Nici luna plutitoare, nici stelele din ceri
N-or să pătrunză-n umbra trecutelor dureri,
N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereţi,
Chiar de-aş avea de-acuma ş-o sută de vieţi,
Căci sufletu-mi e-atâta de-ntunecat de-atunci…
Tu numai o privire în visul meu arunci.
Ca toamna cea târzie e viaţa mea, şi cad
Iluzii ca şi frunza pe undele de vad
Şi nici o bucurie în cale-mi nu culeg,
Nimic de care-n lume iubirea mea să leg,
Ca pe bătrânul Cain, pustiuri mă cuprind…
Doar braţele-ţi de marmur în visul meu se-ntind.
Aş vrea a mea viaţă să aib-un înţeles,
Să apăr adevăruri, minciună ori eres,
Pentr-un nimic oricare, cu lumea să mă lupt
De-ar fi să mă strivească puterea-i dedesupt,
Dar nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic…
Doar genele-ţi umbroase în visu-mi se ridic.
Puţin îmi pasă dacă cu mine voi spori
Mulţimea care numai se naşte spre-a muri,
Din leagănul acelor sicriu nu s-a făcut
Ce-avură fericirea de-a nu se fi născut
Şi să ajung ca dânşii atâta am visat…
Ci doar de nemurire în vis mi-ai revărsat.
Precum corăbii negre mânate sunt de vânt
Cu pânzele umflate departe de pământ,
Cum între cer şi mare trec paserile-n stol,
Plutesc a mele gânduri pe-a sufletului gol
Şi-ntind a lor aripe spre negre depărtări,
Tu nu treci, cum nu trece luceafărul pe mări.
Am blăstămat în haos întâiul vieţii colţ…
Pe care se-nălţară a cerurilor bolţi,
El fu începătorul eternelor dureri,
El e eternul astăzi, şi-a fost eternul ieri,
Am blăstămat viaţa în însuşi al ei miez…
Ci tu, intrând în visu-mi, te binecuvintez.
De noaptea cugetări-mi, de gânduri ce gândesc,
Pustiul se întinde, păduri îmbătrânesc
De aspra viscolire sălbatecului cânt
Îşi scutură copacii frunzişul la pământ,
Căci sufletu-mi copil e al viscolelor reci…
Tu, ramură-nflorită, pe visul meu te pleci.
Mai e încă în mine ceva de amăgit?
Au moartea ca s-o merit destul n-am suferit,
Trecutu-mi de durere prea este uniform
Ca să am drept de somnul pământului s-adorm?
N-am izbutit de mine destul a-mi bate joc
De mai apari în visu-mi… o rază de noroc?
Dar cine eşti tu oare cu ochii de mă minţi,
Ai căror raze lucii sunt dulci făgăduinţi
De-amor fără de margini, de drage fericiri
Cari nu sunt în lumea aceasta nicăiri?
De ce cu arătarea-ţi îngreui al meu gând,
Cu farmecul în visul vieţi-mi străbătând?
(Mihai Eminescu)
duminică, 10 octombrie 2010
Si noaptea-i pleoapa unei launtrice lumine...
În juru-acestei roze pluteste-o fina boare.
E-un nimb fragil de ceata? Vrej de parfum e oare?
Un rest din valul noptii e parul tau de maur?
Trezeste-te, caci zorii în cupe toarna aur...
Surâs si puritate! O, rasarit divin!
În cupe scânteiaza câte-un imens rubin!
Fa dintr-un ram de santal o harfa sa vibreze
Si arde alta creanga ca sa ne parfumeze)
Din flori ceresti coboara petale de lumina
Si-alcatuiesc corole de aur în gradina,
În cupa cum e crinul tom vin cu-obraz de roza.
În asfintit nori vineti mor în apoteoza...
În zori stropi puri de roua pun perie pe lalele.
Duios si-nclina fruntea timide viorele.
Iar mugurele rozei plapânde si sfioase
Îsi strânge-n juru-i pudic tunica de matase.
În asta seara vinul ma-nvat-un sens mai pur:
Cu sânge cast, de roze, paharele ni-s pline,
Iar cupa-i modelata din închegat azur.
Si noaptea-i pleoapa unei launtrice lumine...
Ma fascineaza pururi un chip frumos de fata
Si mâna-mi are vesnic magnet pentru pahar.
Caci orice-atom din mine se bucura de-un har,
Oricarei parti din mine o bucurie-i data.
Ieri dis-de-dimineata cu-o fata ca o stea
Sorbeam parfumul noptii si vinul roz si ora.
Ca perla-n scoica vinul asa intens lucea,
Încât trezi deodata din somnu-i aurora.
Din cripta mea arome de vin au sa emane,
încât cei ce vor trece pleca-vor îmbatati.
Si-atât senin pluti-va în nimburi diafane,
Ca-ndragostitii sta-vor în loc transfigurati.
Un câmp de roze-i lumea. Privighetori le cânta.
Iar fluturii sunt oaspeti. Când nu-s privighetori,
Nici trandafiri, nici fluturi - am stele-n loc de flori,
Iar soapta ta e harfa ce-mi face ora sfânta.
Putin mai mult vin rosu, pentru ca trandafirii
Pe-obrajii tai, iubito, mai vii sa se deschida.
Khayyam, putin mai multa tristete fericirii,
Caci în curând iubita va-ncepe sa-ti surâda.
Noi suntem sensul unic al vesnicului Faur
Si noi esenta prima din ochiul sau curat.
Al lumii cerc l-aseman cu un inel de aur
În care omul este rubinul încrustat.
E-april. Pluteste-n aer o vraja de nespus.
Se nasc din nou sperante si-ndemnuri de a fi.
Fiece floare alba e mâna lui Moisi
Si-n fiecare briza respira, blând, Iisus.
Zefirul rascoleste obrajii rozelor
Si-n umbra parfumata ne mângâie extazul.
Atât de plin de vraja si de noroc e ceasul,
Ca tristul ieri dispare ca fulgul de usor...
Toti idolii pe care atât i-am adorat
Mi-au sângerat credinta cu rani ce nu se vindec.
Mi-ai înecat tristetea în vinul parfumat
Si mi-au vândut la urma renumele pe-un cântec.
Cu trandafiri se umple azurul de clestar,
în aer curge-n pic
(Logica)
E-un nimb fragil de ceata? Vrej de parfum e oare?
Un rest din valul noptii e parul tau de maur?
Trezeste-te, caci zorii în cupe toarna aur...
Surâs si puritate! O, rasarit divin!
În cupe scânteiaza câte-un imens rubin!
Fa dintr-un ram de santal o harfa sa vibreze
Si arde alta creanga ca sa ne parfumeze)
Din flori ceresti coboara petale de lumina
Si-alcatuiesc corole de aur în gradina,
În cupa cum e crinul tom vin cu-obraz de roza.
În asfintit nori vineti mor în apoteoza...
În zori stropi puri de roua pun perie pe lalele.
Duios si-nclina fruntea timide viorele.
Iar mugurele rozei plapânde si sfioase
Îsi strânge-n juru-i pudic tunica de matase.
În asta seara vinul ma-nvat-un sens mai pur:
Cu sânge cast, de roze, paharele ni-s pline,
Iar cupa-i modelata din închegat azur.
Si noaptea-i pleoapa unei launtrice lumine...
Ma fascineaza pururi un chip frumos de fata
Si mâna-mi are vesnic magnet pentru pahar.
Caci orice-atom din mine se bucura de-un har,
Oricarei parti din mine o bucurie-i data.
Ieri dis-de-dimineata cu-o fata ca o stea
Sorbeam parfumul noptii si vinul roz si ora.
Ca perla-n scoica vinul asa intens lucea,
Încât trezi deodata din somnu-i aurora.
Din cripta mea arome de vin au sa emane,
încât cei ce vor trece pleca-vor îmbatati.
Si-atât senin pluti-va în nimburi diafane,
Ca-ndragostitii sta-vor în loc transfigurati.
Un câmp de roze-i lumea. Privighetori le cânta.
Iar fluturii sunt oaspeti. Când nu-s privighetori,
Nici trandafiri, nici fluturi - am stele-n loc de flori,
Iar soapta ta e harfa ce-mi face ora sfânta.
Putin mai mult vin rosu, pentru ca trandafirii
Pe-obrajii tai, iubito, mai vii sa se deschida.
Khayyam, putin mai multa tristete fericirii,
Caci în curând iubita va-ncepe sa-ti surâda.
Noi suntem sensul unic al vesnicului Faur
Si noi esenta prima din ochiul sau curat.
Al lumii cerc l-aseman cu un inel de aur
În care omul este rubinul încrustat.
E-april. Pluteste-n aer o vraja de nespus.
Se nasc din nou sperante si-ndemnuri de a fi.
Fiece floare alba e mâna lui Moisi
Si-n fiecare briza respira, blând, Iisus.
Zefirul rascoleste obrajii rozelor
Si-n umbra parfumata ne mângâie extazul.
Atât de plin de vraja si de noroc e ceasul,
Ca tristul ieri dispare ca fulgul de usor...
Toti idolii pe care atât i-am adorat
Mi-au sângerat credinta cu rani ce nu se vindec.
Mi-ai înecat tristetea în vinul parfumat
Si mi-au vândut la urma renumele pe-un cântec.
Cu trandafiri se umple azurul de clestar,
în aer curge-n pic
(Logica)
Fericirea e in comunitate cu altii
Omul nu poate trai nici o clipa inchis in prezent. El nu e satisfacut niciodata prin ceea ce ii da prezentul. El spera la ceva mai mult de la viitor. El spera ca poate scapa de greutatile prezente, in viitorul mai apropiat sau mai departat; sau ca va ramine in fericirea prezenta. El se transcende mereu spre viitor. Niciodata nu socoteste ca a ajuns la capatul drumului, ca are totul si pentru totdeauna in prezent. Chiar despre moarte nu crede ca va incheia existenta lui. El aspira spre absolut, care nu-I poate fi dat in viata pamanteasca.
Aceasta il face sa vada in ea si ceva pozitiv. Omul crede ca va ajunge la absolut trecand prin moarte in viata aceasta, in care nu afla absolutul. Astfel, nu mai asteapta numai cu frica, ci si cu nadejde. Astfel, nu mai asteapta numai cu frica, ci si cu nadejde. Nadejdea sadita in fiinta lui nu-l lasa sa admita ca fiinta lui e destinata unui sfirsit total prin moarte. Heidegger, care a analizat o seama de trasaturi existentiale ale fiintei omului, n-a vazut si trasatura existentiala a nadejdii.
De aceea a conchis ca omul este o "existenta spre moarte". Se poate spune ca omul este o existenta spre moarte, daca se are in vedere existenta lui pur pamanteasca. Dar nadejdea nu poate admite ca existenta pamanteasca e singura pe care o are omul.
Omul nu e numai cit se vede. Nadejdea nu se limiteaza la cele ce se vad si se pot avea in viata aceasta. Aceasta arata ca transcenderea traita de om nu e o simpla transcendere spre un viitor al vietii sale pamantesti, ci o transcendere adevarata spre existenta sa de dupa moarte, in unire cu Absolutul. Iar Absolutul pe care spera ca-l poate satisface deplin nu poate fi gasit in lumea aceasta. De aceea omul este stapinit de aspiratia spre o adevarata transcendere, deci spre o transcendere care nu merita acest nume cand se limiteaza la trecerea de la o clipa la alta in viata pamanteasca. Omul e stapinit de aspiraţia spre absolut; el vrea transcenderea spre absolut.
Camus socoteste nadejdea ca o amagire nerealista. Lumea ni se reveleaza ca o absurditate nerationala si prin faptul ca nu ne indreptateste la nici o nadejde. Trebuie sa acceptam lipsa de nadejde ca cea mai realista atitudine. Dar implinirea nadejdii nu trebuie sa asteptam sa ne vina din lumea exterioara. Mai este si o alta existenta superioara lumii.
Daca am nadajdui numai intr-un viitor pamantesc, am accepta ca va fi produsul exclusiv al unor forte, al unor legi ce nu depind si de noi. In zadar socoteste Camus ca renunta de a vedea o anumita lege in lume. El vede o lege asupra căreia omul nu are nici o putere. El admite o oarecare nadejde in implinirea unor dorinţe pamantesti, legate de trup. Dar nu admite o nadejde a unei vieţi viitoare, ridicata la alt plan decit al satisfacerilor pur materiale si trecatoare. Moartea are ultimul cuvint. De aceea lumea e absurda.
