gandul este cea mai puternica forta de pe pamant. El este cea mai puternica arma din arsenalul unui yoghin. Gandurile constructive transforma, innoiesc si modeleaza. Posibilitatile uriase ale acestei forte au fost dezvoltate pana la perfectiune de catre stramosii nostri antici, care le-au gasit cele mai inalte utilizari. Caci gandul este prima forta ce sta la originea sustinerii intregii creatii. Geneza intregii manifestari fenomenale este explicata ca un prim gand ce a tasnit in Mintea Cosmica. Lumea este o Idee Primara, ce a devenit manifesta. Primul Gand a inceput sa vibreze in Tacerea Eterna a Esentei Divine. Terminologia clasica se refera la acest aspect ca la ICHHA, dorinta lui HIRANYAGARBHA, Sufletul Cosmic, care s-a manifestat in SPANDA, sau vibratia. Aceasta vibratie nu poate fi comparata cu oscilatiile rapide ale particulelor fizice, ci este ceva infinit de subtil, atat de subtil incat nu poate fi practic conceput de mintea normala. Aceasta teorie explica faptul ca toate fortele isi au originea ultima in starea de vibratie pura. Recent, stiinta moderna a ajuns la concluzii apropiate, cercetand natura fizica externa.
Radiumul este o substanta rara. Tot atat de rari in aceasta lume sunt si yoghinii care isi pot concentra gandurile. Asa cum tamaia emite constant parfumul sau dulce, la fel, aura yoghinului care isi controleaza gandurile si care este centrat perfect asupra lui Brahman, sau Infinitul, iradiaza un parfum divin. Stralucirea si parfumul fetei sale este BRAHMA-VARCHAS. Atunci cand tii in mana un buchet de iasomie si trandafiri, parfumul lor umple intregul spatiu, mangaind pe cei care il miros. La fel se intampla cu yoghinul ce a atins controlul gandurilor, caci el devine o forta cosmica, faima si reputatia sa raspandindu-se in lume precum parfumul.
Orice gand are greutate, forma, marime, culoare, calitate si putere, ce pot fi percepute de catre clarvazatori prin ochiul interior. Gandurile sunt ca obiectele. Asa cum ii poti darui unui prieten o portocala si apoi i-o poti lua inapoi, la fel poti darui si lua inapoi un gand. De aceea, trebuie sa invatam tehnica corecta a manevrarii si manipularii gandului.
Sa ne imaginam ca avem o minte perfect calma, fara ganduri. Cand primul gand va apare, el va purta un nume si va avea o forma. Forma este starea mai grosiera, iar numele starea mai fina a unei singure puteri de manifestare, numita gand. Dar toate trei nu formeaza in realitate decat una; oriunde se afla una dintre ele, celelalte doua vor fi si ele acolo. Oriunde avem un nume, avem si forma si gandul. Un gand spiritual are o culoare galbena. Un gand de furie si ura este colorat intr-un rosu intunecat; un gand egoist are o culoare maro, etc.
Prin puterea de a ne controla gandurile putem dobandi o putere creativa. Gandul trece de la unul la altul, influenteaza mase de oameni, astfel incat cei cu ganduri mai puternice ii vor influenta pe cei cu ganduri mai slabe. Exista astazi numeroase carti asupra cultivarii gandului, puterii si dinamicii lui. Studiindu-le, vom putea dobandi o intelegere completa a gandului, puterii sale, activitatilor si foloaselor pe care le putem dobandi manuindu-l.
Traim intr-un ocean nesfarsit de ganduri. Gandul este deopotriva lumea intreaga, marile dureri, batranetea, moartea, pacatul, pamantul, apa, focul, aerul, eterul. Gandul este cel care il leaga pe om. De aceea, cel care isi controleaza gandurile devine un adevarat Zeu pe acest pamant.
La inceput exista gandul. Apoi incepe exprimarea acelui gand prin organul vorbirii. Gandirea este intim legata de vorbire. Gandurile pline de rautate, manie sau amaraciune, ii ranesc pe ceilalti. Daca mintea, care este cauza tuturor gandurilor, dispare, la fel vor disparea si obiectele lumii exterioare. Sunetul, pipaitul, forma, vederea, gustul si mirosul, cele cinci invelisuri, trezirea, visul si somnul adanc - toate acestea nu sunt decat produsul mintii. SANKALPA, pasiunea, mania, legaturile, timpul - toate sunt produse de minte. Mintea este regele INDRIYAS-urilor sau al simturilor. Iar gandul este radacina tuturor proceselor mentale.
Gandurile pe care le percepem in jurul nostru (sub forma obiectelor exterioare) nu sunt decat minte exprimata in forme sau substanta. Gandul creeaza, gandul distruge. Dulceata si amareala nu sunt proprietati ale obiectelor, ci ale mintii; ele isi au sediul in subiect, in gandirea sa. Toate obiectele acestei lumi sunt puse in legatura si asociate numai prin jocul mintii, care le da culoare, forma si toate celelalte calitati cu care suntem obisnuiti. Mintea isi poate asuma forma oricarui obiect la care se gandeste intens. Prietenia si dusmania, virtutea si viciul exista doar in minte. Fiecare minte creeaza o lume a binelui si a raului, a placerii si maniei, doar prin propria sa imaginatie. Binele si raul, placerea si durerea nu izvorasc din obiecte; ele apartin doar propriei voastre atitudini launtrice. Nu exista nimic bun ori placut in aceasta lume; ele exista insa in mintea voastra.
Gandurile sunt o putere uriasa, mult mai mare decat cea a electricitatii. Ele ne controleaza viata, ne modeleaza caracterul si ne structureaza destinul. Observam cum un singur gand atrage apoi numeroase altele, intr-o foarte scurta perioada de timp. Sa ne imaginam ca ne vine ideea sa ne invitam prietenii la un ceai. Singur gandul de "ceai" atrage automat gandurile de lapte, zahar, cesti, mese, scaune, fete de masa, servetele, lingurite, prajituri, biscuiti, etc. In mod similar, lumea in care traim nu este decat o expansiune de ganduri. Dar expansiunea gandurilor mintii catre obiectele exterioare nu este decat un lant pentru suflet, de care ne putem elibera doar prin renuntarea la ganduri. Trebuie sa fim extraordinar de atenti (constienti) pentru a putea elimina gandurile inca din germene. Doar atunci vom fi cu adevarat fericiti. Mintea se joaca si triseaza. Doar intelegandu-i natura, caile si mijloacele de actiune, o vom putea controla cu usurinta si o vom putea folosi ca pe un instrument foarte folositor in anumite momente, dar nu o vom mai lasa pe ea sa ne controleze vietile.
Swami Shivananda
In timp ce lumina calatoreste cu circa 300.000 de kilometri pe secunda, gandurile ajung practic instantaneu la locul de destinatie. Gandul este mai fin decat eterul (n.n. Sivananda nu vorbeste aici despre Akasha, materia subtila ultima, ale carei vibratii produc intreaga manifestare, deci si gandul, ci de mediul subtil prin care se transmite electricitatea), mediul electricitatii. Prin intermediul unei transmisii radio, un cantaret care canta la Roma poate fi ascultat in propriul nostru apartament din Bucuresti. Orice mesaj poate fi receptionat prin intermediul unor asemenea transmisii. Intr-un mod asemanator se comporta si mintea omu-lui. Un sfant ce emana valuri spirituale de pace, armonie si echilibru, trimite de fapt in lume ganduri de pace si armonie. Acestea calatoresc mai rapid decat lumina in toate directiile, patrunzand in mintile altor oameni si producandu-le, prin fenomenul subtil al rezonantei, ganduri similare de armonie si pace. In schimb, un om angrenat in activitati lumesti, a carui minte este plina de gelozie, razbunare si ura, emite ganduri discordante ce patrund la randul lor in mintile a mii de oameni, creandu-le stari asemanatoare, dizarmonioase.
Daca aruncam o piatra intr-un bazin cu apa, ea va produce o succesiune de valuri concentrice avand drept epicentru locul impactului. Lumina unei lumanari va da si ea nastere unor valuri de vibratii eterice calatorind in toate directiile, pornind de la centru. In acelasi mod, atunci cand un gand, bun sau rau, strabate mintea unei persoane, el da nastere unor vibratii in MANAS (sau atmosfera mentala), care vor calatori in toate directiile, la mare distanta de emitator.
Care poate fi mediul prin care calatoreste gandul de la o minte la alta? Cea mai buna explicatie este ca MANAS, sau substanta mintii, umple ca un eter intregul spatiu, servind drept vehicul pentru ganduri, la fel cum PRANA este vehiculul pentru sentimente, lumina si electricitate, iar aerul pentru sunet.
Forta sau puterea gandului este atat de mare, incat poti invarti pamantul prin intermediul ei. Ea poate fi transmisa de la un om la altul. De pilda, puternicele ganduri ale marilor intelepti de altadata, numiti si RISHIS, se pastreaza inca inregistrate in AKASHA. Yoghinii clarvazatori pot percepe aceste ganduri-imagine. Ei le mai pot inca citi. Suntem practic inconjurati de un ocean de ganduri. Plutim in acest ocean. Cu totii absorbim anumite ganduri si emitem altele in acest univers al gandurilor. Astfel, fiecare are propria lui lume a gandurilor, si toate aceste lumi se dizolva in marele ocean al Mintii Cosmice. Gandurile traiesc. Ele sunt la fel de solide in lumea lor ca si o piatra in lumea fizica. Corpul nostru poate inceta sa mai fie, dar gandurile noastre nu pot muri niciodata. Fiecare schimbare de gand este insotita de o vibratie noua in materia mentala. Gandul-forta are nevoie de o anumita materie subtila (un mediu) pentru a putea actiona. De aceea, cu cat mai puternice sunt gandurile, cu atat mai devreme vor apare rezultatele lor. Cand gandul este focalizat, dandu-i-se o anumita directie particulara, el va produce anumite efecte, direct proportional cu puterea de concentrare a emitatorului (adica cu forta cu care acesta emite gandul).
Gandul este o forta subtila, pe care ne-o putem procura si prin hrana. Daca mancarea este pura, gandul devine si el pur. Cel care are ganduri pure vorbeste cu multa autoritate si produce o impresie foarte vie in mintile celor care il asculta. El poate influenta astfel mii de persoane printr-un singur discurs. Gandul pur este mai ascutit decat taisul lamei. De aceea, nu emiteti decat ganduri sublime, pure. Acest lucru este posibil prin cultivarea puterii gandului, care este o stiinta exacta.