Existenta spiritului fiind pentru om o evidenta de care nu se poate face abstracţie, el e indreptatit sa recunoasca si speranţa unei vieţi viitoare după moartea trupului. Identitatea si unicitatea omului nu se reduc la trup. Sau au foarte putin izvorul in trup. E mai raţional pentru om sa creada ca spiritul, de care e legata identitatea sa, la care tine, nu dispare o data cu trupul
Mai e de observat ca nadejdea e dorinţa unei persoane de a vedea implinite anumite bucurii ale ei de alte persoane. Iar cum aceste impliniri nu se realizeaza deplin in lumea aceasta, nadejdea se indreapta spre viata viitoare si implinirea omului.
Si in orice caz, omul e o fiinta deschisa mereu spre viitor, neputind cugeta niciodata ca a ajuns la sfarsitul existentei sale. El e o fiinţa in mişcare neincetata spre viitor, spre o viata de fericire fara sfarsit. Nu se opreste niciodata din aceasta mişcare in spiritul sau, nici chiar pe patul de moarte. Mişcarea lui e spre o vesnicie fericita. Aceasta e ţinta lui. Fara mişcarea spre aceasta ţinta, existenta omului nu se poate concepe. Omul ar fi fara aceasta miscare nu numai inert sau mort spiritual, ci si nerational. De aceea spune Sf. Maxim Marturisitorul ca vointa e miscarea rationala a fiintei omenesti sau miscarea fiintei rationale umane, chiar daca omul ii da o directie stramba ratiunii de care e imprimata vointa lui, sau vointa de care e imprimata ratiunea lui
Animalul nu arte grija si nadejde, pentru ca nu e deschis spre viitor, viitor fara sfirsit, pentru ca nu e rational. In cazul in care omul foloseste drept ratiunea ce se manifesta in vointa lui, el pune nadejdea in grija celor pamantesti in slujba nadejdii vietii vesnice; grija lui devine grija de pregatire pentru dobindirea ei.
Inrudita cu grija e si frica de un viitor nefericit. Deci si prin aceasta omul e deschis viitorului. Si aceasta il ajuta sa-si pregateasca un viitor fericit. In fond, omul urmareste fericirea eterna. Dar fericirea nu se gaseste in gustarea singuratica a unor bunuri materiale sau spirituale (in sanatate, belsug de hrana, orizont larg de cunoastere etc.), ci in comunitate cu altii sau cu alte persoane. Nu poti avea bucurie de nimic in mod separat total si definitiv de ceilalti oameni. Nu te bucura belsugul de hrana cand esti singur.
(Paul)
sâmbătă, 9 octombrie 2010
Poiana primei amintiri
Revăd din nou poiana primei amintiri -
Copilul care am fost eu spre mine vine,
Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri...
- Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine...
Şi mă priveşte cu o candidă trufie,
În jur se leagănă-al pădurii verde cerc,
Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie
- Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?
(Nicolae Labis)
Revăd din nou poiana primei amintiri -
Copilul care am fost eu spre mine vine,
Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri...
- Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine...
Şi mă priveşte cu o candidă trufie,
În jur se leagănă-al pădurii verde cerc,
Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie
- Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?
(Nicolae Labis)
Gandul...pustiu...totusi..mister...
Practic,gandul imi era pustiu
Mana ta, statea usor pe umarul meu
Iar buzele,mele se asezau usor,pe buzele tale
Ca doi magneti,cu poli diferiti
Inima mea,era atrasa de a ta
Razele soarelui,imi patrunsese
In inima ingetata,si tare ca o piatra
Totul,incepuse sa ia contur
Toata legenda,noastra a prins tot ghemul de ata
Care statea sa se rupa,in orice moment
Misterul,nostru parea in umbra
Dar,nu uitam ca ce-a fost ieri a fost istorie
Iar maine,va fi un mister.
Mana ta, statea usor pe umarul meu
Iar buzele,mele se asezau usor,pe buzele tale
Ca doi magneti,cu poli diferiti
Inima mea,era atrasa de a ta
Razele soarelui,imi patrunsese
In inima ingetata,si tare ca o piatra
Totul,incepuse sa ia contur
Toata legenda,noastra a prins tot ghemul de ata
Care statea sa se rupa,in orice moment
Misterul,nostru parea in umbra
Dar,nu uitam ca ce-a fost ieri a fost istorie
Iar maine,va fi un mister.
Mesaj pt cei ce nu stiu nimic despre dragostea la prima vedere!
Iubite "fan vot negativ"....o iubire la prima vedere se stinge cum s-a aprins..da..daca te gandesti la acea persoana o ora!Cand dureaza luni...si totusi se termina...motivele sunt cu totul altele...probabil ffff obiective!Si eu...pot intelege!
vineri, 8 octombrie 2010
Rugă
Ajută-mă să plâng şi să mă rog,
Să îmi privesc destinul inorog
Cu steaua-n frunte răsucită corn
Spre care-n vis mulţimile se-ntorn;
Ajută-mă să plâng şi să îndur
Dispreţul laudei ce creşte-n jur
În ochii lacomi, fără de noroc;
Ajută-mă să plâng şi să mă rog,
Ajută-mă să blestem şi să plâng
Lumea supusă ochiului meu stâng,
Ajută-mă să plâng şi să accept
Lumea ascunsă ochiului meu drept;
Ajută-mă să plâng şi să suport
Catapeteasma ochiului tău mort
Şi nemaidesluşitul paradis
Strivit în ochiul tău închis.
(Ana Blandiana)
Ajută-mă să plâng şi să mă rog,
Să îmi privesc destinul inorog
Cu steaua-n frunte răsucită corn
Spre care-n vis mulţimile se-ntorn;
Ajută-mă să plâng şi să îndur
Dispreţul laudei ce creşte-n jur
În ochii lacomi, fără de noroc;
Ajută-mă să plâng şi să mă rog,
Ajută-mă să blestem şi să plâng
Lumea supusă ochiului meu stâng,
Ajută-mă să plâng şi să accept
Lumea ascunsă ochiului meu drept;
Ajută-mă să plâng şi să suport
Catapeteasma ochiului tău mort
Şi nemaidesluşitul paradis
Strivit în ochiul tău închis.
(Ana Blandiana)
Tu treci
Tu treci prin ceaţă
Şi eu ştiu că treci,
Şi e destul ca norii
Să nu-mi mai pară reci
Sicrie fără saţiu
Umflându-se să-ncapă
Întreaga omenire
În pulberea de apă,
Inconsistent şi acru
Dospindu-se-n văzduh.
Tu treci prin ceaţă:
Clar şi-nalt, un duh
Ordonator de sensuri,
Scoţând din moarte lumi
Ce tremură uimite
Pe când uşor le-ndrumi
Ţinându-le de umeri
Să nu le fie frică:
Tu treci prin ceaţă
Şi-ochiul tău despică
Logice pârtii-n
Haosul de veci;
Tu treci, iubire,
Şi eu ştiu că treci...
(Ana Blandiana)
Şi eu ştiu că treci,
Şi e destul ca norii
Să nu-mi mai pară reci
Sicrie fără saţiu
Umflându-se să-ncapă
Întreaga omenire
În pulberea de apă,
Inconsistent şi acru
Dospindu-se-n văzduh.
Tu treci prin ceaţă:
Clar şi-nalt, un duh
Ordonator de sensuri,
Scoţând din moarte lumi
Ce tremură uimite
Pe când uşor le-ndrumi
Ţinându-le de umeri
Să nu le fie frică:
Tu treci prin ceaţă
Şi-ochiul tău despică
Logice pârtii-n
Haosul de veci;
Tu treci, iubire,
Şi eu ştiu că treci...
(Ana Blandiana)
 | Astăzi ne despărţim Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim. Stând la început de anotimp fermecat, astăzi ne despărţim cum s-au despărţit apele de uscat. Totul e atât de firesc în tăcerea noastră. Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie ... Alături, umbra albastră pentru adevăruri gândite stă mărturie. Nu peste mult tu vei fi azurul din mări, eu voi fi pământul cu toate păcatele. Păsări mari te vor căuta prin zări ducând în guşă mireasmă, bucatele. Oamenii vor crede că suntem duşmani. Între noi, lumea va sta nemişcată ca o pădure de sute de ani plină de fiare cu blană vărgată. Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape şi că, seara, sufletul meu, ca ţărmul care se modelează din ape, ia forma uitată a trupului tău ... Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim. Stând la început de anotimp fermecat, astăzi ne despărţim cum s-au despărţit apele de uscat. Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt, eu voi fi soarele negru, pământul. Nu peste mult are să bată vânt. Nu peste mult are să bată vântul ... |
joi, 7 octombrie 2010
Iertarile
tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă
că ochii mei sunt când senini când verzi
că port ninsori sau port noroi pe tâmplă
ai să mă ierţi altfel ai să mă pierzi
văd lumea prin lunete măritoare
şi vad grădini cu arme mari de foc
sub mâna mea deja planeta moare
şi în urechi am continentul rock
ai să ma ierţi că sunt labilitate
că trec peste extreme fulgerând
ai să mă ierţi preablânda mea de toate
eu sunt nemuritorul tău de rând
ai să ma ierţi că nu pot fără tine
şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi
mie pierzându-te-mi va fi mai bine
eu tristul cel mai liber dintre toţi
şi cum se-ntâmplă moartea să le spele
pe toate-nobilându-le fictiv
ai să te-apleci deasupra morţii mele
şi tot ai să mă ierţi definitiv
ai să mă ierţi în fiecare noapte
şi-am să te mint în fiecare zi
şi cât putea-va sufletul să rabde
cu cât îţi voi greşi te voi iubi
(Paunescu)
că ochii mei sunt când senini când verzi
că port ninsori sau port noroi pe tâmplă
ai să mă ierţi altfel ai să mă pierzi
văd lumea prin lunete măritoare
şi vad grădini cu arme mari de foc
sub mâna mea deja planeta moare
şi în urechi am continentul rock
ai să ma ierţi că sunt labilitate
că trec peste extreme fulgerând
ai să mă ierţi preablânda mea de toate
eu sunt nemuritorul tău de rând
ai să ma ierţi că nu pot fără tine
şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi
mie pierzându-te-mi va fi mai bine
eu tristul cel mai liber dintre toţi
şi cum se-ntâmplă moartea să le spele
pe toate-nobilându-le fictiv
ai să te-apleci deasupra morţii mele
şi tot ai să mă ierţi definitiv
ai să mă ierţi în fiecare noapte
şi-am să te mint în fiecare zi
şi cât putea-va sufletul să rabde
cu cât îţi voi greşi te voi iubi
(Paunescu)
miercuri, 6 octombrie 2010
As vrea pentru o noapte...doar!!!
Poate eu, poate tu, cand spui da, cand spui nu
Cine oare-a iubit mai mult, nu vom sti niciodata
Poate tu, poate eu, poate sufletul meu
N-a stiut sa raspunda vreodata
Spune-mi , dragul meu, spune-mi
Spune-mi ca-s cea mai frumoasa din lume si ca nu m-ai uitat
Spune-mi , dragul meu, spune-mi
Spune-mi ca nimeni n-a fost langa tine de cand am plecat
Ai mintit, am mintit,
Ai plecat, am venit
Si cine oare-a iubit mau mult
Nu vom sti niciodata
Poate tu, poate eu,
Ne intoarcem mereu
La iubirea ce n-a fost vreodata
Anii ce au trecut m-au adus inaipoi
In noptile reci cu furtuna si ploi
As vrea pentru-o noapte doar
Sa uitam clipa grea
Durerea ce o las ïn urma mea....
Cine oare-a iubit mai mult, nu vom sti niciodata
Poate tu, poate eu, poate sufletul meu
N-a stiut sa raspunda vreodata
Spune-mi , dragul meu, spune-mi
Spune-mi ca-s cea mai frumoasa din lume si ca nu m-ai uitat
Spune-mi , dragul meu, spune-mi
Spune-mi ca nimeni n-a fost langa tine de cand am plecat
Ai mintit, am mintit,
Ai plecat, am venit
Si cine oare-a iubit mau mult
Nu vom sti niciodata
Poate tu, poate eu,
Ne intoarcem mereu
La iubirea ce n-a fost vreodata
Anii ce au trecut m-au adus inaipoi
In noptile reci cu furtuna si ploi
As vrea pentru-o noapte doar
Sa uitam clipa grea
Durerea ce o las ïn urma mea....
Noi cei adevarati suntem iubire pura,lumina pura
Într-o zi, când a adormit într-o peşteră, el a visat că şi-a văzut propriul corp adormit. A ieşit din peşteră în noaptea cu lună nouă. Cerul era senin, iar el putea vedea milioane de stele. Apoi ceva s-a petrecut în interiorul său, ceva care i-a transformat viaţa pentru totdeauna. El şi-a privit mâinile, şi-a simţit corpul, iar apoi şi-a auzit propria voce spunând: „Sunt făcut din lumină; sunt făcut din stele”.