Gandurile sunt mesaje transmise in lume. Cei care emana ganduri de ura, gelozie, razbunare si rautate sunt cu adevarat oameni foarte periculosi. Ei intretin in lume o atmosfera de agitatie si zbucium. Gandurile si sentimentele lor negative sunt transmise in eter precum mesajele radio sau TV si sunt receptionate de acei oameni ale caror minti rezoneaza cu asemenea vibratii. Caci gandul se misca cu o viteza uluitoare, putand influenta multa lume. Astfel, cei care emit ganduri sublime si pioase ii pot ajuta deopotriva pe cei din apropiere, dar si pe altii, aflati la mare distanta.
Gandurile au o putere enorma. Gandurile pot vindeca bolile. Ele pot transforma mentalitati. Gandurile pot face practic orice. Chiar si marile minuni au fost create practic prin puterea incredibila a gandului. Gandul este o forta dinamica. El este determinat de vibratiile PRANA-ei psihice (sau SUKSHMA PRANA) asupra substantei mentale. Gandul este o forta la fel ca si gravitatia, atractia sau respingerea.
In fond, ce este aceasta lume? Nimic altceva decat materializarea gandurilor-forma ale lui HIRANYAGARBHA sau Dumnezeu. Am invatat la scoala despre unde de caldura, de lumina si electricitate. Ce nu ne invata stiinta, dar ne-o spun inteleptii yoghini, este ca exista si unde-gand, care au o putere enorma. Practic, toti experimentam inconstient, intr-o masura mai mare sau mai mica, puterea gandului. Marii yoghini ca JNANADEV, BHARTRIHARI si PATANJALI obisnuiau sa trimita si sa recepteze mesaje catre si de la persoane aflate la mare departare, prin telepatie si transferul gandurilor. Telepatia a fost primul telegraf fara fir si primul serviciu telefonic pe care le-a cunoscut vreodata lumea.
La fel cum practicam exercitiile fizice si sportul, jucand tenis si cricket pentru a ne mentine sanatatea fizica, ar trebui sa ne mentinem sanatatea mentala prin emiterea unor forme-gand corecte, consumarea de alimente SATTVA-ice, recreare mentala intr-o maniera inocenta si pura, schimbarea dispozitiei launtrice prin emanarea de ganduri bune, nobile, sublime, precum si prin cultivarea bunei dispozitii.
Orice gand care porneste de la noi este o vibratie ce nu va muri niciodata. El va continua sa treaca prin vibratia sa toate particulele universului, si daca este un gand nobil, sfant si plin de forta, el va activa in mod similar toate mintile ce rezoneaza cu el. Acest mecanism va permite tuturor celor care ne seamana sa preia gandurile noastre in mod inconstient si sa inceapa sa emita ganduri asemanatoare, in functie de propria lor capacitate launtrica. Rezultatul va fi ca, chiar fara sa cunoastem consecintele propriilor noastre actiuni, noi vom fi pus in miscare forte uriase, amplificate prin puterea rezonantei, care vor infrange gandurile malefice emanate de cei egoisti sau rai.
Fiecare om isi are propria sa lume mentala, modul sau de a gandi, propriile cai de intelegere a lucrurilor si caile sale de actiune. Asa cum fata si vocea unui om difera de ale celorlalti, la fel difera si modurile de a gandi si de a intelege. Acesta este motivul pentru care apar atat de des neantelegerile intre oameni, chiar si intre cei apropiati sau prieteni. De regula, noi nu putem intelege corect viziunea celuilalt. De aici, frictiuni, rupturi si certuri ce se produc intr-un minut, chiar intre prietenii vechi. Aceasta explica de ce pe pamant prieteniile nu dureaza niciodata prea mult. Ca sa ne putem intelege empatic unii pe altii, ar trebui mai intai sa ne acordam pe frecventa vibratiilor mentale ale celuilalt, renuntand pe moment la propria noastra frecventa. Daca ne blocam accesul la modul "lui" de gandire (la frecventa sa de emitere mentala), nu il vom putea intelege niciodata, percepandu-l doar intr-un mod critic, in functie de propriul nostru filtru mental (care distorsioneaza realitatea gandirii celuilalt). Unde nu exista empatie, cu greu putem vorbi de o prietenie autentica. Gandurile de ura, gelozie, egoism sau desfrau, produc imagini distorsionate in minte, determinand intunecarea intelegerii, pervertirea intelectului, pierderea memoriei si confuzia mentala.
In fizica exista termenul de "putere de orientare". Desi masa de energie exista, curentul nu va trece prin ea. Mai intai trebuie sa conectam masa la un magnet, pentru ca apoi curentul electric sa inceapa sa curga prin intermediul puterii sale de orientare. In mod similar, energia mentala care este disipata si directionata gresit prin diferite ganduri lumesti lipsite de valoare, ar trebui focalizata pentru a putea fi directionata corect prin canalele spirituale. De aceea, nu e bine sa stocam in creier informatii nefolositoare. Este util sa invatam sa deconditionam mintea. Uitand tot ceea ce am invatat si care nu mai este de niciun folos atunci vom avea rezerve enorme ce vor putea fi umplute cu ganduri divine. Vom castiga astfel o noua putere mentala, caci razele disipate ale mintii vor fi acum adunate intr-un manunchi strans focalizat.
Celula este o masa de protoplasma ce contine un nucleu si este inzestrata cu inteligenta. Unele celule secreta anumite produse in interior, in timp ce altele le excreta in exterior. Celulele organelor genitale secreta samanta; cele ale rinichilor excreta urina. Unele celule joaca rolul unor soldati. Ele apara organismul de intrusi si de atacurile corpurilor straine otravitoare sau ale virusilor. Ele le digera, dupa care le elimina. Alte celule sunt carausii substantelor hranitoare catre tesuturi si organe. Celulele isi indeplinesc activitatea fara aportul volitiv constient. Munca lor este controlata de sistemul nervos simpatic. Pe aceasta cale, ele se afla intr-un contact direct cu mintea si creierul. Orice impuls al mintii, orice gand, este transmis celulelor. Astfel, ele sunt mult influentate de diferitele conditii sau stari ale mintii. Daca mintea este deprimata, confuza, sau contine alte emotii si ganduri negative, acestea sunt transmise telegrafic prin nervi, fiecarei celule a corpului. Celulele-soldati intra atunci in panica. Agitatia le slabeste puterea, ele nu isi mai pot indeplini corect functiile, iar eficienta lor scade.
Unii oameni au o constiinta corporala foarte puternica, dar nu au nicio idee despre Sine. Ei duc o viata neregulata, nedisciplinata, umplandu-si stomacul cu dulciuri, aluaturi, s.a.m.d. Organele lor digestive si cele eliminatorii nu mai stiu ce este odihna. In consecinta, ei sufera de slabiciuni si boli fizice. Atomii, moleculele si celulele corpului lor produc vibratii discordante sau dizarmonioase. Ei nu cunosc speranta, increderea, credinta, seninatatea si buna dispozitie. Dimpotriva, ei sunt nefericiti. Forta-viata nu mai opereaza corect in ei. Vitalitatea lor scade, iar mintea le este constant umpluta de teama, disperare, ingrijorare si anxietate.
Gandul este cea mai puternica forta de pe pamant. El este cea mai puternica arma din arsenalul unui yoghin. Gandurile constructive transforma, innoiesc si modeleaza. Posibilitatile uriase ale acestei forte au fost dezvoltate pana la perfectiune de catre stramosii nostri antici, care le-au gasit cele mai inalte utilizari. Caci gandul este prima forta ce sta la originea sustinerii intregii creatii. Geneza intregii manifestari fenomenale este explicata ca un prim gand ce a tasnit in Mintea Cosmica. Lumea este o Idee Primara, ce a devenit manifesta. Primul Gand a inceput sa vibreze in Tacerea Eterna a Esentei Divine. Terminologia clasica se refera la acest aspect ca la ICHHA, dorinta lui HIRANYAGARBHA, Sufletul Cosmic, care s-a manifestat in SPANDA, sau vibratia. Aceasta vibratie nu poate fi comparata cu oscilatiile rapide ale particulelor fizice, ci este ceva infinit de subtil, atat de subtil incat nu poate fi practic conceput de mintea normala. Aceasta teorie explica faptul ca toate fortele isi au originea ultima in starea de vibratie pura. Recent, stiinta moderna a ajuns la concluzii apropiate, cercetand natura fizica externa.
Radiumul este o substanta rara. Tot atat de rari in aceasta lume sunt si yoghinii care isi pot concentra gandurile. Asa cum tamaia emite constant parfumul sau dulce, la fel, aura yoghinului care isi controleaza gandurile si care este centrat perfect asupra lui Brahman, sau Infinitul, iradiaza un parfum divin. Stralucirea si parfumul fetei sale este BRAHMA-VARCHAS. Atunci cand tii in mana un buchet de iasomie si trandafiri, parfumul lor umple intregul spatiu, mangaind pe cei care il miros. La fel se intampla cu yoghinul ce a atins controlul gandurilor, caci el devine o forta cosmica, faima si reputatia sa raspandindu-se in lume precum parfumul.
Orice gand are greutate, forma, marime, culoare, calitate si putere, ce pot fi percepute de catre clarvazatori prin ochiul interior. Gandurile sunt ca obiectele. Asa cum ii poti darui unui prieten o portocala si apoi i-o poti lua inapoi, la fel poti darui si lua inapoi un gand. De aceea, trebuie sa invatam tehnica corecta a manevrarii si manipularii gandului.
Sa ne imaginam ca avem o minte perfect calma, fara ganduri. Cand primul gand va apare, el va purta un nume si va avea o forma. Forma este starea mai grosiera, iar numele starea mai fina a unei singure puteri de manifestare, numita gand. Dar toate trei nu formeaza in realitate decat una; oriunde se afla una dintre ele, celelalte doua vor fi si ele acolo. Oriunde avem un nume, avem si forma si gandul. Un gand spiritual are o culoare galbena. Un gand de furie si ura este colorat intr-un rosu intunecat; un gand egoist are o culoare maro, etc.
Prin puterea de a ne controla gandurile putem dobandi o putere creativa. Gandul trece de la unul la altul, influenteaza mase de oameni, astfel incat cei cu ganduri mai puternice ii vor influenta pe cei cu ganduri mai slabe. Exista astazi numeroase carti asupra cultivarii gandului, puterii si dinamicii lui. Studiindu-le, vom putea dobandi o intelegere completa a gandului, puterii sale, activitatilor si foloaselor pe care le putem dobandi manuindu-l.
Traim intr-un ocean nesfarsit de ganduri. Gandul este deopotriva lumea intreaga, marile dureri, batranetea, moartea, pacatul, pamantul, apa, focul, aerul, eterul. Gandul este cel care il leaga pe om. De aceea, cel care isi controleaza gandurile devine un adevarat Zeu pe acest pamant.
La inceput exista gandul. Apoi incepe exprimarea acelui gand prin organul vorbirii. Gandirea este intim legata de vorbire. Gandurile pline de rautate, manie sau amaraciune, ii ranesc pe ceilalti. Daca mintea, care este cauza tuturor gandurilor, dispare, la fel vor disparea si obiectele lumii exterioare. Sunetul, pipaitul, forma, vederea, gustul si mirosul, cele cinci invelisuri, trezirea, visul si somnul adanc - toate acestea nu sunt decat produsul mintii. SANKALPA, pasiunea, mania, legaturile, timpul - toate sunt produse de minte. Mintea este regele INDRIYAS-urilor sau al simturilor. Iar gandul este radacina tuturor proceselor mentale.
Gandurile pe care le percepem in jurul nostru (sub forma obiectelor exterioare) nu sunt decat minte exprimata in forme sau substanta. Gandul creeaza, gandul distruge. Dulceata si amareala nu sunt proprietati ale obiectelor, ci ale mintii; ele isi au sediul in subiect, in gandirea sa. Toate obiectele acestei lumi sunt puse in legatura si asociate numai prin jocul mintii, care le da culoare, forma si toate celelalte calitati cu care suntem obisnuiti. Mintea isi poate asuma forma oricarui obiect la care se gandeste intens. Prietenia si dusmania, virtutea si viciul exista doar in minte. Fiecare minte creeaza o lume a binelui si a raului, a placerii si maniei, doar prin propria sa imaginatie. Binele si raul, placerea si durerea nu izvorasc din obiecte; ele apartin doar propriei voastre atitudini launtrice. Nu exista nimic bun ori placut in aceasta lume; ele exista insa in mintea voastra.
Gandurile sunt o putere uriasa, mult mai mare decat cea a electricitatii. Ele ne controleaza viata, ne modeleaza caracterul si ne structureaza destinul. Observam cum un singur gand atrage apoi numeroase altele, intr-o foarte scurta perioada de timp. Sa ne imaginam ca ne vine ideea sa ne invitam prietenii la un ceai. Singur gandul de "ceai" atrage automat gandurile de lapte, zahar, cesti, mese, scaune, fete de masa, servetele, lingurite, prajituri, biscuiti, etc. In mod similar, lumea in care traim nu este decat o expansiune de ganduri. Dar expansiunea gandurilor mintii catre obiectele exterioare nu este decat un lant pentru suflet, de care ne putem elibera doar prin renuntarea la ganduri. Trebuie sa fim extraordinar de atenti (constienti) pentru a putea elimina gandurile inca din germene. Doar atunci vom fi cu adevarat fericiti. Mintea se joaca si triseaza. Doar intelegandu-i natura, caile si mijloacele de actiune, o vom putea controla cu usurinta si o vom putea folosi ca pe un instrument foarte folositor in anumite momente, dar nu o vom mai lasa pe ea sa ne controleze vietile.
Swami Shivananda
Bucuria......
Bucuria… acest minunat şi sublim sentiment care ne hrăneşte sufletul şi care este căutat de noi toţi de-a lungul vieţii fără întrerupere. Dar ştim să ne bucurăm? Vrem să ne bucurăm?
Vedem mulţi oameni trişti care se plîng că nu au motive de bucurie… Nimic mai neadevărat! Bucuria ne aşteaptă pretutindeni să-i deschidem sufletele! Să începem fiecare zi bucurandu-ne, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru că ne-a dăruit o nouă zi. Iubind ne bucurăm. Ne bucurăm de fiecare zîmbet de pe faţa fiinţei iubite, de fiecare sărut, mîngîiere, vorbă… Ne bucurăm de soare, că avem ochi cu care să-l admirăm, ne bucurăm de gustul unui fruct zemos, de parfumul unui trandafir, de culoarea cerului, de forma norilor… avem atîtea motive de bucurie! Ne bucurăm că putem păşi, atinge, dansa… ne bucurăm că putem asculta melodia preferată. Fiecare dintre noi are o nesfarşită sursă de bucurie pură. Motive de bucurie sunt peste tot. Dar aşa cum un orb nu vede lumina din jur, motivele de bucurie nu pot fi văzute de cel al cărui suflet nu mai are „organul de simţ” al bucuriei.
Mi-am întrebat sufletul ce-l face pe el cel mai mult să simtă bucurie… şi mi-a spus că iubirea. M-a făcut să înţeleg că dacă iubeşti nu ai cum să nu fii bucuros. Iubirea este ca un izvor nesecat de bucurie. Şi odată ce ai realizat că tot ceea ce te înconjoară este trupul Lui Dumnezeu, poţi oare să nu te bucuri atunci de orice? Atunci cînd sîntem greu încercaţi ar trebui să mulţumim Cerului că sîntem supuşi testelor. Asta înseamnă că sîntem buni… şi să nu uităm că Dumnezeu nu dă Omului mai mult decît poate duce. Aşa că, să depaşim cu bucurie testele căci „ce nu ne doboară ne întăreşte”. Lumea în care trăim este absolut minunată! Să o trăim cu bucurie şi cu atenţie… căci mesajele divine sînt pretutindeni, trebuie doar să ne deschidem faţă de ele! Să ne bucurăm de noi înşine acceptandu-ne aşa cum sîntem… căci un alt inamic al bucuriei este nemulţumirea. De ce să permitem acestui parazit să se hrănească cu bucuria noastră? Iubiţi-vă din toată inima pe voi înşivă şi nu vă fie ruşine de această iubire. Foarte mulţi oameni se urăsc pe ei înşişi, de cele mai multe ori fără un motiv real, doar din plictiseală sau ignoranţă… şi astfel bucuria de a fi tu însuţi dispare, lăsînd loc frustrării. Şi totuşi uităm să ne bucurăm… te poţi bucura din orice lucru mic… cu care intri în contact… uităm cît de frumoasă este viaţa… plecăm urechea la cei din jur… ne interesează mai mult părerea lor… Totul depinde numai de tine… şi această schimbare nu o poţi face decat… după ce te-ai regăsit… după ce te-ai înţeles… după ce te-ai acceptat… după ce eşti bucuros că eşti o scînteie divină!
Cu toţii murim, dar cîţi dintre noi ştiu să trăiască? Cîţi aleg bucuria vieţii?
Unul dintre cele mai profunde sentimente este bucuria interioară. Bucuria e aceea care deschide drumul către fericire şi dragoste. Această bucurie se bazează întotdeauna pe adevărul fiinţei tale. Ea nu dispare niciodată, pentru că se află în tine. Ea nu are niciodată cauze externe şi nu e umbrită de nici o întamplare dureroasă care ţi se poate întampla. Această bucurie interioară este împlinirea fiinţei tale pentru că ea te ţine pe linia de plutire în vremuri grele. Tot ea tresaltă în sufletul tău în vremuri fericite. Bucuria din noi ne face să vrem s-o împărţim cu alţii.
Bucuria radiază, aduce încredere celor care n-au şi alinare celor care o caută. Bucuria nu se sfîrşeşte niciodată. Cel care are în suflet această bucurie n-o să cedeze niciodată în faţa încercărilor, pentru că el va găsi mereu puterea să continue drumul, chiar şi cu lacrimi pe obraz. Bucuria unui om îi demonstrează profunzimea interioară şi încrederea în el însuşi.
Bucuria poate schimba vieţi!
Vedem mulţi oameni trişti care se plîng că nu au motive de bucurie… Nimic mai neadevărat! Bucuria ne aşteaptă pretutindeni să-i deschidem sufletele! Să începem fiecare zi bucurandu-ne, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru că ne-a dăruit o nouă zi. Iubind ne bucurăm. Ne bucurăm de fiecare zîmbet de pe faţa fiinţei iubite, de fiecare sărut, mîngîiere, vorbă… Ne bucurăm de soare, că avem ochi cu care să-l admirăm, ne bucurăm de gustul unui fruct zemos, de parfumul unui trandafir, de culoarea cerului, de forma norilor… avem atîtea motive de bucurie! Ne bucurăm că putem păşi, atinge, dansa… ne bucurăm că putem asculta melodia preferată. Fiecare dintre noi are o nesfarşită sursă de bucurie pură. Motive de bucurie sunt peste tot. Dar aşa cum un orb nu vede lumina din jur, motivele de bucurie nu pot fi văzute de cel al cărui suflet nu mai are „organul de simţ” al bucuriei.
Mi-am întrebat sufletul ce-l face pe el cel mai mult să simtă bucurie… şi mi-a spus că iubirea. M-a făcut să înţeleg că dacă iubeşti nu ai cum să nu fii bucuros. Iubirea este ca un izvor nesecat de bucurie. Şi odată ce ai realizat că tot ceea ce te înconjoară este trupul Lui Dumnezeu, poţi oare să nu te bucuri atunci de orice? Atunci cînd sîntem greu încercaţi ar trebui să mulţumim Cerului că sîntem supuşi testelor. Asta înseamnă că sîntem buni… şi să nu uităm că Dumnezeu nu dă Omului mai mult decît poate duce. Aşa că, să depaşim cu bucurie testele căci „ce nu ne doboară ne întăreşte”. Lumea în care trăim este absolut minunată! Să o trăim cu bucurie şi cu atenţie… căci mesajele divine sînt pretutindeni, trebuie doar să ne deschidem faţă de ele! Să ne bucurăm de noi înşine acceptandu-ne aşa cum sîntem… căci un alt inamic al bucuriei este nemulţumirea. De ce să permitem acestui parazit să se hrănească cu bucuria noastră? Iubiţi-vă din toată inima pe voi înşivă şi nu vă fie ruşine de această iubire. Foarte mulţi oameni se urăsc pe ei înşişi, de cele mai multe ori fără un motiv real, doar din plictiseală sau ignoranţă… şi astfel bucuria de a fi tu însuţi dispare, lăsînd loc frustrării. Şi totuşi uităm să ne bucurăm… te poţi bucura din orice lucru mic… cu care intri în contact… uităm cît de frumoasă este viaţa… plecăm urechea la cei din jur… ne interesează mai mult părerea lor… Totul depinde numai de tine… şi această schimbare nu o poţi face decat… după ce te-ai regăsit… după ce te-ai înţeles… după ce te-ai acceptat… după ce eşti bucuros că eşti o scînteie divină!