A privit din nou la stele şi a realizat că nu stelele sunt cele care creează lumina, ci lumina creează stelele. „Totul este făcut din lumină; eu sunt făcut din stele, a spus el, şi spaţiul dintre ele nu este gol”. Şi a ştiut că tot ceea ce există este o fiinţă vie, iar lumina este mesagerul vieţii, deoarece este vie şi conţine în ea toate informaţiile.
Apoi a conştientizat că şi el era făcut din stele, deşi nu părea una cu acele stele. „Sunt în stele şi între ele”, a gândit el. Atunci, el s-a numit tonal, iar lumina dintre stele nagual, şi a ştiut că tot ceea ce creează armonia şi spaţiul dintre cele două este Viaţa sau Intenţia. Fără Viaţă, tonal-ul şi nagual-ul nu ar putea exista. Viaţa este forţa Absolutului, a Supremului, a Celui care a creat totul.
Iată deci ce a descoperit el: totul în existenţă este o manifestare a fiinţei vii pe care o numim Dumnezeu. Totul este Dumnezeu. Şi a ajuns la concluzia că percepţia umană este doar lumina ce percepe lumina. El a văzut că materia este o oglindă - totul este o oglindă care reflectă lumina şi creează imaginile acelei lumini - dând naştere lumii iluziei, Visul, care seamănă cu un fum ce nu ne permite să vedem cine suntem cu adevărat. „Noi, cei adevăraţi, suntem iubire pură, lumină pură”, a spus el.
Această realizare i-a transformat viaţa. Dintr-o dată, el a ştiut cine este cu adevărat, s-a uitat în jur la ceilalţi oameni şi la restul naturii şi a rămas uimit de ceea ce a văzut. El s-a regăsit pe el însuşi în tot ceea ce exista - în fiecare fiinţă umană, în fiecare animal, în fiecare pom, în apă, în ploaie, în nori, în pământ. Şi a văzut că viaţa amestecă tonal-ul cu nagual-ul în diferite moduri pentru a crea miriade de manifestări ale Vieţii.
În acele câteva momente el a înţeles totul. Era foarte emoţionat şi inima sa era plină de pace. Cu greu putea să aştepte pentru a le spune şi prietenilor săi ceea ce descoperise. Dar cum ar fi putut explica toate acestea în cuvinte? A încercat să le spună ce a descoperit şi celorlalţi, dar ei nu-1 puteau înţelege. Ei puteau vedea doar că se transformase, că din vocea şi din ochii săi radia ceva extraordinar. Au observat că el nu mai judeca pe nimeni şi nimic. El devenise altfel.
Putea înţelege pe oricine foarte bine, dar nimeni nu-1 putea înţelege pe el. Ei credeau că el era o încarnare a lui Dumnezeu, dar el zâmbea când auzea aceasta şi apoi spunea: „Este adevărat. Eu sunt Dumnezeu. Dar şi voi sunteţi Dumnezeu. Suntem la fel, voi şi cu mine. Suntem imagini ale luminii.
Suntem una cu Dumnezeu”. Dar nici aşa oamenii nu-1 înţelegeau.
El a descoperit că el era o oglindă pentru restul persoanelor, o oglindă în care el se putea vedea pe sine. „Oricine este o oglindă”, a spus el. El s-a văzut în ceilalţi, dar nimeni nu 1-a văzut pe el. Şi astfel, a conştientizat că toată lumea visa, dar fără a fi conştientă de acest lucru, fără a şti cine sunt ei cu adevărat. Ei nu-1 puteau vedea pe el în ei înşişi deoarece exista un perete de ceaţă sau de fum între oglinzi. Şi peretele de ceaţă era creat de interpretarea imaginilor luminii - Visul oamenilor.
Apoi, a ştiut că va uita curând tot ceea ce învăţase. Dorind să-şi amintească de-a pururi viziunea pe care a avut-o, s-a decis să-şi spună Oglinda Fumurie, astfel încât întotdeauna să ştie că materia este o oglindă, iar fumul este cel care ne împiedică să ştim cine suntem cu adevărat. El a spus: „Sunt o Oglindă Fumurie, deoarece mă văd pe mine în fiecare dintre voi, dar noi nu ne recunoaştem unul pe celălalt din cauza fumului dintre noi. Acel fum este Visul, iar oglinda eşti tu, visătorul”.
extras din Cele Patru Legaminte - Miguel Ruiz
marți, 5 octombrie 2010
Cea mai frumoasă poveste de iubire din literatura română
Gândind la frumoasa lor poveste de dragoste, cred că puţine sunt femeile care să nu fi visat să fie iubite ca Veronica, şi puţini bărbaţii care să nu fi visat să întâlnească iubirea întruchipată într-o femeie asemenea ei.
Iubirea dintre acest “înger blond”, Veronica şi Eminescu a fost mare, adâncă, a învins totul şi a reuşit să existe dincolo de răutăţile unor oameni care îi voiau despărţiţi. Iubirea tuturor a fost eclipsată de acea mare iubire a unui “chip de înger drăgălaş”. Eminescu, poetul-om, a fost fascinat de frumuseţea feminină a Veronicăi. Au fost şi câteva “focuri de paie” stârnite de Cleopatra Lecca-Poenaru sau de Mite Kremnitz, dar chipul Veronicăi le-a sters repede urma. Fata ei, Virginia Gruber scria : “Mama a fost plină de viaţă, plină de farmec, frumoasă, doamnă perfectă şi avea o voce superbă. În societatea aleasă pe care o vizita, din cauza acestor calităţi superioare, făcea umbră întotdeauna în jurul celorlalte femei”.
Nemuritoarea muză eminesciană s-a născut în Năsăudul ardelean în ziua de 22 aprilie 1850, în acelaşi an în care la Ipoteşti s-a născut “Luceafărul poeziei româneşti”, Mihai Eminescu. Tatăl Veronicăi, Ilie Câmpeanu, a fost un erou al luptelor conduse de Avram Iancu şi a murit în urma rănilor căpătate în luptă. Mama, Ana, rămasă văduvă, s-a mutat cu cei doi copii la Tg. Neamţ, apoi la Roman şi, în sfârşit, la Iaşi. Veronica a primit la naştere numele mamei ei, Ana, dar ea şi-a schimbat numele în cursul primar şi astfel a devenit Veronica. A fost un copil crescut în răsfăţul dragostei de mamă, deşi au trăit înfruntând multe nevoi materiale. Ea a urmat şcola primară şi cursurile gimnaziale la Iaşi, la Scoala Centrală, unde a fost bursieră. A fost o elevă excepţională, dând dovadă de o înteligenţă deosebită. A terminat şcoala în 1863 şi pe certificatul ei de absolvire este trecut calificativul “eminentă”. La examenul final a asistat rectorul Universităţii din Iaşi, profesorul universitar Ştefan Micle, ardelean de origine. El a fost vrăjit de frumuseţea, inocenţa şi inteligenţa ei şi, deşi era mai în vârstă cu 30 de ani, a cerut-o în căsătorie. La insistenţele mamei sale, peste un an, frumoasa şi tânăra Veronica, devine respectabila doamnă Micle, la numai 14 ani.
În tinereţea mea, am văzut-o pe Veronica cu ochii minţii, în ziua cununiei, timp de patru ani, aproape zi de zi, de câte ori intram sau ieşeam pe poarta şcolii ca profesoară, ori când îmi aruncam privirile pe fereastră. In faţa şcolii, pe acea străduţă foarte strâmtă. In centrul oraşului Cluj, se află bisericuţa “Bob” pe al cărui gard din zid gros şi purtând patina vremii, era o plăcuţă comemorativă. Pe ea sta scris că la această biserică, Veronica şi Ştefan Micle au fost cununaţi de preotul Ioan Pamfil, în data de 7 august 1864. Şi de câte ori nu m-a purtat gândul pe firul vieţii acestei femei cu un destin atât de deosebit, la tulburătoarea, fascinanta şi scurta ei viaţă!
A fost o soţie bună şi o mamă iubitoare. Pe soţul ei nu l-a iubit, dar nici nu l-a urât sau detestat, ci l-a respectat şi l-a preţuit ca om şi ca intelectual. Fiicelor ei, Valeria şi Virginia, le-a dat o educaţie aleasă şi le-a crescut cu dragoste, aşa cum fusese crescută şi ea de mama ei. Valeria a fost solistă de operă şi i se spunea “Privighetoarea Iaşului”, iar Virginia a studiat ştiinţele. Amândouă au scris poezii.
Veronica dispreţuia distracţiile uşoare şi festivităţile, pe care le ocolea, cu toată poziţia socială înaltă pe care o avea. Urmând sugestia lui Maiorescu că Veronica ar fi născută pentru a zăpăci destinele marilor bărbaţi, diferiţi istorici literari, biografi şi publicişti, în cursa pentru spectaculos, au creat Veronicai Micle efigia unei femei uşuratice, nestatornice şi indiferentă la sentimentele înalte ale poetului. Realitatea a fost tocmai invers, dar clişeul impus de o societate nedreaptă, grăbită şi superficială este greu de înlăturat cu toate dovezile incontestabile. Muza lui Eminescu nu a fost o femeie uşoară, nu era dornică de petreceri. Ea şi-a jertfit toată tinereţea familiei şi s-a preocupat atent de educaţia fiicelor ei. A făcut parte din societăţi de caritate, iar în timpul războiului de independenţă, a fost soră de caritate voluntară.
Dragostea dintre ea şi Eminescu a fost castă până la moartea lui Ştefan Micle (1879). Abia după moartea acestuia, după 7 ani de când s-au cunoscut, Eminescu i se adresează pe nume într-o scrisoare. Când i s-a permis, pe Eminescu l-a îngrijit cu multă devoţiune şi a participat la suferinţa lui cu toată fiinţa ei. Pe Eminul ei, cum îi plăcea să îl alinte, l-a iubit cu o dragoste profundă. Oricâtă răutate ar nutri cineva, nu se poate să nu se lase cuprins de tonul ars de iubire care se desprinde din scrisorile ei şi din poeziile pe care i le-a dedicat lui Eminescu, şi în marea majoritate, îi sunt dedicate lui. Poeziile ei sunt un adevarat jurnal de iubire, trecând prin toata gama de sentimente. Dragostea ei a fost atât de mare, încât l-a urmat pe Eminescu şi dincolo de pragul pământesc. A lăsat în urma ei două fete, pentru a-şi împlini destinul de iubită, săvârşind “nunta in cer”, infinit mai durabilă decât căsătoria cu acte.
Pe Eminescu l-a cunoscut în martie 1872, la Viena, unde se afla pentru un tratament. Il cunoştea doar după nume, numai după câteva poezii publicate. Tânăra Veronica, cu toate că era căsătorită, avea doua fetiţe, îşi respecta soţul, simţea că îi lipseşte o atmosferă veselă şi o iubire ideală învăluită în mister. Ea trăieşte acum primii fiori ai dragostei şi se comportă ca orice fată la vârsta ei. “Galopul biografiilor – cum zice Tia Şerbănescu – nu modifică vârstele organismului oricât le-ar brusca”. Legile firii nu ţin cont de convenienţele sociale. Veronica se afla la prima ei iubire aproape adolescentină, şi ca orice adolescent sau tânăr, ascultă această chemare, dincolo de orice raţiune. Cu un tact deosebit, ea va şti totuşi, ca în acelaşi timp să îşi respecte soţul şi familia, dar şi să dea frâu liber unei iubiri romantice. Până la moartea soţului ei, iubirea lor a fost pură şi neîntinată.
Intre ea şi Eminescu s-a născut o frumoasă idilă la Viena, care peste timp se va transforma în iubire profundă şi va continua apoi cu mici întreruperi până la moarte, şi chiar dincolo de graniţile vieţii, căci, cine ştie dacă nu se continuă frumoasa lor iubire în alte zări, într-o altă dimensiune, dincolo de coloana infinitului, dincolo de răutăţile celor care le-au stat împotrivă. Virginia, fiica Veronicai, scria despre mama ei: “l-a iubit pe Eminescu cu o iubire nemărginită. Împrejurările şi oamenii au făcut ca ei să nu fie uniţi niciodată. Veronica a refuzat cererea în căsătorie a mai multor pretendenţi, preferand să rămână “muza unui geniu, decât soţia unui prinţ”, aşa cum a afirmat ea.