Cu toţii murim, dar cîţi dintre noi ştiu să trăiască? Cîţi aleg bucuria vieţii?
Unul dintre cele mai profunde sentimente este bucuria interioară. Bucuria e aceea care deschide drumul către fericire şi dragoste. Această bucurie se bazează întotdeauna pe adevărul fiinţei tale. Ea nu dispare niciodată, pentru că se află în tine. Ea nu are niciodată cauze externe şi nu e umbrită de nici o întamplare dureroasă care ţi se poate întampla. Această bucurie interioară este împlinirea fiinţei tale pentru că ea te ţine pe linia de plutire în vremuri grele. Tot ea tresaltă în sufletul tău în vremuri fericite. Bucuria din noi ne face să vrem s-o împărţim cu alţii.
Bucuria radiază, aduce încredere celor care n-au şi alinare celor care o caută. Bucuria nu se sfîrşeşte niciodată. Cel care are în suflet această bucurie n-o să cedeze niciodată în faţa încercărilor, pentru că el va găsi mereu puterea să continue drumul, chiar şi cu lacrimi pe obraz. Bucuria unui om îi demonstrează profunzimea interioară şi încrederea în el însuşi.
Bucuria poate schimba vieţi!
Citatul zilei 07.06.2010
"Atunci cînd iubeşti, eşti plin de bucurie. Cînd nu poţi iubi, nu ai cum să fii fericit. Bucuria este o funcţie a iubirii, o umbră a acesteia.
Ea urmează pretutindeni iubirea.”
OSHO
Ea urmează pretutindeni iubirea.”
OSHO
duminică, 6 iunie 2010
E scrisul o iubire?
.....intru intr-o saptamana care se anunta a fi grea,incarcata,stresanta,obositoare...Astazi am excelat in postari...parca de teama ca nu voi reusi sa tin pasul in zilele ce urmeaza.Poate fi scrisul...o iubire?E cu siguranta o chemare a sufletului.Suflet care in seara asta si-a pus o multime de intrebari despre iubire.....
Personal cred ca e greu sa iubesti,e grei si sa nu iubesti..dar cel mai greu e sa iubesti zadarnic.
Se frâng penele pe pasărea eternităţii când deşertăciunea bate posesiv la poarta miracolului. Când scapă de gheara sublimă a durerii, scapă de speranţă, se adânceşte în ecoul trist al eului. Puful se simte rigid, exagerat, vechi. Suflat, zboară sub privirile confuze ale trecutului, înainte şi în cerc, niciodată înapoi.
Pene…Puf…Fără, viaţa este aşezată aleatoriu între haos şi resemnare. Răul necesar e tocmai ceea ce dorim şi nu avem, uneori şi ceea ce avem şi nu dorim. Mai rar însă. Şi nu atât de intens. Iluziile se nasc din cunoaştere, sunt crescute de speranţă şi mor, absent şi rece, în braţele iubirii neîmplinite.
Sentimentul pateticului aduce greutatea relativă a unei vieţi pierdute. Lipsa iubirii e pasul imortalizat între neştiinţă şi risipă. Iubirea în sine este o cauză care cere efect, este un glob de cristal care aşteaptă admiraţia inocentă din ochiul necunoscător, este o mare finită indecisiv care-şi lasă marinarul să cerceteze fiecare strop, într-un cerc îndoielnic, dornic de a ieşi de sub tipar.
Iubirea e peste tot, în aer, în apă, în frunze, în suflet. Să nu iubeşti e ca şi cum vântul s-ar izbi violent de o flacără uriaşă, iar aceasta i s-ar împotrivi. Lipsa răneşte mai mult persoana, o adânceşte în durere mai mult decât dacă ar iubi.
Oamenii vor să iubească. Şi mi se pare firesc. Destinul însă, îi separă în două categorii eterogene: iubitorii de sine şi iubitorii de toate. Primii, conceptual acceptată ideea rangului privit în individualitate, sunt autodeterminanţi, aflaţi cu o scânteie în faţa adevărului impur şi mult prea mult în urma purităţii adevărate. Pe un loc secund, dar în esenţă discutabil, sunt cei care iubesc ceea ce li s-a dat, de la o floare banală şi atrăgătoare, până la o rază de soare ce cade pe buzele înaripate.
Iubirea trebuie căutată stăruitor, cerută involuntar şi obraznic, temător şi plin de pasiune, ca până la urmă să fie obţinută decisiv în aspectele imediat următoare.
E greu să iubeşti, nu zice nimeni că nu este, însă e şi frumos. Sacrificiul, pornit din degetul vinovat al reflexului, este marca iubirii absolute, unitară în conţinut şi farmec. Povara adaptării este subjugată, minimalizată şi distrusă, abia când iubirea se cuibăreşte ofensiv între doi, un el şi o ea. Este importantă ordinea, nu pot să nu remarc. Când avem o iubire adevărată, ea face primii paşi în sufletul fetei, prin ochii băiatului. Ar fi vorba de sincronizare după unii, însă eu păstrez o ordine, tocmai pentru a dovedi acest surplus de entuziasm, energie, instinct degajat şi concentrat, între un el şi o ea. Când ea are întâietate în ochii băiatului, se numeşte flacără aprinsă şi menţinută de adevăr, de adevărul extramundan. Când băiatul are întâietate se numeşte ochi feminin, o echilibrare a simţurilor între cele două naturi, posesivă şi agresivă. Pe cât de aiurea ar părea, agresivă e întotdeauna femeia. Agresivă cu ea însăşi. Ar iubi şi dincolo de mare dacă ochii cuiva nu ar adânci-o în absolut. Nu se mulţumeşte cu nisipul, nu se mulţumeşte cu marea, nu s-ar mulţumi nici cu orizontul, în cazul în care inima s-ar întinde peste cele patru zări: te zăresc pe tine, mă zăreşti pe mine, noi zărim iubirea, ea şi fericirea!
Cineva ar fi trebuit să spună până acum: “Te iubesc. Nu pentru că eşti diferit de ceilalţi, nu pentru că te asemeni cu mine, nu pentru că ne transformăm în contraste, nu pentru că vei fi la fel ca ei într-un final. Te iubesc. Definiţia cea mai concretă, explicaţia cea mai pătrunzătoare în propria-i cunoaştere este tocmai aceasta: Te iubesc.” Să găseşti cuvinte pentru iubire înseamnă să te regăseşti, ori iubirea presupune un avânt spre visare, spre oportunitatea de a ieşi din schema logică a timpului ce te coordonează. Ar fi trebuit să pună cineva până acum punctul pe “acel” timid, inofensiv, neutru. Dacă timpul mi-a dat mie şansa, sunt fericită. Dacă iubirea mi-a dat această şansă, sunt şi mai fericită. Dacă însă oamenii, ignoranţi crescuţi în sângele cunoaşterii selective, mi-au lăsat cuvintele, iar eu le-am legat într-o ordine fericită, plăcută auzului şi stratului gros al aparenţei, atunci mă întristez. Cuvântul e ca un gest gol, golit de orgoliu, golit de el însuşi. Cuvântul e mai frumos ca gestul, dar la fel de înşelător, sau poate chiar mai mult. Ce e dincolo de cuvânt nu e la îndemâna mea. Ţine de pregătirea intensivă a spiritului, ţine de puterea de autodeterminare. Şi oricum, nu se află decât până într-un punct. Cam de unde începe neputinţa de a asocia un sunet altuia.
Să iubeşti în zadar e un fapt de o gravitate accidentală. E greu până în zorii zilei, când soarele vesel, cu o inimă de copil. Zvârcolirea nu o vede nimeni, însă reacţia timpului o văd toţi. Acolo unde e speranţă, e mai întâi iubire. Iar unde e iubire, orice e posibil. Dacă e să fie, va fi indiferent de piedici; dacă nu e să fie, nu va fi, dar vor rămâne răni.
Gândul e cel mai mare duşman al îndrăgostitului. Îi oferă ipoteze. Iar inima le acceptă. Lupta moare acolo unde nu e iubire şi acolo unde gândul biruie sufletul. De aceea, a iubi în zadar mi-e tot una cu a iubi cu gândul.
În fine, părerile personale şi izolate de cazurile dramatice, răsuflate, probabil că nu vor conta.
Sper să rămână în suflet iubirea şi în gând realitatea. Pentru că iubirea e una şi realitatea e alta. Dar se susţin reciproc. Când e greu în iubire, te refugiezi în realitate. Când e greu în realitate, te refugiezi în iubire. Poate de aceea omului i s-a dat un singur trup. Să nu mai alerge atât.
Personal cred ca e greu sa iubesti,e grei si sa nu iubesti..dar cel mai greu e sa iubesti zadarnic.
Se frâng penele pe pasărea eternităţii când deşertăciunea bate posesiv la poarta miracolului. Când scapă de gheara sublimă a durerii, scapă de speranţă, se adânceşte în ecoul trist al eului. Puful se simte rigid, exagerat, vechi. Suflat, zboară sub privirile confuze ale trecutului, înainte şi în cerc, niciodată înapoi.
Pene…Puf…Fără, viaţa este aşezată aleatoriu între haos şi resemnare. Răul necesar e tocmai ceea ce dorim şi nu avem, uneori şi ceea ce avem şi nu dorim. Mai rar însă. Şi nu atât de intens. Iluziile se nasc din cunoaştere, sunt crescute de speranţă şi mor, absent şi rece, în braţele iubirii neîmplinite.
Sentimentul pateticului aduce greutatea relativă a unei vieţi pierdute. Lipsa iubirii e pasul imortalizat între neştiinţă şi risipă. Iubirea în sine este o cauză care cere efect, este un glob de cristal care aşteaptă admiraţia inocentă din ochiul necunoscător, este o mare finită indecisiv care-şi lasă marinarul să cerceteze fiecare strop, într-un cerc îndoielnic, dornic de a ieşi de sub tipar.
Iubirea e peste tot, în aer, în apă, în frunze, în suflet. Să nu iubeşti e ca şi cum vântul s-ar izbi violent de o flacără uriaşă, iar aceasta i s-ar împotrivi. Lipsa răneşte mai mult persoana, o adânceşte în durere mai mult decât dacă ar iubi.
Oamenii vor să iubească. Şi mi se pare firesc. Destinul însă, îi separă în două categorii eterogene: iubitorii de sine şi iubitorii de toate. Primii, conceptual acceptată ideea rangului privit în individualitate, sunt autodeterminanţi, aflaţi cu o scânteie în faţa adevărului impur şi mult prea mult în urma purităţii adevărate. Pe un loc secund, dar în esenţă discutabil, sunt cei care iubesc ceea ce li s-a dat, de la o floare banală şi atrăgătoare, până la o rază de soare ce cade pe buzele înaripate.
Iubirea trebuie căutată stăruitor, cerută involuntar şi obraznic, temător şi plin de pasiune, ca până la urmă să fie obţinută decisiv în aspectele imediat următoare.
E greu să iubeşti, nu zice nimeni că nu este, însă e şi frumos. Sacrificiul, pornit din degetul vinovat al reflexului, este marca iubirii absolute, unitară în conţinut şi farmec. Povara adaptării este subjugată, minimalizată şi distrusă, abia când iubirea se cuibăreşte ofensiv între doi, un el şi o ea. Este importantă ordinea, nu pot să nu remarc. Când avem o iubire adevărată, ea face primii paşi în sufletul fetei, prin ochii băiatului. Ar fi vorba de sincronizare după unii, însă eu păstrez o ordine, tocmai pentru a dovedi acest surplus de entuziasm, energie, instinct degajat şi concentrat, între un el şi o ea. Când ea are întâietate în ochii băiatului, se numeşte flacără aprinsă şi menţinută de adevăr, de adevărul extramundan. Când băiatul are întâietate se numeşte ochi feminin, o echilibrare a simţurilor între cele două naturi, posesivă şi agresivă. Pe cât de aiurea ar părea, agresivă e întotdeauna femeia. Agresivă cu ea însăşi. Ar iubi şi dincolo de mare dacă ochii cuiva nu ar adânci-o în absolut. Nu se mulţumeşte cu nisipul, nu se mulţumeşte cu marea, nu s-ar mulţumi nici cu orizontul, în cazul în care inima s-ar întinde peste cele patru zări: te zăresc pe tine, mă zăreşti pe mine, noi zărim iubirea, ea şi fericirea!
Cineva ar fi trebuit să spună până acum: “Te iubesc. Nu pentru că eşti diferit de ceilalţi, nu pentru că te asemeni cu mine, nu pentru că ne transformăm în contraste, nu pentru că vei fi la fel ca ei într-un final. Te iubesc. Definiţia cea mai concretă, explicaţia cea mai pătrunzătoare în propria-i cunoaştere este tocmai aceasta: Te iubesc.” Să găseşti cuvinte pentru iubire înseamnă să te regăseşti, ori iubirea presupune un avânt spre visare, spre oportunitatea de a ieşi din schema logică a timpului ce te coordonează. Ar fi trebuit să pună cineva până acum punctul pe “acel” timid, inofensiv, neutru. Dacă timpul mi-a dat mie şansa, sunt fericită. Dacă iubirea mi-a dat această şansă, sunt şi mai fericită. Dacă însă oamenii, ignoranţi crescuţi în sângele cunoaşterii selective, mi-au lăsat cuvintele, iar eu le-am legat într-o ordine fericită, plăcută auzului şi stratului gros al aparenţei, atunci mă întristez. Cuvântul e ca un gest gol, golit de orgoliu, golit de el însuşi. Cuvântul e mai frumos ca gestul, dar la fel de înşelător, sau poate chiar mai mult. Ce e dincolo de cuvânt nu e la îndemâna mea. Ţine de pregătirea intensivă a spiritului, ţine de puterea de autodeterminare. Şi oricum, nu se află decât până într-un punct. Cam de unde începe neputinţa de a asocia un sunet altuia.
Să iubeşti în zadar e un fapt de o gravitate accidentală. E greu până în zorii zilei, când soarele vesel, cu o inimă de copil. Zvârcolirea nu o vede nimeni, însă reacţia timpului o văd toţi. Acolo unde e speranţă, e mai întâi iubire. Iar unde e iubire, orice e posibil. Dacă e să fie, va fi indiferent de piedici; dacă nu e să fie, nu va fi, dar vor rămâne răni.
Gândul e cel mai mare duşman al îndrăgostitului. Îi oferă ipoteze. Iar inima le acceptă. Lupta moare acolo unde nu e iubire şi acolo unde gândul biruie sufletul. De aceea, a iubi în zadar mi-e tot una cu a iubi cu gândul.
În fine, părerile personale şi izolate de cazurile dramatice, răsuflate, probabil că nu vor conta.
Sper să rămână în suflet iubirea şi în gând realitatea. Pentru că iubirea e una şi realitatea e alta. Dar se susţin reciproc. Când e greu în iubire, te refugiezi în realitate. Când e greu în realitate, te refugiezi în iubire. Poate de aceea omului i s-a dat un singur trup. Să nu mai alerge atât.
Speranta....un leac?
Toate trec, si intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu, toate isi gasesc o rezolvare. Si de ce nu, o rezolvare in bine, daca asa ne dorim si credem din toata fiinta. Chiar credem ca suntem rezultatele gandurilor noastre. Ca singuri ne facem norocul sau cum spune o vorba din popor ,,asa cum iti asterni, asa dormi”. Pentru ca in spatele actiunilor noastre ca indivizi, sta puterea incomensurabila a gandurilor... a gandurilor care ne determina in fiecare moment sa luam o decizie si nu alta. Pe tot parcursul drumului catre atingerea oricarui obiectiv, trebuie sa existe certitudinea ca lucrurile vor lua intorsatura favorabila noua.
Cu totii ne amintim legendara poveste a Pandorei, printesa din Grecia Antica. Ea a primit in dar o cutie misterioasa din partea zeilor si i s-a spus ca nu trebuie sa deschida niciodata acest dar. Intr-o zi, coplesita de curiozitate, Pandora a deschis cutia si astfel a adus lumii marile nenorociri: bolile, relele, nebunia. Totusi, un zeu milos a lasat-o sa inchida cutia la timp, astfel incat sa poata prinde unicul antidot care face suportabila nefericirea pe lumea asta: speranta. Cine stie, poate ca de aici provine si zicala ,,speranta moare ultima”.
Ei si ce? O sa spuneti. De cate ori s-a intamplat ca, in ciuda sperantei, lucrurile sa nu aiba un final fericit? Si totusi, asa cum subliniaza unii cercetatori, speranta, in opinia lor, reprezinta mai mult decat un leac. C.R. Snyder, un psiholog de la Universitatea din Kansas o defineste ca fiind ,,credinta ca exista vointa si posibilitatea de a-ti atinge scopurile, indiferent care ar fi ele”.
,,Usor de zis, greu de facut”, veti spune probabil multi dintre dumneavoastra. Sesizez aici o doza de pesimism? Nu... cred ca nu v-am auzit prea bine. Mi s-a parut, asa ca voi trece mai departe.
Trebuie sa credem ca ne putem depasi limitele, pe care de altfel cred ca tot noi le trasam. Stim cu totii cat de diferiti suntem. Dar indiferent de asemanarile si deosebirile de ordin cultural, de educatie, de mediu s.a.m.d., gandirea pozitiva este un factor cheie al reusitei in viata in orice domeniu. Un optimist confruntat cu un esec va considera intotdeauna ca situatia poate fi schimbata, astfel incat data viitoare va reusi, in vreme ce pesimistii se invinavatesc pentru esec, atribuindu-l unor trasaturi ce nu pot fi schimbate si se simt total neajutorati.
Optimismul si speranta pot fi dobandite
Cand situatia devine una frustranta, reusita nu depinde doar de competentele profesionale si de talent, ci de capacitatea de a infrunta esecul si de a invata din el. In firma noastra filosofia de training este sa invatam din propriile greseli pentru ca data viitoare sa avem mai mult succes si sa infruntam provocarile cu mai mult curaj in fortele proprii. Prin experienta acumulata, spun psihologii, optimismul si speranta, ca si neputinta si disperarea pot fi dobandite. In viziunea lor, cele doua trasaturi pozitive contitue ceea ce se numeste “eficacitate personala”, adica certitudinea ca detii controlul asupra intamplarilor vietii tale si ca poti face fata tuturor provocarilor cu care te confrunti.
Albert Bandula, psiholog la Stanford, rezuma eficacitatea personala astfel: “ Convingerile oamenilor despre capacitatile lor au un efect profund asupra acestor capacitati. Capacitatea nu este o proprietate fixa (…). Cei care au aceasta eficacitate personala se dau la o parte din calea esecului; ei abordeaza lucrurile in asa fel incat sa le poata stapani si fara sa se ingrijoreze in privinta dezastrelor posibile”/
Bineinteles ca “est modus in rebus” (exista o masura in toate lucrurile)
Dar poate ca incercand sa gandim pozitiv astazi mai mult decat ieri si maine mai mult decat azi, s-ar putea sa fim placut surprinsi de rezultate si de noi insine. Nimic in viata nu este intamplator, tot ceea ce ni se intampla este o consecinta a faptelor, si – mai inainte – a gandurilor, fara a uita, bineinteles de voita divina, care, de altfel, “iti da, dar nu-ti baga si-n traista”. Faceti lucrurile sa se intample prin puterea gandului! Oricum, nu avem nimic de pierdut daca incercam, nu-i asa?
Stefan Ionescu
AUTOPORTRET
Stiti, a fost ca nici la optsprezece
Ani, sa n-am nimic de domnisoara
Intr-a firii-mi netezime rece,
Luminand cu gheata inafara.
Nici apoi, cu gingasii de doamna
N-am stiut sa stralucesc in lume.
Numai gand n-am vrut, domn si in toamna
Peste ofolire, ceata, brume.
Ce-am pierdut, e scris ca toti sa piarda,
Ce-am pastrat e viata-mi din cuvinte.