Pe Veronica a atras-o, nu gloria, ci talentul pe care l-a intuit cu o mare precizie, egală cu cea a lui Maiorescu. Cu toate ca Eminescu publicase doar câteva poezii, intuiţia perfecta a Veronicai a facut-o să înţeleagă din capul locului ce valoare au. Ea l-a numit pe Eminescu poetul-geniu, înaintea altora, cam în acelaşi timp cu Maiorescu, dar cu mai multă fervoare. Chiar numai pentru intuiţia ei fără greş, ar trebui să îi recunoaştem inteligenţa şi calitatea gustului artistic. Eminescu, îndrăgostindu-se de frumoasa, spirituala, cultivata Veronica, cea plină de mister şi poezie, romantică şi provocatoare, îşi va întrerupe studiile şi se va întoarce la Iaşi ca să fie aproape de “dulcea minune”, “îngerul blond”. El îi dedică poezii eminente, iar ea îi dedică delicate versuri. O vizita în salonul ei de poezie sau se întâlneau sub teiul de la Copou. Când nu se puteau întâlni, comunicau prin scrisori. Ştefan Micle era îngăduitor cu această situaţie, având încredere în soţia lui, accepta ca Veronica să fie muza unui poet de geniu, aşa cum Laura a fost pentru Petrarca. Veronica şi-a înţeles din capul locului menirea. Şi-a asumat acest destin şi apoi l-a desăvârşit în chipul cel mai fericit posibil. Câte femei ar fi făcut asta?
Eminescu şi-a dat seama chiar de la început că Veronica întruchipează idealul feminin pe care l-a visat. El îi scria: “Adormind aseară cu gândul la tine şi deşteptându-mă dimineaţa tot cu el, aş putea să îţi scriu toată ziua fără să obosesc, dacă cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu ştiu de ce, orice lucru, chiar şi acelea care nu au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine. Ce ai tu de împărţit cu teii, cu florile şi frunzele de tei? Poate unde eşti aşa de dulce, ca mirosul frunzelor acestora. Şi dacă se întâmplă pe tine să te văz,/ Desigur că la noapte un tei am să visez./ Şi dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,/ Desigur toată noaptea visez la ochii tăi”.
Veronica îi răspundea: “Imbătată de florile teiului, de vorbele ademenitoare şi dulci, de tot ce ne înconjoară, acolo pe bancă la Copou, mă credeam lângă tine cea mai fericită femeie”. Eminescu o iubea cu patos, cu putere şi cu sinceritate. “Mi-e dor de tine, moţule ce esti, femeie gentilă şi dulce, inteligentă şi radioasă, frumuseţea frumuseţilor şi floarea florilor”.
Eminescu se adresa iubitei cu apelative ca: “Scumpa mea amică, Dulcea mea doamnă, Măi îngeraşule, Dulce şi dragă Cuţa, Draga mea copilă, Stimabilă doamnă şi respectată mea amică, Doamna mea, Dulcea mea Veronică, Draga, dulcea şi îngereasca mea Cuţă, Momoţi dragă, Draga mea Veronicuţa, Draga mea Nicuţa, Măi Momoţelule, Dragă şi mititica mea Moţi, Fetiţule dragă, Dragul meu bobocel moţat, Măi ramură de liliac”. Veronica îi răspundea: “Miţule iubit şi al meu scump şi drăgalaş, Miţule, Băiet iubit şi drăgalaş, Eminul meu, Eminescul meu iubit, Scumpul meu Eminescu”.
Când Ştefan Micle s-a stins din viaţă, a lăsat-o pe Veronica şi pe cele două fetiţe fără sprijin material. Veronica i-a scris lui Eminescu: “Toţi duşmanii or să se bucure de moartea lui Micle, crezând că aceasta bucurie se reflectă şi în sufletul meu. Dar nu. Sentimentul care mă călăuzeste în acest moment este cu totul altul”.
Prima persoană care a aflat despre marea lor dragoste, a fost confidentul lui Eminescu, Titu Maiorescu. La început nu s-a opus. A considerat că fiecare poet trebuie să aibă muza lui. Mai târziu, când Eminescu şi-a mărturisit intenţia de a se căsători cu Veronica, Maiorescu s-a folosit de autoritatea lui opunându-se căsătoriei. Se temea că această împlinire îi va aduce fericirea supremă şi atunci nu ar mai fi avut motiv “să plângă aşa frumos”. Din dragostea lui pentru Veronica se “naşteau” poezii geniale pe care poetul le dedica muzei sale.
Într-o scrisoare din 1882, Eminescu îi scria: “Tu ai fost şi eşti viaţa mea, cu tine s-a început şi s-a incheiat şi dacă nu traiesc pentru a gandi măcar la tine, nu am la ce trăi”. „Nu voi iubi niciodată altă femeie şi tu rămâi în mintea mea şi în sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vieţii mele, singura mea aspiraţie, şi viaţa cu tine, singura mea speranţă”. Eminescu o prezenta pe stradă amicilor lui drept logodnica sa.
Cercul “Junimea” s-a opus ostentativ. Maiorescu afirma că “nu merită această cinste”, deoarece ar fi o “uşuratică”. Pe deasupra este “o femeie fără avere”. Probabil Maiorescu nu i-a putut ierta Veronicăi faptul că la 14 ani, depusese mărturie împotriva lui într-un proces de moralitate. Eminescu şi Veronica nu s-au căsătorit deşi erau legaţi printr-o puternică dragoste şi o sumă de afinităţi. Neîmplinirea căsătoriei a adus după sine o mare tragedie. Moartea i-a răpit prematur.
Veronica i-a închinat şi ea frumoase şi delicate versuri adunate în volumul “Poezii” în 1887. Eminescu era încântat de acest volum. “Cartea ei e veşnic nouă pentru mine. Ce frumoase versuri întâlneşti în cărticica asta”. Chiar dacă aceste poezii îi erau dedicate, Eminescu nu era omul care să făcă concesii pe această linie, el era sincer în aceste aprecieri. Cele mai valoroase poezii oglindesc dragostea ei, ca un adevărat jurnal poetic de dragoste, cuprinzând toată gama de sentimente: bucurii, supărări, momente pasionale, revolte, temeri, mărturisiri, împăcări. Versurile ei parcă stabilesc o complicitate cu cititorii. Au valoarea sincerităţii şi a unei graţii de necontestat: „De câte ori am tresărit/ La fiece mişcare,/ Crezând că poate vei veni/ O, dulce alinare.// De câte ori am plâns/ Văzând că noaptea vine/ Şi lampa singură s-a stins,/ Iubite, fără tine//” (Lampa).
Dacă nu ar fi avut decât meritul de a fi muza lui Eminescu, Veronica ar trebui veşnic venerată. Dar ea a fost mai mult decât atât, a fost un om minunat şi o scriitoare cu mijloace de expresie delicate. Veronica este una dintre primele poete din literatura română. Tudor Vianu remarca cu obişnuitu-i discernământ: “Veronica Micle este primul poet eminescian, primul discipol al marelui poet, cu versuri stilizate şi tipizate în factură poetică a epocii, cu nimic mai prejos de cele ale tuturor poetilor care creaseră în aceeaşi vreme nivelul liric general”. N. Iorga a comparat-o cu “o eroină antică”, iar Duiliu Zamfirescu o considera “poeta unui cult”.
Volumul ce cuprinde corespondenţa dintre M. Eminescu si Veronica Micle şi poartă titlul “Dulcea mea doamna/ Eminul meu iubit”, cuprinde numeroase scrisori până acum necunoscute. Volumul acesta prezintă o spectaculoasă redimensionare a figurii Veronicăi Micle. Ni se dezvăluie o femeie superioară, inteligentă, cultivată, care l-a iubit şi înţeles pe Eminescu.
Referindu-se la puternica personalitate a Veronicăi Micle, George Munteanu spune: “Veronica dispune de infinite resurse proprii sexului ei pentru a-l ţine în neîntreruptă uimire şi în pornirea de a o adora. Are directitate de caracter, fire deschisă, fermecator comunicativă, menită să surprindă agreabil-tiranic prin toate manifestările ei. Atâtea cuvinte şi moduri întregi de exprimare, care în gura altei femei ar fi sunat trivial, la Veronica se salvează prin spontaneitate, firesc, autenticitate a trăirii. Este o copleşitoare feminitate prototipică în scrisul şi în felul ei de a fi, este acel “feminin”, atat de admirat, de cântat şi uneori blestemat de către bărbaţi. Veronica era deplin conştientă de toate acestea”.
Putea oare Eminescu să nu observe aceste valori feminine? Care altă femeie i-ar fi oferit mai mult şi în aşa fel ca să nu stârneasca ironiile unui şir nesfârşit de critici? Cum trebuia să arate acea femeie? Veronica a fost prima şi singura femeie care l-a iubit pe Eminescu.
Faţă de o fire atât de expansivă, temeinic ancorată în concret, ripostand cu măsuri adecvate la nedreptaţi, jicniri, bârfe, Eminescu se simţea oscilatoriu, la polul celălalt. “Neavând curajul vieţii, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am pus dorinţa de a fi a mea peste orice consideraţii şi peste orice cuvinte de cruţare aş fi vrut”. Firea tonica a Veronicăi era binefacatoare pentru Eminescu. “Eminescu al meu, singurul şi unicul obiect al dragostei mele, singurul si unicul obiect al durerii si fericirii mele, dacă între tine şi mine e dragoste, noi trebuie să binecuvântăm împreună ironia soartei. În mizeria asta a lumii trebuie să primim cu inimă bună o clipă de fericire pe care ne-o dă fatalitatea, cu toată ferocitatea ei razbunătoare”.
Tia Şebănescu a publicat un amplu eseu în România liberă în 1992 comentând cu multă competenţă şi mult fler feminin aura personalităţii Veronicăi Micle aşa cum se desprinde din corespondenta lor. Printre altele, ne spune: “Şi-a dozat foarte bine notele comportamentului. A ştiut să fie muza ideală: cochetă când trebuia, indiferentă când trebuia, fidelă mereu şi înfidelă din când în când, adică exact cât era necesar pentru ca această iubire să-şi găsească mereu prospeţimea, şi ca poezia să înflorească pe soluri noi, copleşitoare când se cuvenea şi, în fine, solidară şi în moarte. Pentru o femeie care se afla sub reflectoare ce-i cântăreau fiecare pas, s-a descurcat admirabil. A fost discretă şi delicată şi a ştiut să întreţină buna funcţionare a discernământului, observând reaua credintă. Iubirea lor s-a desfăşurat vrând-nevrând la scena deschisă, în care oricine se simţea îndreptăţit să intervină”.
Veronica a cântat necontenit două arii simultan – cea a femeii egală în iubire cu bărbatul şi cea a poetei subalterne marii poezii eminesciene: „Vârful nalt al piramidei, ochiul meu abia-l atinge./ Lângă-acest colos de piatră, vezi tu cât de mică sunt,/ Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,/ Al tau geniu peste veacuri rămânea-va pe pământ./ Şi doreşti a mea iubire. Prin iubire pân-la tine/ Să ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s-o leg./ Cum să fac! Cand eu micimea îmi cunosc atat de bine,/ Când mareaţa ta fiinţă, poate nici nu o-nţeleg” (Lui Eminescu). Sunt versuri pline de adoraţie şi de modestie, publicate în 28 august 1885. În această poezie, adevărat testament poetic, impresionează conştiinţa propriei micimi în faţa genialităţii poetului iubit, dar mai ales faptul că nu s-a sfiit s-o arate. Când Eminescu se îmbolnăveşte în 1883, Veronica spune: „Să pot întinde mâna, s-o pun pe fruntea ta,/ Încetul la o parte, şuviţele le-aş da./ Senină să rămâie, curată ca un crin,/ Icoană de iubire, la care mă închin”.
Scânteierile inteligenţei şi ale iubirii au facut-o pe Veronica să prevadă totul. Încă de la 27 de ani, pe o fotografie dăruită lui Eminescu nota urmatoarea dedicaţie: „Sufletul meu şi după moarte va căuta umbra poetului iubit”. În 1881 îi scria: “noi vom muri departe unul de altul, poate fără să ne plângem măcar unul pe altul”, apoi: “eu îţi voi aduce ca jertfă viaţa mea” (1882).
Şi Veronica şi-a ţinut jurământul de credinţă. Viaţa crudă şi nemiloasă, a făcut ca Eminescu să fie smuls din braţele îngerului de pază. Murind, el a luat şi viaţa Veronicăi cu sine, dăruindu-i nemurirea. La numai 50 de zile de la moartea lui Eminescu, la mânăstirea Văratec, Veronica îşi cheamă prietenii şi le citeşte dintr-un jurnal pe care îl alcătuise în ultimile zile, “Dragoste şi Poezie”. Acolo a transcris poeziile pe care i le dedicase lui Eminescu şi unele din cele care i-au fost dedicate ei, însoţindu-le cu comentarii. Şi-a procurat arsenic de la farmacie şi în timpul nopţii, acesta i-a adus sfârşitul. Ea a săvârşit un gest ca în antichitatea greaca, aşa cum a subliniat N. Iorga.
Şi astfel, în curtea bisericii “Sf. Ioan” din Văratec, îşi doarme somnul de veci cea mai frumoasă şi mai cultă femeie a vremii ei, muza poetului-geniu, Mihai Eminescu, departe de mormântul acestuia pentru care şi-a jertfit viaţa din iubire fără margini. Dar ei sunt legaţi pe vecie prin iubire, căci prin această dovadă supremă a Veronicăi, ea s-a legat de Eminescu şi în cer. Iubirea lor va trăi veşnic şi pe pământ prin cei care se apropie cu dragoste şi căldură de poeziile lor şi citindu-le corespondenţa, pătrunzându-se de iubirea care i-a unit. Tragedia finalului vieţii lor este copleşitoare: „Ce s-au ales din două vieţi?/ O mână de cuvinte,/ Căror abia le-or da un preţ/ Aducerile-aminte”.
Referindu-se la scurta ei viaţă, Tia Şerbanescu spune: „Te şi întrebi când a avut timp Veronica Micle în numai 39 de ani să fie o elevă strălucită, o voce căreia i s-a oferit angajamente într-o trupă de operă, martoră într-un proces ce i s-a intentat lui Maiorescu, o soţie ireproşabilă – din punctul de vedere a lui Ştefan Micle – mamă a două fiice (cărora le-a dat o bună educaţie), soră de caritate voluntară în războiul de independenţă, poetă şi traducătoare, o bună pianistă, o vaduvă cu necazuri financiare şi, mai presus de toate acestea, iubita pasionată şi inspirată a lui Eminescu”.
Poezia lui Eminescu este imposibil de înţeles fără Veronica Micle. Iubirea pentru Veronica s-a transformat într-o nota muzicală nelipsită din tot ceea ce se înţelege prin poezie de iubire eminesciană. Astfel ei au creat cea mai frumoasă poveste de iubire a literaturii române, trezind în sufletele cititorilor visul tainic de a întâlni o astfel de iubire.
Elena BUICĂ
Scisul..ca si vorbitul....poate linisti..durerile ..sufletesti
Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta
personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede ...
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.
(PALER)
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta
personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede ...
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.
(PALER)
Nimeni...
Sufar si nimeni nu ma intelege,
Plang si nimeni nu ma vede,
Tip si nimeni nu ma aude.
Inima mi-e ranita...
Plange in singuratate...
Ca tu esti prea departe...
Si incet incet simt cum sangele
Clocoteste in mine
Cum inima bate din ce in ce mai tare
Lacrimile-mi curg in nestire
Si sufletu-mi arde de moarte...
Durerea-mi apasa pieptul
Doare...dar doare asa placut...
Sange nu mai e...
Acum Tristetea imi curge prin vene...
Si viata incet, se scurge din mine
Iti vad chipul ptr cateva clipe
Esti aievea?
Sau esti doar o fantasma a trecutului,
Venita sa-mi bantuie visele,
Facandu-le mai dulci?
Ma apropii de tine
Dar brusc dispari
Atunci stiu ca n-ai fost decat o amagire,
Doar o amintire,
Un singur moment intr-un infinit de ani
O adiere de vant,
Un inger cazut...
(Autor: sweet_babby29@yahoo.com)
Plang si nimeni nu ma vede,
Tip si nimeni nu ma aude.
Inima mi-e ranita...
Plange in singuratate...
Ca tu esti prea departe...
Si incet incet simt cum sangele
Clocoteste in mine
Cum inima bate din ce in ce mai tare
Lacrimile-mi curg in nestire
Si sufletu-mi arde de moarte...
Durerea-mi apasa pieptul
Doare...dar doare asa placut...
Sange nu mai e...
Acum Tristetea imi curge prin vene...
Si viata incet, se scurge din mine
Iti vad chipul ptr cateva clipe
Esti aievea?
Sau esti doar o fantasma a trecutului,
Venita sa-mi bantuie visele,
Facandu-le mai dulci?
Ma apropii de tine
Dar brusc dispari
Atunci stiu ca n-ai fost decat o amagire,
Doar o amintire,
Un singur moment intr-un infinit de ani
O adiere de vant,
Un inger cazut...
(Autor: sweet_babby29@yahoo.com)
DESPARTIRE
....................... Ernest Maftei
Anume n-am venit!
Nici tu!
Ne-am intalnit
In acest tainic labirint
Cu facle stinse!
Eu ratacind!
Si tu!
Ne-am intalnit
Si s-a facut
Lumina!
Acum, cand inima mi-e plina
Tu pleci!
De ce nu stai ca sa-ti arat
Intunecatele poteci?
Si cate-aveam sati spun!...
Drum bun!
De te-oi striga
Nu te uita-ndarat,
Ca totu-i bine.
Facliile-s aprinse
Si-s la tine!
....................... Ernest Maftei
Anume n-am venit!
Nici tu!
Ne-am intalnit
In acest tainic labirint
Cu facle stinse!
Eu ratacind!
Si tu!
Ne-am intalnit
Si s-a facut
Lumina!
Acum, cand inima mi-e plina
Tu pleci!
De ce nu stai ca sa-ti arat
Intunecatele poteci?
Si cate-aveam sati spun!...
Drum bun!
De te-oi striga
Nu te uita-ndarat,
Ca totu-i bine.
Facliile-s aprinse
Si-s la tine!
Iubire,
Lucian Blaga
Iubesti - când ulciorul de-arama
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori si de toamna,
de foc, de-anotimpul din vine.
Iubesti - când suava icoana
ce-ti faci în durere prin veac
o tii înramata ca-n rana
stravechiului verde copac.
Iubesti - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânti sa culegi printre umbre
balaiul surâs al comorii.
Iubesti - când simtiri se desteapta
ca-n lume doar inima este,
ca-n drumuri la capat te-asteapta
nu moartea, ci alta poveste.
Iubesti - când întreaga faptura,
cu schimbul, odihna, furtuna
îti este-n aceeasi masura
si lava patrunsa de luna.
Lucian Blaga
Iubesti - când ulciorul de-arama
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori si de toamna,
de foc, de-anotimpul din vine.
Iubesti - când suava icoana
ce-ti faci în durere prin veac
o tii înramata ca-n rana
stravechiului verde copac.
Iubesti - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânti sa culegi printre umbre
balaiul surâs al comorii.
Iubesti - când simtiri se desteapta
ca-n lume doar inima este,
ca-n drumuri la capat te-asteapta
nu moartea, ci alta poveste.
Iubesti - când întreaga faptura,
cu schimbul, odihna, furtuna
îti este-n aceeasi masura
si lava patrunsa de luna.
Pleoape de apa
Intre noi doi
Această oglindă moale, nesigură
Astfel înclinată încât
Eu nu mă văd
Şi tu nu te vezi,
Dar te văd
Şi mă vezi,
Ochii ni se întâlnesc
Şi se încleştează
În zarea ei argintie.
Cât timp această oglindă
Va continua să fie
Şi să ne găzduiască
În visul ei afund,
Viaţa şi moartea
În care eşti, în care sunt,
Rămân doar poveşti
În care sunt, în care eşti.
(Ana Blandiana)
Intre noi doi
Această oglindă moale, nesigură
Astfel înclinată încât
Eu nu mă văd
Şi tu nu te vezi,
Dar te văd
Şi mă vezi,
Ochii ni se întâlnesc
Şi se încleştează
În zarea ei argintie.
Cât timp această oglindă
Va continua să fie
Şi să ne găzduiască
În visul ei afund,
Viaţa şi moartea
În care eşti, în care sunt,
Rămân doar poveşti
În care sunt, în care eşti.
(Ana Blandiana)
Ti-as spune..ceva....
Definiţia strigătului
Ţi-aş spune ceva,
despre noi,
despre zăpada de-afară,
despre dragostea mea.
Ţi-aş spune ceva,
orice,
numai să nu crească iarba tăcerii între noi.
Ţi-aş spune ceva,
ce-ai ştiut,
sau ce ştiu,
dar a-nceput să crească iarba tăcerii între noi
şi s-au rătăcit sunetele din cuvântul târziu.
Vă amintiţi ce povesteşte Dostoievski despre minutele petrecute în faţa plutonului de execuţie? Despărţise, dacă ţin bine minte, acele minute în mai multe părţi. O parte pentru a-şi lua rămas bun în gând de la prieteni. O parte pentru a-şi aminti viaţa. Şi o parte pentru a privi cum soarele pe tabla unei cupole... Poate că trebuie să simţi sudoarea morţii ca să înţelegi, într-adevăr, cât de frumoasă e o cupolă care străluceşte. Pe care, altfel, o priveşti întrebându-te cât e de veche sau în ce stil e construită. Sau pur şi simplu n-o observi deloc. Şi poate că e o lege a compensaţiilor în toate. Cei care speră sunt tocmai cei care au cea mai mare nevoie de speranţă. La ce e bună speranţa pentru cel care are totul? În schimb, unul ca mine trebuie să creadă că orice rău are o limită. Inclusiv pustiul...
Viata pe un peron
(Octavian Paler)
Ţi-aş spune ceva,
despre noi,
despre zăpada de-afară,
despre dragostea mea.
Ţi-aş spune ceva,
orice,
numai să nu crească iarba tăcerii între noi.
Ţi-aş spune ceva,
ce-ai ştiut,
sau ce ştiu,
dar a-nceput să crească iarba tăcerii între noi
şi s-au rătăcit sunetele din cuvântul târziu.
Vă amintiţi ce povesteşte Dostoievski despre minutele petrecute în faţa plutonului de execuţie? Despărţise, dacă ţin bine minte, acele minute în mai multe părţi. O parte pentru a-şi lua rămas bun în gând de la prieteni. O parte pentru a-şi aminti viaţa. Şi o parte pentru a privi cum soarele pe tabla unei cupole... Poate că trebuie să simţi sudoarea morţii ca să înţelegi, într-adevăr, cât de frumoasă e o cupolă care străluceşte. Pe care, altfel, o priveşti întrebându-te cât e de veche sau în ce stil e construită. Sau pur şi simplu n-o observi deloc. Şi poate că e o lege a compensaţiilor în toate. Cei care speră sunt tocmai cei care au cea mai mare nevoie de speranţă. La ce e bună speranţa pentru cel care are totul? În schimb, unul ca mine trebuie să creadă că orice rău are o limită. Inclusiv pustiul...
Viata pe un peron
(Octavian Paler)
Rugă pentru părinţi
Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.
Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.
Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.
Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.
Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.
Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.
E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,
Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.
(Adrian Paunescu)
Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.
Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.
Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.
Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.
Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.
Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.
E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,
Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.
(Adrian Paunescu)
Citatul zilei 05.10.2010
Saracii nu pot da vina pe guvern ca sunt saraci, trebuie doar sa inveti, sa te educi iar apoi totul tine de destin. - Charles Barkley
luni, 4 octombrie 2010
Băsescu a scris şi recitat o poezie pentru mama sa
Băsescu a scris şi recitat o poezie pentru mama sa
Deasupra-ti cerul se inalta
Si de pe el privesc in jos,
Sute de stele ce-l admira
Pe bravul om prietenos’.
Dar dupa luni de mers pe-ntinderea albastra,
Intors din nou la tarmul tau iubit,
Ai alergat grabit spre casa,
Sa vezi iar chipul mamei fericit.
Casa era pustie si cernita (a continuat presedintele, in timp ce-si privea in ochi amfitrionii)
Si ai plecat in Cer, spre cimitir,
Ca sa asezi in tarana proapsat ravasita
Un trandafir, trei lacrimi s-un sarut.’
‘La capul mamei ce murise trista
Cu gandul la copilul ce-a crescut’.
(http://webtv.realitatea.net/actual/basescu-a-scris-si-recitat-o-poezie-pentru-mama-sa)
Deasupra-ti cerul se inalta
Si de pe el privesc in jos,
Sute de stele ce-l admira
Pe bravul om prietenos’.
Dar dupa luni de mers pe-ntinderea albastra,
Intors din nou la tarmul tau iubit,
Ai alergat grabit spre casa,
Sa vezi iar chipul mamei fericit.
Casa era pustie si cernita (a continuat presedintele, in timp ce-si privea in ochi amfitrionii)
Si ai plecat in Cer, spre cimitir,
Ca sa asezi in tarana proapsat ravasita
Un trandafir, trei lacrimi s-un sarut.’