Gand fiind ce poate-n veci sa arda,
Ma consider tot ca inainte.
Gand ca o fantana de dorinte,
Gand imbucurat de ani si clipa,
Cuget suferind de nestiinte,
Patimind de jind,gresind din pripa.
Dac-am fost astfel nu-mi pare bine,
Dac-am fost astfel nici rau nu-mi pare,
Stiu la bucurie cat pot tine,
Stiu cat pot sa-ndur daca ma doare.
Sunt mai aspra decat tarana arsa-n
Secete si tare cum e dalta.
Fac ce zic.Nu mi-am permis vreo farsa
Nici cu viata mea si nici cu alta.
Nu sunt o placuta companie,
Nici cu mine nu-s amic la toarta.
Iute ma orbeste vre-o manie
Si atat de greu iubirea-mi iarta.
Nu prea-s daruita cu ambitii,
Nici n-am vrut asa o pricopseala!
Ce fac eu nu stie de conditii,
De grabire, teama, timp, ori fala.
N-am fost daruita cu dulceata,
Nici cu farmec, nici c-o vraja-anume.
N-am luat usor nimic din viata
Si-am intors un chip curat spre lume.
Ce va fi fiind de-aci-nainte
De pe-acum in mine se strecoara
Viata scursa, sange, in cuvinte,
Ca sa moara, ori sa nu mai moara.
Doina Salajan
Ani, sa n-am nimic de domnisoara
Intr-a firii-mi netezime rece,
Luminand cu gheata inafara.
Nici apoi, cu gingasii de doamna
N-am stiut sa stralucesc in lume.
Numai gand n-am vrut, domn si in toamna
Peste ofolire, ceata, brume.
Ce-am pierdut, e scris ca toti sa piarda,
Ce-am pastrat e viata-mi din cuvinte.
Gand fiind ce poate-n veci sa arda,
Ma consider tot ca inainte.
Gand ca o fantana de dorinte,
Gand imbucurat de ani si clipa,
Cuget suferind de nestiinte,
Patimind de jind,gresind din pripa.
Dac-am fost astfel nu-mi pare bine,
Dac-am fost astfel nici rau nu-mi pare,
Stiu la bucurie cat pot tine,
Stiu cat pot sa-ndur daca ma doare.
Sunt mai aspra decat tarana arsa-n
Secete si tare cum e dalta.
Fac ce zic.Nu mi-am permis vreo farsa
Nici cu viata mea si nici cu alta.
Nu sunt o placuta companie,
Nici cu mine nu-s amic la toarta.
Iute ma orbeste vre-o manie
Si atat de greu iubirea-mi iarta.
Nu prea-s daruita cu ambitii,
Nici n-am vrut asa o pricopseala!
Ce fac eu nu stie de conditii,
De grabire, teama, timp, ori fala.
N-am fost daruita cu dulceata,
Nici cu farmec, nici c-o vraja-anume.
N-am luat usor nimic din viata
Si-am intors un chip curat spre lume.
Ce va fi fiind de-aci-nainte
De pe-acum in mine se strecoara
Viata scursa, sange, in cuvinte,
Ca sa moara, ori sa nu mai moara.
Doina Salajan
In ceas tarziu de noapte
....unele seri sunt asa de lungi si goale....si mult prea tacute.Vi s-a intamplat sa priviti o fotografie,atat de mult timp ,incat ea sa prinda viata?Cuvinte nerostite,doar de mine auzite...Si e atat de frig,iar noaptea atat de intunecata.Si pasarile dorm,si noi toti in amorteala inimilor noastre. Tacerea noptii este sufletul tremurator si delicat al unei lumi fantastice si pure, in care visele se implinesc, in care nu exista durere, in care lacrima nu isi cunoaste intelesul …
Tacerea noptii se naste mereu si mereu la inceputul apusului, izvorind peste el ca o apa vie, ca o ploaie de stele. Acolo e leaganul tacerii … la hotarul trandafiriu al somnului, in spatele pleoapelor grele , unde cuvintele dispar, iar ganduri negandite se intrepatrund in stare calma, cu o liniste inexplicabila, intr-un noian de vise … Lacrima devine mangaiere, durerea fizica devine zambet, sufletul este irigat cu dragoste si pasiune … iar chipul culcat pe perna zambeste printre gene … caci, printre umbrele noptii, imi apare palid chipul tau … Simt parca si parfumul tau ce ma imbata … si-as vrea ca, macar pentru o secunda, sa te desprinzi dintre umbre, sa te apropii, sa poti intinde o mana sa-mi mangai fruntea ravasita, sa imi zambesti, sa nu ma mai simt singura … As strange acea secunda intre pleoapele mele grele de vise si-as pastra-o acolo unde numai noi doi putem exista … pierduti de lume si de timp … plini de noi doi, imbratisati … fericiti … As adormi in sfarsit linistita langa trupul tau si te-as scalda in iubirea atat de plina de dor de noi …
Tacerea noptii se naste mereu si mereu la inceputul apusului, izvorind peste el ca o apa vie, ca o ploaie de stele. Acolo e leaganul tacerii … la hotarul trandafiriu al somnului, in spatele pleoapelor grele , unde cuvintele dispar, iar ganduri negandite se intrepatrund in stare calma, cu o liniste inexplicabila, intr-un noian de vise … Lacrima devine mangaiere, durerea fizica devine zambet, sufletul este irigat cu dragoste si pasiune … iar chipul culcat pe perna zambeste printre gene … caci, printre umbrele noptii, imi apare palid chipul tau … Simt parca si parfumul tau ce ma imbata … si-as vrea ca, macar pentru o secunda, sa te desprinzi dintre umbre, sa te apropii, sa poti intinde o mana sa-mi mangai fruntea ravasita, sa imi zambesti, sa nu ma mai simt singura … As strange acea secunda intre pleoapele mele grele de vise si-as pastra-o acolo unde numai noi doi putem exista … pierduti de lume si de timp … plini de noi doi, imbratisati … fericiti … As adormi in sfarsit linistita langa trupul tau si te-as scalda in iubirea atat de plina de dor de noi …
sâmbătă, 5 iunie 2010
Lacrimi....
Motto: As vrea sa ma topesc intr-o lacrima
si-n ea sa-si opreasca soarele razele
si sa plang la capatul luminii..
M-ai intrebat nu demult ce inseamna lacrimile pentru mine si atunci nu ti-am putut raspunde. Insa daca m-ai fi vazut plangand, atunci cand am aflat ca Ingerul Albastru a plecat, ai fi inteles poate...
De unde vin lacrimile? Sa fie ingerii responsabili de stralucirea lor amara? Cu siguranta, lacrimile sunt urmele lor, pentru ca fara de ingeri, eu n-as fi aflat ca plang din regretul paradisului.
Azi, toate lacrimile mele se duc in sus, de parca si-ar cauta sufletul pierdut printre stele, sau poate cerul e doar o alta treapta pentru purificarea inimii?Cu ce ar putea fi comparat atunci un suspin de inger? Nu stiu de ce, dar simt ca de multe ori nu ma intelegeti. V-ati obisnuit prea mult cu voi, incat adesea uitati... Nu intelegeti ca nu vreau sa pun dorinta inimii mele doar in inima mea?
Am inceput incet, incet sa devin dependenta de a ma purifica prin lacrimi si sufletul meu asteapta cu infrigurare acea picatura de Lacrima Albastra.
Voi ajunge vreodata atat de pura, incat sa nu ma mai pot oglindi decat in lacrimi de ingeri?
De ce ma simt oare atat de legat de muzica? Uneori nu pot face o diferenta intre lacrimi si muzica. De multe ori plang cantand sau cant plangand. Muzica se naste pentru mine din regretul caderii din paradis, e ca o amintire ca acolo si ea da nastere la urmele acestui regret, la lacrimi. De aceea, nu exista muzica fara amintirea paradisului si a caderii.
Si m-am intrebat de ce am cazut si tot eu am cautat sa-mi raspund. Secretul se afla cu siguranta in mine, mi-ai spus, dincolo de tot ce a fost candva. Raspunsul va trebui deci sa-l descopar singura, dar poate nici nu va mai fi nevoie. Poate-l stiu deja...
Cu cat inaintez in viata, imi dau seama ca imi recastig amintirile. Totul a mai fost candva. Adesea am impresia ca imit o lume pe care am mai trait-o, asta poate pentru ca nu castig nimic, ci ma recastig.
Cand ma gandesc la prima amintire, dincolo de ce se intampla in jurul meu, acum, imi amintesc de lumina paradisului. Cantec de raze... Doar atat mi-a mai ramas.
Doamne, voi culege lacrimile de la poarta raiului si-mi voi face cuib in ele. Si-mi voi aduna razele din amurgurile mele, stiind ca maine voi rasari iar...
Adesea, numai uitand totul, ne putem aminti ce-a fost la inceput. De ce, in noptile albe, ne revin in amintire lumi pierdute, pe care nici nu stiam sa le fi trait? Stiu. Noptile parcurg drumul intors al timpului si, transformandu-l in iluzie, nu ne mai ramane decat sa ne culegem primele amintiri.
Cand ma gandesc la nopti, la singuratatea visurilor mele, ma cuprinde un dor, pe drumuri necunoscut de ingeri. Incotro? Incotro? Exista abisuri si dincolo de suflet...
Adorm plangand, cautand aripi de ingeri si cand ma trezesc, nu-mi raman decat urme sarate si amare de lacrimi si uneori cate un fulg pe perna.
Doamne, nu lasa sa se stinga Soarele, insa ce oceane vei revarsa peste flacarile inimii mele? Si cand ma gandesc ca sunt unii care vor sa sarute focul si n-au curaj...
Totul nu-mi pare decat o asteptare fara sfarsit si atunci ma incearca un dor dupa alte lumi mai inalte.
Cerul senin ne obliga la mai multe intristari decat cel cenusit, pentru ca ne pune in fata prea multe sperante, spre care n-avem uneori curajul sa zburam visand.