‘La capul mamei ce murise trista
Cu gandul la copilul ce-a crescut’.
(http://webtv.realitatea.net/actual/basescu-a-scris-si-recitat-o-poezie-pentru-mama-sa)
Venere şi madonă
Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.
Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,
A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.
Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Sufletu-mbătat de raze şi d-eterne primăveri,
Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind regină pintre îngerii din cer
Şi-a creat pe pânza goală pe Madona dumnezeie,
Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,
Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.
Astfeli eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,
Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,
Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,
Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc.
Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie,
Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat,
Ş-am zvârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de poezie,
Şi paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat.
Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie
Fruntea îngerului-genic, îngerului-ideal,
Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal.
Dar azi vălul cade, crudo! dizmeţit din visuri sece,
Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ
Şi privesc la tine, demon, şi amoru-mi stin şi rece,
Mă învaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ!
Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune
De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martin
O fecioar-al cărei suflet era sânt ca rugăciunea,
Pe când inima bacantei e spasmotic, lung delir.
O, cum Rafael creat-a pe Madona dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,
Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin!
Plângi, copilă? - C-o privire umedă şi rugătoare
Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat-inima mea?
La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea,
Şi sărut a tale mâne, şi-i întreb de poţi ierta.
Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea,
A fost crudă şi nedreaptă, fără razim, fără fond.
Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti sântă prin iubire,
Şi ador pe acest demon cu ochii mari, cu părul blond.
(Mihai Eminescu)
Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.
Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,
A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.
Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Sufletu-mbătat de raze şi d-eterne primăveri,
Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind regină pintre îngerii din cer
Şi-a creat pe pânza goală pe Madona dumnezeie,
Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,
Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.
Astfeli eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,
Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,
Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,
Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc.
Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie,
Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat,
Ş-am zvârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de poezie,
Şi paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat.
Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie
Fruntea îngerului-genic, îngerului-ideal,
Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal.
Dar azi vălul cade, crudo! dizmeţit din visuri sece,
Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ
Şi privesc la tine, demon, şi amoru-mi stin şi rece,
Mă învaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ!
Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune
De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martin
O fecioar-al cărei suflet era sânt ca rugăciunea,
Pe când inima bacantei e spasmotic, lung delir.
O, cum Rafael creat-a pe Madona dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,
Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin!
Plângi, copilă? - C-o privire umedă şi rugătoare
Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat-inima mea?
La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea,
Şi sărut a tale mâne, şi-i întreb de poţi ierta.
Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea,
A fost crudă şi nedreaptă, fără razim, fără fond.
Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti sântă prin iubire,
Şi ador pe acest demon cu ochii mari, cu părul blond.
(Mihai Eminescu)
Imbratisarea-ti calda e..rasarit de soare...
Un sărut de început
ce în suflet s-a născut
un infinit de amintiri
mă face să zbor
cu aripi de dor
Du-mă iubire la cer...
cu aripile mă prinzi stingher
cu privirea-ţi de aur mă pierd printre nori
iar sunetul glasului tău e zumzet prin flori
Îmbrăţişarea-ti caldă e răsărit de soare
un vis ce mă îmbată cu chin şi cu ardoare
Mă pierd în trenul vieţii şi-alerg spre infint
şi alerg cu tine alături cu paşii de granit.
(Florina)
ce în suflet s-a născut
un infinit de amintiri
mă face să zbor
cu aripi de dor
Du-mă iubire la cer...
cu aripile mă prinzi stingher
cu privirea-ţi de aur mă pierd printre nori
iar sunetul glasului tău e zumzet prin flori
Îmbrăţişarea-ti caldă e răsărit de soare
un vis ce mă îmbată cu chin şi cu ardoare
Mă pierd în trenul vieţii şi-alerg spre infint
şi alerg cu tine alături cu paşii de granit.
(Florina)
Ea,speranta....
Cu aroma ei firavă, fragedă şi-mbietoare
Peste timp a dăinuit şi va dăinui mereu,
Printre flăcări colosale, valuri imense de mare,
Peste relele-omenirii, peste păcate şi greu,
Ea a supravieţuit şi-a rămas învingătoare,
Pe straturi de suferinţă, pe lacrimi fierbinţi de sânge,
Cu puterea ei divină, sfântă şi năucitoare
A rămas mereu aprinsă, nici iubirea n-o învinge,
Ea, speranţa tuturor în clipa ce va urma
Nu va muri niciodată, cu ea încă ne hrănim,
Mai avem încă speranţă, nimeni n-o poate curma,
Nimeni n-o poate ucide, încă sperăm şi iubim.
O,mama...
O, mama, dulce mama, din negura de vremi
Pe freamatul de frunze la tine tu ma chemi;
Deasupra criptei negre a sfantului mormant
Se scutura salcamii de toamna si de vant,
Se bat incet din ramuri, ingana glasul tau...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Cand voi muri, iubito, la crestet sa nu-mi plangi;
Din teiul sfant si dulce o ramura sa frangi,
La capul meu cu grija tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei sa cada a ochilor tai stropi;
Simti-o-voi odata umbrind mormantul meu...
Mereu va creste umbra-i, eu voi dormi mereu.
Iar daca impreuna va fi ca sa murim,
Sa nu ne duca-n triste zidiri de tintirim,
Mormantul sa ni-l sape la margine de rau,
Ne puna-n incaperea aceluiasi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sanul meu...
Mereu va plange apa, noi vom dormi mereu.
(Mihai Eminescu)
Pe freamatul de frunze la tine tu ma chemi;
Deasupra criptei negre a sfantului mormant
Se scutura salcamii de toamna si de vant,
Se bat incet din ramuri, ingana glasul tau...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Cand voi muri, iubito, la crestet sa nu-mi plangi;
Din teiul sfant si dulce o ramura sa frangi,
La capul meu cu grija tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei sa cada a ochilor tai stropi;
Simti-o-voi odata umbrind mormantul meu...
Mereu va creste umbra-i, eu voi dormi mereu.
Iar daca impreuna va fi ca sa murim,
Sa nu ne duca-n triste zidiri de tintirim,
Mormantul sa ni-l sape la margine de rau,
Ne puna-n incaperea aceluiasi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sanul meu...
Mereu va plange apa, noi vom dormi mereu.
(Mihai Eminescu)
Mesaj pentru presedinte...
A murit mama presedintelui Traian Basescu.Dumnezeu s-o odihneasca in pace!Grea pierdere pentru presedintele nostru.Din tot sufletul ii transmit condoleante...putere sa razbeasca in aceasta grea incercare.
Tanti Jenica s-a născut în localitatea Basarabi, într-o familie care avea nouă copii. La vârsta de 20 de ani, Elena s-a căsătorit cu Dumitru, fost muncitor, recrutat de Partidul Comunist Român pentru cariera militară. În momentul căsătoriei, Dumitru avea gradul de locotenent la unitatea de tancuri. Conform declarației senatorului Sergiu Nicolaescu, Dumitru Băsescu a fost la Sibiu coleg de şcoală militară cu Victor Stănculescu şi Vasile Milea, avansaţi în timpul regimului comunist la gradul de general, cu funcţii cheie în guvernul Constantin Dăscălescu.
Elena şi Dumitru au făcut doi copii, Mircea şi Traian (născut în 1951). Familia Băsescu a locuit în Iaşi, Bacău şi mai apoi în Constanţa.
Mama preşedintelui Traian Băsescu a rămas văduvă în anul 2002.
În urmă cu un an, mama preşedintelui a fost operată de cancer la sân la Institutul Oncologic Alexandru Trestiorean", din Capitală. După operaţie, Traian Băsescu a afirmat, la insistenţele jurnaliştilor: "Am eu grijă de mama mea. Mama e acasă la mine".
Preşedintele statului, Traian Băsescu, era foarte apropiat de mama sa, căreia i-a şi dedicat o poezie pe care a recitat-o într-o ediţie a emisiunii "Divertis - Serviciul Român de Comedie".
Un fragment din poezie:
Casa era pustie şi cernită
Şi ai plecat încet, spre cimitir,
Ca să aşezi în ţărâna încă proapsăt răvăşită
Un trandafir, trei lacrimi şi-un sărut,
La capul mamei ce murise tristă,
Cu gândul la copilul ce-a crescut".
(preluat din ADEVARUL)
"Elena Băsescu (81 ani), mama preşedintelui României, a decedat astăzi. Ea suferea de Alzhaimer.
Elena Băsescu sau "tanti Jenica", cum îi spuneau apropiaţii, era o femeie simplă şi locuia într-un apartament modest din cartierul Km 4 - 5 din Constanţa.
Elena şi Dumitru au făcut doi copii, Mircea şi Traian (născut în 1951). Familia Băsescu a locuit în Iaşi, Bacău şi mai apoi în Constanţa.
Mama preşedintelui Traian Băsescu a rămas văduvă în anul 2002.
În urmă cu un an, mama preşedintelui a fost operată de cancer la sân la Institutul Oncologic Alexandru Trestiorean", din Capitală. După operaţie, Traian Băsescu a afirmat, la insistenţele jurnaliştilor: "Am eu grijă de mama mea. Mama e acasă la mine".
Preşedintele statului, Traian Băsescu, era foarte apropiat de mama sa, căreia i-a şi dedicat o poezie pe care a recitat-o într-o ediţie a emisiunii "Divertis - Serviciul Român de Comedie".
Un fragment din poezie:
Casa era pustie şi cernită
Şi ai plecat încet, spre cimitir,
Ca să aşezi în ţărâna încă proapsăt răvăşită
Un trandafir, trei lacrimi şi-un sărut,
La capul mamei ce murise tristă,
Cu gândul la copilul ce-a crescut".
(preluat din ADEVARUL)
Un secret al tuturor Maeştrilor este să încetezi de a te mai răzgândi; alege în permanenţă acelaşi lucru.
Întorcându-ne deci şi recapitulând ceea ce mi-ai spus, se pare că ajung la aceste idei principale:
• Viaţa este un proces continuu de creaţie.
• Un secret al tuturor Maeştrilor este să încetezi de a te mai răzgândi; alege în permanenţă acelaşi lucru.
• Nu te lăsa înfrânt de un refuz.
• Noi „atragem către noi” ceea ce gândim, simţim şi spunem.
• Viaţa poate fi un proces de creaţie şi reacţie.
• Sufletul creează, mintea reacţionează.
• Sufletul înţelege ceea ce mintea nu poate să conceapă.
• Încetează de a încerca să-ţi dai seama de ce anume este „cel mai bine” pentru tine (cum poţi să câştigi cel mai mult, să pierzi cel mai puţin, să obţii ceea ce vrei) şi începe prin a acţiona conform a ceea ce simţi că ar fi Cine Eşti Tu.
• Sentimentele tale reprezintă adevărul tău. Cel mai bine pentru tine e ceea ce este adevărat pentru tine.
• Gândurile nu sunt sentimente; ele sunt mai degrabă idei despre cum „ar trebui” să simţi. Când gândurile şi sentimentele devin confuze, adevărul se estompează şi se pierde.
• Ca să te întorci la sentimentele tale, ieşi din minţi şi revino-ţi în simţiri.
• Din momentul în care îţi cunoşti adevărul, trăieşte-l.
• Sentimentele negative nu sunt câtuşi de puţin sentimente adevărate; ele sunt mai degrabă gândurile tale legate de ceva, în¬totdeauna bazate pe experienţa anterioară, a ta sau a altora despre tine şi ceilalţi.
• Experienţa anterioară nu este un indiciu al adevărului, întrucât Adevărul Pur este creat aici şi acum şi nu reprezintă o reconstituire.
• Pentru a schimba modul în care răspunzi la ceva, trăieşte în momentul prezent - momentul care ţi-a fost trimis şi care exista ca atare, înainte ca tu să emiţi un gând în legătură cu el... cu alte cuvinte, Fii Aici Acum, nu în trecut sau în viitor.
• Trecutul şi viitorul pot exista numai în gând. Momentul Prezent este Singura Realitate. Rămâi acolo.
• Caută şi vei găsi.
• Fă orice este nevoie ca să rămâi conectat cu Dumne¬zeu/Adevăr. Nu înceta să te rogi, să practici ritualuri, să meditezi, să citeşti, să scrii, să faci „orice îţi este de folos” ca să rămâi în le¬gătură cu Tot Ceea ce Este.
Cum ţi se pare până acum?
Grozav! Până acum e foarte bine. Ai prins ideea. Ei, ce zici, poţi să o şi trăieşti?
Am de gând să încerc.
Bine.
Da. Putem să ne întoarcem de unde am rămas?
Vorbeşte-mi despre Timp.
Nu există alt Timp în afară de prezent! Ai auzit asta mai înainte, sunt sigur. Dar nu ai înţeles. Acum înţelegi.
Nu există alt timp în afară de acest timp. Nu există alt moment în afară de acest moment. Nu există altceva decât „acum”.
Dar ce întâmplă cu „ieri” şi „mâine”?
Scorneli ale imaginaţiei voastre. Construcţii ale minţii voastre care nu există în Realitatea Supremă.
Tot ceea ce s-a întâmplat vreodată, se întâmplă şi se va în¬tâmpla vreodată, se întâmplă chiar acum.
Nu înţeleg.
Şi nici nu poţi. Nu pe deplin. Dar poţi începe să înţelegi. Şi aici nu este nevoie decât de un început de înţelegere.
Aşa că ... stai doar şi ascultă.
„Timpul” nu este perpetuu. Este un element de relativitate care există pe verticală, nu pe orizontală.
Nu te gândi la el ca şi cum ar fi ceva „de la stânga la dreapta” - o aşa zisă linie a timpului care curge de la naşterea până la moartea fiecărui individ şi de la un punct finit până la un alt punct finit din univers.
„Timpul” este ceva „şi sus şi jos”! Gândeşte-te la el ca la un ax, reprezentând Eternul Moment de Acum.
Imaginează-ţi coli de hârtie pe acest ax, una deasupra alteia. Acestea sunt elementele timpului. Fiecare element separat şi distinct, existând totuşi în mod simultan cu celălalt. Toate colile de hârtie de pe ax, deodată! Atâta cât va fi vreodată - atâta cât a fost vreodată...
Există numai Un Singur Moment - acest moment - Eternul Moment de Acum.
Totul se întâmplă chiar acum şi Eu sunt slăvit. Nu trebuie să aşteptaţi slava lui Dumnezeu. Am procedat astfel pentru că Eu, pur şi simplu, nu puteam să aştept! Am fost atât de fericit Să Fiu Cine Sunt, încât n-am putut să mai aştept să-l fac să se manifeste în reali¬tatea Mea. Aşa că BUM!, iată-l - chiar aici, chiar acum - ÎN TOTALITATEA LUI!
Nu există Început pentru aceasta şi nu există Sfârşit. Aceasta - Totul din Toate - pur şi simplu, ESTE.
În interiorul acestui Este se află experienţa voastră şi aici există şi cel mai mare secret al vostru. Puteţi să vă mişcaţi în mod conştient în interiorul lui Este, către orice „timp” sau „loc” pe care le alegeţi.
Vrei să spui că putem călători în timp?
Aşa este — şi mulţi dintre voi o şi faceţi. Toţi călătoriţi, de fapt - şi o faceţi în mod obişnuit, de regulă în ceea ce numiţi stare de vis. Majoritatea nu sunteţi însă conştienţi. Nu puteţi reţine călătoria ca atare, dar energia rămâne lipită de voi şi, uneori, există rămăşiţe suficiente pentru ca alţii - sensibili la această energie - să poată descoperi ceva despre „trecutul” sau „viitorul” vostru. Ei simt sau „citesc” aceste rămăşiţe şi. voi îi numiţi vizionari şi persoane cu calităţi paranormale. Uneori există suficiente rămăşiţe ca, până şi voi, în perceperea voastră limitată, să fiţi conştienţi că „aţi mai fost aici o dată”. Întreaga voastră fiinţă este brusc zguduită când îşi dă seama că „aţi mai făcut toate acestea şi înainte”!
Déjà vu!
Da. Sau acel sentiment minunat pe care îl trăieşti când te în¬tâlneşti cu anumiţi oameni, că îi cunoşti de o viaţă întreagă - îi cunoşti de o eternitate!
Este un sentiment extraordinar. E un sentiment uimitor. Iar acesta este un sentiment adevărat. Realmente ai cunoscut acel suflet dintotdeauna).
Întotdeauna este ceva ce se întâmplă chiar acum!
Dacă ai şti cât de adesea te-ai uitat în sus sau te-ai uitat în jos de pe „coala ta de hârtie” aflată pe ax şi ai văzut şi alte coli! Şi te-ai văzut şi pe tine însuţi acolo - pentru că o parte din Tine se află pe fiecare coală!
Cum e posibil aşa ceva?
Adevăr vă spun Eu vouă: aţi fost întotdeauna, sunteţi acum şi veţi fi întotdeauna. Nu a existat niciodată un moment când voi nu aţi fost - şi nici nu va exista vreodată un astfel de moment.
Stai puţin! Dar conceptul de suflete bătrâne!? Nu sunt unele suflete „mai bătrâne” decât altele?
Nimic nu este „mai bătrân” decât altceva. Eu am creat TO¬TUL DINTR-O DATĂ şi Totul există chiar acum.
Experienţa lui „mai bătrân” şi „mai tânăr” la care te referi are legătură cu nivelele de conştienţă ale unui anumit suflet sau Aspect al Fiinţei. Voi sunteţi toţi Aspecte ale Fiinţei, pur şi simplu părţi ale lui Ceea Ce Este. Fiecare parte are conştiinţa Întregului încastrată în el. Fiecare element duce în el pecetea.
„Conştienţa” este experienţa acelei conştiinţe care este tre¬zită. Aspectul individual al ÎNTREGULUI devine conştient de El Însuşi. El devine, literalmente, conştient de sine.
Apoi, treptat, devine conştient de toţi ceilalţi şi, apoi, de faptul că nu există alţii - că Toţi sunt Unul.
Apoi, în cele din urmă, conştient de Mine. De Magnificul Eu.
Măi să fie, dar chiar că Te placi, nu-i aşa?
Tu nu...?
Ba da! Cred că eşti formidabil!
Sunt de acord. Şi cred că tu eşti formidabil! Acesta este singurul punct în care tu şi cu Mine nu suntem de acord. Tu nu crezi că eşti formidabil!
Cum aş putea să mă văd pe mine ca formidabil, când uni văd toate slăbiciunile, toate greşelile - şi tot răul din mine?
Adevăr îţi spun Eu ţie: nu există rău!
Aş dori ca ce-mi spui să poată fi adevărat.
Eşti perfect, exact aşa cum eşti.
Aş dori ca ce-mi spui să poată fi adevărat, şi de data asta.
Este adevărat! Un copac nu e mai puţin perfect doar pentru că este puiet Un copilaş nu e mai puţin perfect decât un adult. El este perfecţiunea însăşi. Faptul că nu poate să facă ceva, că nu ştie ceva nu îl face cu nimic mai puţin perfect.
Un copil face greşeli, stă în picioare, merge şovăitor. Cade. Se ridică din nou, clătinându-se puţin, agăţat de piciorul mamei. Oare toate astea înseamnă că acel copil este imperfect?
Îţi spun că este chiar invers! Acel copil este perfecţiunea însăşi, în totalitate şi cu totul adorabil.
(Maria Gheorghe)
Privesc cei rosii trandafiri.....
Mesageria telefonului mi-e plina de zeci de sms-uri care contin cuvintele "te iubesc", "esti totul pentru mine", "esti femeia vietii mele"… iar in colturile casei zac, ratacite, alte zeci de biletele continand aceleasi cuvinte, scrise de cel pe care eu il iubesc. Vaza cea rosie din fata calculatorului este "inflorita" cu trei trandafiri rosii, superbi, acest fermecator-desuet cod declarativ al iubirii…
Ce sa mai spun de acele "te iubesc" care-mi sunt daruite, rostit, aproape cotidian ?
Si cu toate acestea, ma simt infometata de iubire, pustiita de iubire, frustrata de iubire… Darurile invelite in cuvinte de iubire, cad, golite de sens si de continut, in prapastia nevoii de a ma simti iubita, prapastie care parca se largeste continuu si ma istovesc in stradanii inutile, risipite prin prea multe nopti si zile, de a pricepe ce naiba se-ntampla, caci eu stiam de prea mult timp incoace ca daca ti se da iubire, nu poti fi altfel decat implinit…
Si stand eu cu privirea ratacita in haul ce se casca-n inima mea, m-am intrebat: "Doamne, cum de nu ma simt iubita, cand, uite, ce de daruri de iubire imi spune el ca imi arunca-n cale?"
Si imi raspund asa: ma simt iubita cand sunt ascultata, cand sunt lasata sa fiu eu, eu cea adevarata, cand nu sunt criticata, judecata, cand sunt crezuta, cand nu sunt obligata sa-mi pun masti, cand sunt iertata, cand sunt sprijinita, macar cu-o vorba de incurajare in ce vreau sa fac, cand sunt imbratisata chiar si cand sunt trista ori nervoasa, cand sunt respectata in ceea ce aleg, cand simt o mana-intense catre mine atunci cand imi este foarte greu, cand sunt privita cu bunavointa chiar si cand gresesc… Ma simt iubita cand primesc in dar tandrete si nu doar dorinta, cand primesc incurajare si nu doar sfaturi adesea inutile, de falsa ajutorare, cand primesc, pe cat posibil ceea ce cer cand am o trebuinta, in locul unor daruri a caror greutate o port adesea mai mult ca pe o siluinta…
Ma simt iubita cand pot fi lasata sa iubesc asa cum stiu eu si cum pot eu iubi: in felul meu…
Iubirea e o muzica universala, a carei partitura o descifram si o cantam in maniera cu totul personala. Este o limba pe care o codam si-o decodam in felul propriu… Iar ca sa putem impartasi in doi aceeasi muzica si sa putem vorbi aceeasi limba a iubirii, avem nevoie sa ne daruim "cheia" catre felul in care fiecare dintre noi iubim si ne simtim iubiti…
Altminteri, nici un dictionar din lumea asta definind mai simplu sau mai somptuos iubirea nu va putea sa ne ajute sa despachetam si sa primim Iubirea pe care celalalt ne-o daruieste in limbi care ne sunt straine si necunoscute.
Acum, prapastia nevoii mele de-a ma simti iubita este la fel de-adanca si de goala, dar totul capata acum un inteles, chiar daca intelesul nu e colorat in roz…
Privesc cei rosii trandafiri in vaza de pe masa si ii admir- sunt flori frumoase. El ma iubeste-n felul lui, frumos si plini de spini- ca trandafirii… Si eu il iubesc pe el, in felul meu, desi nu-i simt iubirea…
Tu cum iubesti? Si cum te simti iubit, iubita?
Fa-ti un cadou. Fa-i un cadou. Traduceti impreuna cum va impartasiti iubirea, daca ea este-n fiecare. Si daca nu e un limbaj comun, creeati-l…. In clipa asta nici eu nu stiu cum… Dar sper sa aflu, inainte ca ea sa plece dintre noi, din neputinta de-a fi impartasita si hranita de fiecare-n parte, pentru Amandoi…
(Articol scris de Clara Toma)
Ce sa mai spun de acele "te iubesc" care-mi sunt daruite, rostit, aproape cotidian ?
Si cu toate acestea, ma simt infometata de iubire, pustiita de iubire, frustrata de iubire… Darurile invelite in cuvinte de iubire, cad, golite de sens si de continut, in prapastia nevoii de a ma simti iubita, prapastie care parca se largeste continuu si ma istovesc in stradanii inutile, risipite prin prea multe nopti si zile, de a pricepe ce naiba se-ntampla, caci eu stiam de prea mult timp incoace ca daca ti se da iubire, nu poti fi altfel decat implinit…
Si stand eu cu privirea ratacita in haul ce se casca-n inima mea, m-am intrebat: "Doamne, cum de nu ma simt iubita, cand, uite, ce de daruri de iubire imi spune el ca imi arunca-n cale?"
Si imi raspund asa: ma simt iubita cand sunt ascultata, cand sunt lasata sa fiu eu, eu cea adevarata, cand nu sunt criticata, judecata, cand sunt crezuta, cand nu sunt obligata sa-mi pun masti, cand sunt iertata, cand sunt sprijinita, macar cu-o vorba de incurajare in ce vreau sa fac, cand sunt imbratisata chiar si cand sunt trista ori nervoasa, cand sunt respectata in ceea ce aleg, cand simt o mana-intense catre mine atunci cand imi este foarte greu, cand sunt privita cu bunavointa chiar si cand gresesc… Ma simt iubita cand primesc in dar tandrete si nu doar dorinta, cand primesc incurajare si nu doar sfaturi adesea inutile, de falsa ajutorare, cand primesc, pe cat posibil ceea ce cer cand am o trebuinta, in locul unor daruri a caror greutate o port adesea mai mult ca pe o siluinta…
Ma simt iubita cand pot fi lasata sa iubesc asa cum stiu eu si cum pot eu iubi: in felul meu…
Iubirea e o muzica universala, a carei partitura o descifram si o cantam in maniera cu totul personala. Este o limba pe care o codam si-o decodam in felul propriu… Iar ca sa putem impartasi in doi aceeasi muzica si sa putem vorbi aceeasi limba a iubirii, avem nevoie sa ne daruim "cheia" catre felul in care fiecare dintre noi iubim si ne simtim iubiti…
Altminteri, nici un dictionar din lumea asta definind mai simplu sau mai somptuos iubirea nu va putea sa ne ajute sa despachetam si sa primim Iubirea pe care celalalt ne-o daruieste in limbi care ne sunt straine si necunoscute.