Stii care e primul lucru pe care-l facem cand ne nastem iar? Plangem, plangem cat ne tin puterile. Cu siguranta, trebuie sa fi fost mult mai frumos dincolo, de regretam revenirea aici, inca din prima clipa de viata retraita. Obisnuindu-ne intr-un fel cu asta, invatam a plange tot mai des. Chiar si maine vom cauta sa plangem si poate fara nici un motiv. Dar vreau sa cred ca lacrimile nu trebuie sa ne scrie viitorul, chiar daca unii ar sti de la inceput ce ar putea sa urmeze. Ziua de maine nu trebuie sa fie generozitatea lacrimilor si nici toate lacrimile neplanse, chiar daca am reinventa o consolare prin obisnuinta de a plange si am redescoperi chiar ca ne putem purifica prin asta.
Vreau sa cred ca nu ne-am nascut pentru a suferi, insa adesea, dulceata lacrimilor ne orbeste si am ramane asa o viata intreaga, sarutandu-ne propriile lacrimi.
Cand plang, totul mi se pare mai aproape de cer... Plang adresea pentru ca nu pot zbura fara a ma intoarce iar aici, printre umbre de lumina si oameni fara vise. Insa nu pot trai mult aici si ma intorc printre ingeri. Dar nici acolo nu pot sta mult. Imi amintesc ca sunt atatea lucruri pe care nu le-am facut pe pamant, ma impiedic si cad... Raman iar cu o singura aripa si nu primesc in schimb decat un dor de a cauta ceea ce lipseste din experienta mea de viata dupa viata. Trebuie sa fi trait si alte vieti. De unde altfel atatea intrebari?
Nu pot sa uit prezenta eterna a cantecului de nou inceput, care imi revine in clipa nasterii.
Cand plangi, te-ai uitat vreodata in ochii tai mai misteriosi ca doua piramide? Privindu-i, ai inteles poate ca nu poti muri. Si atunci, se pierd raspunsuri si intrebari ce nu-si mai au rostul. Si atunci se naste o certitudine ciudata, pe care eu insami o stiam pierduta in adancul sufletului meu. Da! Nu puteam muri. Este tacerea ochilor care ne conduce privirea spre proprii nostri ochi, calmul egiptean al visului in fata mortii ce nu exista. Odata, demult, am inteles asta. Privindu-ma in oglinda, intrebandu-mi ochii, am inteles de ce nu pot muri, de ce nu pot muri niciodata. Ei stiu totul, caci ochii au pete de neant, urme de nemurire, ce ne asigura ca nu se mai poate intampla nimic strain de tot ce-a fost. Viata e atunci o reamintire continua a vietilor noastre trecute, iar visele mele de iubire sunt o amintire a vietilor viitore, in care imi pun adesea intreaga mea speranta. Si atunci ochii incep sa planga, regretand tot ce a fost candva, suferind dupa repetitia aceasta la infinit, dupa caderea din paradis, pentru setea fiintei mele de a naste viata din iubire.
M-am intrebat cum arata paradisul. Raspunsul se afla in mine, mi-am zis. Am inchis ochii si le-am simtit. Culorile nebanuite, nuante neintrezarite ce capata un relief orbitor, rasarind din adancul unei memorii pe care o credem pierduta. Materia, atinsa de extaz, pare a se desfasura in aparenta unei lumi tremuratoare si totul vibreaza intr-o stralucire nefireasca.
De cate ori ma apuca setea de pamant, paradisul e aruncat pe un plan al uitarii, iar eu sunt coborat in prim-plan, intr-o risipa de lacrimi pe care incerc sa o topesc cu raze de lumina.
Adesea, m-am visat soarele acestei prabusiri intre cer si pamant...
Pazesc ingerii somnul lumii, sau ii tin de urat lui Dumnezeu? Nu stiu... Va veni o vreme cand Lacrima va cadea din cer. Pana atunci, ea este intervalul dintre bataile inimii.
Uneori simt ca sunt lacrimi ce sfredelesc pamantul si rasar ca astrii pe alte taramuri. Cine plange stelele noastre, cand eu imi caut lacrimile pe caldaramul altor ceruri?
Daca fiecare lacrima a mea ar fi o stea, atunci, as inventa un nou cer, unde ele sa rasara in fiecare noapte, cand alte stele se vor naste. Poate ca oceanele si marile sunt lacrimi varsate de Dumnezeu sub impresia singuratatii sale, inainte de a crea primii oameni.
Adesea, noaptea, simt nevoia sa plang sub toate stelele, in disperarea ca nu ma pot desprinde pentru totdeauna de pamant si sa zbor spre lumina.
Sunt clipe cand simt ca viata umbreste paradisul si cerul albastru e atunci, ca un suspin in suflet.
Uneori, corpul este o problema peste care trebuie sa sar, cand vreau sa ma agat de stele... Atunci, plansul e un fior pur, crescut din toate deserturile spatiului si ale sufletului, spre a le completa in sensul infinitului. Iar o amintire din paradis nu-i decat un freamat, incat absolut tot ce ne cade sub simturi, ne scoate din timp.
Pentru mine, paradisul n-a avut decat un defect: acela de a nu fi cunoscut lacrimile. Facandu-mi-se dor de o lacrima, am renuntat la fericire. Nu stiu acum cat a fost intamplare si cat a fost cadere voluntara. Si acum, de cate ori privesc cerul, ma doare regretul caderii mele...
Cand ma gandesc pana unde se poate cadea, imi amintesc ca au fost oameni in viata aceasta care au incercat sa ma purifice de sentimente. Din fericire, nu au reusit decat sa ma faca mai puternica, dorind si mai mult sa pot iubi.
Cred ca niciodata n-as putea sa renunt la a simti. As ramane fara aripi, m-as prabusi in cascadele propriului meu abis pe cand eu nu vreau decat sa ma risipesc in fasii de azur, sa rasar in fiecare clipa cu dorinta de a straluci azi mai mult decat ieri.
Putini sunt cei care cunosc adevarata valoare a culorilor. Pentru mine, o culoare este o stare de spirit iar toate culorile poarta in ele misterul unui sentiment.
Adesea, un suflet care iubeste este ca un curcubeu: fericire - tristete, zamber - lacrima, soapta - strigat, da - nu, pleaca - vino, te vrea - nu te vreau, te iubesc - nu te mai iubesc!
Uneori, viata sufletului nostru nu este altceva decat o paleta uriasa de culori…
Ma gandesc la ingeri si nu vad decat aripi. Ma gandesc la mine si nu vad decat lumina. Ma gandesc tine si nu vad decat un infinit albastru de lacrimi...
Ilinca Iulia Petre
si-n ea sa-si opreasca soarele razele
si sa plang la capatul luminii..
M-ai intrebat nu demult ce inseamna lacrimile pentru mine si atunci nu ti-am putut raspunde. Insa daca m-ai fi vazut plangand, atunci cand am aflat ca Ingerul Albastru a plecat, ai fi inteles poate...
De unde vin lacrimile? Sa fie ingerii responsabili de stralucirea lor amara? Cu siguranta, lacrimile sunt urmele lor, pentru ca fara de ingeri, eu n-as fi aflat ca plang din regretul paradisului.
Azi, toate lacrimile mele se duc in sus, de parca si-ar cauta sufletul pierdut printre stele, sau poate cerul e doar o alta treapta pentru purificarea inimii?Cu ce ar putea fi comparat atunci un suspin de inger? Nu stiu de ce, dar simt ca de multe ori nu ma intelegeti. V-ati obisnuit prea mult cu voi, incat adesea uitati... Nu intelegeti ca nu vreau sa pun dorinta inimii mele doar in inima mea?
Am inceput incet, incet sa devin dependenta de a ma purifica prin lacrimi si sufletul meu asteapta cu infrigurare acea picatura de Lacrima Albastra.
Voi ajunge vreodata atat de pura, incat sa nu ma mai pot oglindi decat in lacrimi de ingeri?
De ce ma simt oare atat de legat de muzica? Uneori nu pot face o diferenta intre lacrimi si muzica. De multe ori plang cantand sau cant plangand. Muzica se naste pentru mine din regretul caderii din paradis, e ca o amintire ca acolo si ea da nastere la urmele acestui regret, la lacrimi. De aceea, nu exista muzica fara amintirea paradisului si a caderii.
Si m-am intrebat de ce am cazut si tot eu am cautat sa-mi raspund. Secretul se afla cu siguranta in mine, mi-ai spus, dincolo de tot ce a fost candva. Raspunsul va trebui deci sa-l descopar singura, dar poate nici nu va mai fi nevoie. Poate-l stiu deja...
Cu cat inaintez in viata, imi dau seama ca imi recastig amintirile. Totul a mai fost candva. Adesea am impresia ca imit o lume pe care am mai trait-o, asta poate pentru ca nu castig nimic, ci ma recastig.
Cand ma gandesc la prima amintire, dincolo de ce se intampla in jurul meu, acum, imi amintesc de lumina paradisului. Cantec de raze... Doar atat mi-a mai ramas.
Doamne, voi culege lacrimile de la poarta raiului si-mi voi face cuib in ele. Si-mi voi aduna razele din amurgurile mele, stiind ca maine voi rasari iar...
Adesea, numai uitand totul, ne putem aminti ce-a fost la inceput. De ce, in noptile albe, ne revin in amintire lumi pierdute, pe care nici nu stiam sa le fi trait? Stiu. Noptile parcurg drumul intors al timpului si, transformandu-l in iluzie, nu ne mai ramane decat sa ne culegem primele amintiri.
Cand ma gandesc la nopti, la singuratatea visurilor mele, ma cuprinde un dor, pe drumuri necunoscut de ingeri. Incotro? Incotro? Exista abisuri si dincolo de suflet...
Adorm plangand, cautand aripi de ingeri si cand ma trezesc, nu-mi raman decat urme sarate si amare de lacrimi si uneori cate un fulg pe perna.
Doamne, nu lasa sa se stinga Soarele, insa ce oceane vei revarsa peste flacarile inimii mele? Si cand ma gandesc ca sunt unii care vor sa sarute focul si n-au curaj...
Totul nu-mi pare decat o asteptare fara sfarsit si atunci ma incearca un dor dupa alte lumi mai inalte.
Cerul senin ne obliga la mai multe intristari decat cel cenusit, pentru ca ne pune in fata prea multe sperante, spre care n-avem uneori curajul sa zburam visand.
Stii care e primul lucru pe care-l facem cand ne nastem iar? Plangem, plangem cat ne tin puterile. Cu siguranta, trebuie sa fi fost mult mai frumos dincolo, de regretam revenirea aici, inca din prima clipa de viata retraita. Obisnuindu-ne intr-un fel cu asta, invatam a plange tot mai des. Chiar si maine vom cauta sa plangem si poate fara nici un motiv. Dar vreau sa cred ca lacrimile nu trebuie sa ne scrie viitorul, chiar daca unii ar sti de la inceput ce ar putea sa urmeze. Ziua de maine nu trebuie sa fie generozitatea lacrimilor si nici toate lacrimile neplanse, chiar daca am reinventa o consolare prin obisnuinta de a plange si am redescoperi chiar ca ne putem purifica prin asta.
Vreau sa cred ca nu ne-am nascut pentru a suferi, insa adesea, dulceata lacrimilor ne orbeste si am ramane asa o viata intreaga, sarutandu-ne propriile lacrimi.
Cand plang, totul mi se pare mai aproape de cer... Plang adresea pentru ca nu pot zbura fara a ma intoarce iar aici, printre umbre de lumina si oameni fara vise. Insa nu pot trai mult aici si ma intorc printre ingeri. Dar nici acolo nu pot sta mult. Imi amintesc ca sunt atatea lucruri pe care nu le-am facut pe pamant, ma impiedic si cad... Raman iar cu o singura aripa si nu primesc in schimb decat un dor de a cauta ceea ce lipseste din experienta mea de viata dupa viata. Trebuie sa fi trait si alte vieti. De unde altfel atatea intrebari?
Nu pot sa uit prezenta eterna a cantecului de nou inceput, care imi revine in clipa nasterii.
Cand plangi, te-ai uitat vreodata in ochii tai mai misteriosi ca doua piramide? Privindu-i, ai inteles poate ca nu poti muri. Si atunci, se pierd raspunsuri si intrebari ce nu-si mai au rostul. Si atunci se naste o certitudine ciudata, pe care eu insami o stiam pierduta in adancul sufletului meu. Da! Nu puteam muri. Este tacerea ochilor care ne conduce privirea spre proprii nostri ochi, calmul egiptean al visului in fata mortii ce nu exista. Odata, demult, am inteles asta. Privindu-ma in oglinda, intrebandu-mi ochii, am inteles de ce nu pot muri, de ce nu pot muri niciodata. Ei stiu totul, caci ochii au pete de neant, urme de nemurire, ce ne asigura ca nu se mai poate intampla nimic strain de tot ce-a fost. Viata e atunci o reamintire continua a vietilor noastre trecute, iar visele mele de iubire sunt o amintire a vietilor viitore, in care imi pun adesea intreaga mea speranta. Si atunci ochii incep sa planga, regretand tot ce a fost candva, suferind dupa repetitia aceasta la infinit, dupa caderea din paradis, pentru setea fiintei mele de a naste viata din iubire.
M-am intrebat cum arata paradisul. Raspunsul se afla in mine, mi-am zis. Am inchis ochii si le-am simtit. Culorile nebanuite, nuante neintrezarite ce capata un relief orbitor, rasarind din adancul unei memorii pe care o credem pierduta. Materia, atinsa de extaz, pare a se desfasura in aparenta unei lumi tremuratoare si totul vibreaza intr-o stralucire nefireasca.
De cate ori ma apuca setea de pamant, paradisul e aruncat pe un plan al uitarii, iar eu sunt coborat in prim-plan, intr-o risipa de lacrimi pe care incerc sa o topesc cu raze de lumina.
Adesea, m-am visat soarele acestei prabusiri intre cer si pamant...
Pazesc ingerii somnul lumii, sau ii tin de urat lui Dumnezeu? Nu stiu... Va veni o vreme cand Lacrima va cadea din cer. Pana atunci, ea este intervalul dintre bataile inimii.
Uneori simt ca sunt lacrimi ce sfredelesc pamantul si rasar ca astrii pe alte taramuri. Cine plange stelele noastre, cand eu imi caut lacrimile pe caldaramul altor ceruri?
Daca fiecare lacrima a mea ar fi o stea, atunci, as inventa un nou cer, unde ele sa rasara in fiecare noapte, cand alte stele se vor naste. Poate ca oceanele si marile sunt lacrimi varsate de Dumnezeu sub impresia singuratatii sale, inainte de a crea primii oameni.
Adesea, noaptea, simt nevoia sa plang sub toate stelele, in disperarea ca nu ma pot desprinde pentru totdeauna de pamant si sa zbor spre lumina.
Sunt clipe cand simt ca viata umbreste paradisul si cerul albastru e atunci, ca un suspin in suflet.
Uneori, corpul este o problema peste care trebuie sa sar, cand vreau sa ma agat de stele... Atunci, plansul e un fior pur, crescut din toate deserturile spatiului si ale sufletului, spre a le completa in sensul infinitului. Iar o amintire din paradis nu-i decat un freamat, incat absolut tot ce ne cade sub simturi, ne scoate din timp.
Pentru mine, paradisul n-a avut decat un defect: acela de a nu fi cunoscut lacrimile. Facandu-mi-se dor de o lacrima, am renuntat la fericire. Nu stiu acum cat a fost intamplare si cat a fost cadere voluntara. Si acum, de cate ori privesc cerul, ma doare regretul caderii mele...
Cand ma gandesc pana unde se poate cadea, imi amintesc ca au fost oameni in viata aceasta care au incercat sa ma purifice de sentimente. Din fericire, nu au reusit decat sa ma faca mai puternica, dorind si mai mult sa pot iubi.
Cred ca niciodata n-as putea sa renunt la a simti. As ramane fara aripi, m-as prabusi in cascadele propriului meu abis pe cand eu nu vreau decat sa ma risipesc in fasii de azur, sa rasar in fiecare clipa cu dorinta de a straluci azi mai mult decat ieri.
Putini sunt cei care cunosc adevarata valoare a culorilor. Pentru mine, o culoare este o stare de spirit iar toate culorile poarta in ele misterul unui sentiment.
Adesea, un suflet care iubeste este ca un curcubeu: fericire - tristete, zamber - lacrima, soapta - strigat, da - nu, pleaca - vino, te vrea - nu te vreau, te iubesc - nu te mai iubesc!
Uneori, viata sufletului nostru nu este altceva decat o paleta uriasa de culori…
Ma gandesc la ingeri si nu vad decat aripi. Ma gandesc la mine si nu vad decat lumina. Ma gandesc tine si nu vad decat un infinit albastru de lacrimi...
Ilinca Iulia Petre
vineri, 4 iunie 2010
Amintiri...
Cu trecerea anilor, am inteles ca o prima intalnire cu o persoana deosebita, te poate marca pentru mult timp….chiar pe viata. Reantorcandu-ma in anii adolescetei, imi amintesc de emotia pe care am simtit-o la prima intalnire avuta cu scriitorul,poetul si omul ce a fost Octavian Paler.Lecturarea primei pagini din romanul Viata pe un peron, m-a captivat emotional puternic, atat de puternic incat am stiut ca acea intalnire nu e una obisnuita.Ca ma va face sa ma reantorc mereu in timp la acea carte.Copilul de atunci a devenit adult,a scris si el la randu-i cateva cuvinte despre sentimentul trait atunci,dar iata si dupa trecerea atator ani,tot dupa o prima intalnire de suflet cu o persoana deosebita.Daca a fost si ultima sau nu, daca a fost intamplator sau nu…tot trecerea timpului imi va raspunde.Glasul inimii imi spune ca asa cum intalnirea cu Octavian Paler, nu a fost nici ultima, nici intamplatoare, nici aceasta nu va fi .”Sa astepti oricat”-spune Octavian……si “sa nu numeri zilele”…..Poezia se intituleaza :
TIE
Tu mi-ai adus in suflet bucurie,
O bucurie nesperat de mare.
Posibil e sa fie-o stare trecatoare,
Nu vreau inca sa-mi pun aceasta intrebare.
Ma aflu la intersectia trecutului cu viitorul,
Si lupt cu mine insami sa uit cat doare dorul.
Cu tine aproape trecutul e departe,
De viitor doar o iluzie ma mai desparte.
Cand vei pleca vei lua cu tine
Lumina ce-ai adus in mine,
Iar eu iti voi pastra o amintire,
A clipelor ce tu mi-ai daruit de fericire.
Cand sufletul de-o grea durere imi era amortit,
Avandu-te alaturi ca prin minune el si-a revenit.
Azi tu ai fost salvarea de care nu stiam ca am nevoie,
Maine altcineva sa-ti incalzeasca inima-ti va cere voie.
Intre ce-a fost si ce va fi,
Privirea-ti calda in inima-mi va dainui.
Rogu-ma-voi sa-ti fie bine
Din cand in cand sa-ti amintesti de mine.
...................................................................................
Toate plecarile sunt ….mici despartiri…sau imense.Cum a fost cea a marelui scriitor,a tuturor celor dragi care pleaca din viata noastra.Dar lumina si caldura transmisa de opera sa,sau parfumul a trei trandafiri ce parca refuza sa se ofilesca intr-o vaza , raman cu noi, precum toate amintirile frumoase dintr-o viata.
TIE
Tu mi-ai adus in suflet bucurie,
O bucurie nesperat de mare.
Posibil e sa fie-o stare trecatoare,
Nu vreau inca sa-mi pun aceasta intrebare.
Ma aflu la intersectia trecutului cu viitorul,
Si lupt cu mine insami sa uit cat doare dorul.
Cu tine aproape trecutul e departe,
De viitor doar o iluzie ma mai desparte.
Cand vei pleca vei lua cu tine
Lumina ce-ai adus in mine,
Iar eu iti voi pastra o amintire,
A clipelor ce tu mi-ai daruit de fericire.
Cand sufletul de-o grea durere imi era amortit,
Avandu-te alaturi ca prin minune el si-a revenit.
Azi tu ai fost salvarea de care nu stiam ca am nevoie,
Maine altcineva sa-ti incalzeasca inima-ti va cere voie.
Intre ce-a fost si ce va fi,
Privirea-ti calda in inima-mi va dainui.
Rogu-ma-voi sa-ti fie bine
Din cand in cand sa-ti amintesti de mine.
...................................................................................
Toate plecarile sunt ….mici despartiri…sau imense.Cum a fost cea a marelui scriitor,a tuturor celor dragi care pleaca din viata noastra.Dar lumina si caldura transmisa de opera sa,sau parfumul a trei trandafiri ce parca refuza sa se ofilesca intr-o vaza , raman cu noi, precum toate amintirile frumoase dintr-o viata.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)