Acum, prapastia nevoii mele de-a ma simti iubita este la fel de-adanca si de goala, dar totul capata acum un inteles, chiar daca intelesul nu e colorat in roz…
Privesc cei rosii trandafiri in vaza de pe masa si ii admir- sunt flori frumoase. El ma iubeste-n felul lui, frumos si plini de spini- ca trandafirii… Si eu il iubesc pe el, in felul meu, desi nu-i simt iubirea…
Tu cum iubesti? Si cum te simti iubit, iubita?
Fa-ti un cadou. Fa-i un cadou. Traduceti impreuna cum va impartasiti iubirea, daca ea este-n fiecare. Si daca nu e un limbaj comun, creeati-l…. In clipa asta nici eu nu stiu cum… Dar sper sa aflu, inainte ca ea sa plece dintre noi, din neputinta de-a fi impartasita si hranita de fiecare-n parte, pentru Amandoi…
(Articol scris de Clara Toma)
duminică, 3 octombrie 2010
Cu atata drag iti scrie..tot ce n-ai stiut!
Am inmuiat penita in lichidul vascos din calimara. Avida parca, si-a invaluit stralucirea c-o mantie d-un albastru cenusiu.. si a tacut. Ea, penita.. Am privit-o indelung zemuind, pana luciul a disparut, lasand loc aridului mat. N-a vrut sa scrie.. A refuzat.. Sau nu mai stie? Sau poate eu nu mai stiu? Apoi, am privit in gol.. Nici macar penita nu ma mai asculta.. Cum sa scrie ea ca mi-a incaruntit tampla sufletului? Cum sa vorbeasca despre tristete si suferinta? Ce trairi terfelesti cu-atatea suspine? Ii simti apasarea buricelor degetelor si, supusa, sorbi nectarul dulce-amarui al calimarei..
E dragoste si doare, suflete!!
..a fost primul gand al penitei asternut pe albul imaculat al hartiei. Pfuaaai, cum imi vine sa sar in sus de bucurie si sa topai chicotind apasat pe fiecare litera, sa-mpletesc cuvinte nerostite pan-acum si-auzite vreodat’ de cineva!! Sa strig cat pot de tare imi vine!! Chiar tu?!? Iubesti!
Suflete, tu nu stiai ce-i dragostea? Si nici ca iubirea-i zbucium? Nu-ti terfeli speriat trairile cautand raspunsuri, caci dragostea nu-ntreaba. N-ai sa poti alege cum sa te iubeasca si nici cat. Te-nvaluie si te mistuie innebunitor de incet, iar tu tre’ sa fii pregatit s-o primesti si sa-i oferi inzecit pentru a nu te rapune.. Si suspinul? Hm… Preda-l ratiunii de a fi. Cum, nici macar nu ar avea importanta. Existi, traiesti, esti viu, suflete! Si mai ales.. iubit. Si nu-i zambi trist penitei preferate. Cu atata drag iti scrie tot ce tu n-ai stiut.
(Logica)
E dragoste si doare, suflete!!
..a fost primul gand al penitei asternut pe albul imaculat al hartiei. Pfuaaai, cum imi vine sa sar in sus de bucurie si sa topai chicotind apasat pe fiecare litera, sa-mpletesc cuvinte nerostite pan-acum si-auzite vreodat’ de cineva!! Sa strig cat pot de tare imi vine!! Chiar tu?!? Iubesti!
Suflete, tu nu stiai ce-i dragostea? Si nici ca iubirea-i zbucium? Nu-ti terfeli speriat trairile cautand raspunsuri, caci dragostea nu-ntreaba. N-ai sa poti alege cum sa te iubeasca si nici cat. Te-nvaluie si te mistuie innebunitor de incet, iar tu tre’ sa fii pregatit s-o primesti si sa-i oferi inzecit pentru a nu te rapune.. Si suspinul? Hm… Preda-l ratiunii de a fi. Cum, nici macar nu ar avea importanta. Existi, traiesti, esti viu, suflete! Si mai ales.. iubit. Si nu-i zambi trist penitei preferate. Cu atata drag iti scrie tot ce tu n-ai stiut.
(Logica)
Iti sunt pacatul incrustat...pe-un petec mazgalit...de soarta!
Nu-i loc sub soare să poţi pierde
Speranţa de a o avea
Ori să-ţi doreşti ca alinare
Duioasă-mbrăţişarea sa.
De îţi petrece zâmbet tandru
De bun rămas sau bun venit,
Îţi sfarmă sufletul în patru
De-l porţi în pieptul de granit.
Şi inima îţi înteţeşte
Cu focul viu ce stă să ardă,
De-ţi murmură dumnezeieşte
” Cel mai mult eu “.. E minunată!
Buzele ei, guriţa mică,
Pecetluiesc dulce visare,
N-ai cum să i te-mpotriveşti
Dorinţei sale arzătoare.
Suav, iubeşte-ameţitor,
Smulgându-ţi dragoste şi doare
De-şi lasă prada sânul ei
Căuşului palmelor tale.
Parfumu-i fin şi-al tău oftat,
Toată iubirea ce ţi-o poartă,
Îţi sunt păcatul încrustat
Pe-un petic mâzgălit de soartă.
(Logica)
Speranţa de a o avea
Ori să-ţi doreşti ca alinare
Duioasă-mbrăţişarea sa.
De îţi petrece zâmbet tandru
De bun rămas sau bun venit,
Îţi sfarmă sufletul în patru
De-l porţi în pieptul de granit.
Şi inima îţi înteţeşte
Cu focul viu ce stă să ardă,
De-ţi murmură dumnezeieşte
” Cel mai mult eu “.. E minunată!
Buzele ei, guriţa mică,
Pecetluiesc dulce visare,
N-ai cum să i te-mpotriveşti
Dorinţei sale arzătoare.
Suav, iubeşte-ameţitor,
Smulgându-ţi dragoste şi doare
De-şi lasă prada sânul ei
Căuşului palmelor tale.
Parfumu-i fin şi-al tău oftat,
Toată iubirea ce ţi-o poartă,
Îţi sunt păcatul încrustat
Pe-un petic mâzgălit de soartă.
(Logica)
Sa refuzam ura ce ne-ndeamna sa uitam de..iubire!
Interval
Sa refuzi
Acceptul celor din jur
Plictisit de nelinisti
Sa refuzi
Prietenia celor din jur
Obosit de explicatii
Sa refuzi
Bucuria ce te-nconjoara
Nestiind ce e viata
Sa refuzi
Ura ce te-ndeamna
Sa uiti de iubire
Sa refuzi
Tacerea ce te apara
Pentru a trimite un mesaj
Sa refuzi
Viata
De frica viitorului.
(Logica)
Sa refuzi
Acceptul celor din jur
Plictisit de nelinisti
Sa refuzi
Prietenia celor din jur
Obosit de explicatii
Sa refuzi
Bucuria ce te-nconjoara
Nestiind ce e viata
Sa refuzi
Ura ce te-ndeamna
Sa uiti de iubire
Sa refuzi
Tacerea ce te apara
Pentru a trimite un mesaj
Sa refuzi
Viata
De frica viitorului.
(Logica)
Uitam..iubirea s-o mai pretuim...
Sunt oameni care o viaţă-ntreagă aleargă
Iubirea s-o găsească undeva,
Alţii, fără să mişte-un deget, doar aşteaptă
Dragostea să-i găsească de va vrea.
Nici unii şi nici alţii nu sunt siguri
Că vor găsi ori ca vor fi găsiţi vreodată,
Şi simt că fără dragoste sunt singuri
Dar speră să-şi găsească iubirea mult visată.
Fie că-s mici sau mari, stăpâni ori robi,
Avuţi ori sărăcuţi deopotrivă,
De-s buni ori răi, modeşti sau poate snobi,
Dup-o fărmă de iubire sufletul le strigă.
Blânzi ori tirani, meşteri sau rupţi în coate,
De Dumnezeu aproape ori atei,
Inculţi de sunt ori cu prea multă carte,
Doresc să aibă ale iubirii chei.
Iar când în fine-n viaţa noastră apare
Şansa să fim iubiţi ori să iubim,
Deprinşi cu căutări ori aşteptare,
Uităm iubirea s-o mai preţuim.
(Enigma)
Iubirea s-o găsească undeva,
Alţii, fără să mişte-un deget, doar aşteaptă
Dragostea să-i găsească de va vrea.
Nici unii şi nici alţii nu sunt siguri
Că vor găsi ori ca vor fi găsiţi vreodată,
Şi simt că fără dragoste sunt singuri
Dar speră să-şi găsească iubirea mult visată.
Fie că-s mici sau mari, stăpâni ori robi,
Avuţi ori sărăcuţi deopotrivă,
De-s buni ori răi, modeşti sau poate snobi,
Dup-o fărmă de iubire sufletul le strigă.
Blânzi ori tirani, meşteri sau rupţi în coate,
De Dumnezeu aproape ori atei,
Inculţi de sunt ori cu prea multă carte,
Doresc să aibă ale iubirii chei.
Iar când în fine-n viaţa noastră apare
Şansa să fim iubiţi ori să iubim,
Deprinşi cu căutări ori aşteptare,
Uităm iubirea s-o mai preţuim.
(Enigma)
Dorul mi te cheama
Noaptea e tarzie, ploua mocaneste..
Dar iubita mea nici nu banuieste
Ca din departare in noapte tarzie
Gandul mi-o asterne-n dulce poezie
Aceste cuvinte pe hartie alba
Le-as vrea nestemate aninate-n salba
Plin de bucurie sa le daruiesc..
Salba de iubire celei ce-o doresc
Unde esti? Te caut.. si te strig in gand
M-as ruga de ploaie, de nori si de vant
S-aduca la tine pe aripi de nor
Ca o adiere.. oftatul de dor
In vazduh e locul nostru de-ntalnire
Trupurile insa, inca n-au menire
Sufletele noastre-n soapta se-ntalnesc
Se dezmiarda tainic, duios se iubesc
Trupurile noastre? Stiu, sunt chinuite..
Dorul crunt le ard, parca-s mistuite
Simt atat de mult dorinta trupeasca
De-ar muta si muntii sa se intalneasca
Vor sa se atinga, ochii vor sa vada
Impletind in glasuri dulce serenada
Vor o mangaiere, vor sarut, amor..
Si-atunci s-ar mai stinge nemilosul dor
Mi-am dorit sa fie dulce poezie
Dar acum cand noaptea e si mai tarzie
Lacrima furisa o facu… sarata
Dar tu pentru asta nu fi suparata!
(Logica)
Dar iubita mea nici nu banuieste
Ca din departare in noapte tarzie
Gandul mi-o asterne-n dulce poezie
Aceste cuvinte pe hartie alba
Le-as vrea nestemate aninate-n salba
Plin de bucurie sa le daruiesc..
Salba de iubire celei ce-o doresc
Unde esti? Te caut.. si te strig in gand
M-as ruga de ploaie, de nori si de vant
S-aduca la tine pe aripi de nor
Ca o adiere.. oftatul de dor
In vazduh e locul nostru de-ntalnire
Trupurile insa, inca n-au menire
Sufletele noastre-n soapta se-ntalnesc
Se dezmiarda tainic, duios se iubesc
Trupurile noastre? Stiu, sunt chinuite..
Dorul crunt le ard, parca-s mistuite
Simt atat de mult dorinta trupeasca
De-ar muta si muntii sa se intalneasca
Vor sa se atinga, ochii vor sa vada
Impletind in glasuri dulce serenada
Vor o mangaiere, vor sarut, amor..
Si-atunci s-ar mai stinge nemilosul dor
Mi-am dorit sa fie dulce poezie
Dar acum cand noaptea e si mai tarzie
Lacrima furisa o facu… sarata
Dar tu pentru asta nu fi suparata!
(Logica)
sâmbătă, 2 octombrie 2010
In trupul meu si-n inima mea esti....
Ai fost credinţa mea şi încă eşti,
Ai fost şi eşti iubirea vieţii mele,
Dorinţa mea şi patima mea eşti,
Trăirea mea şi visul meu spre stele.
Bucurie ai fost şi încă eşti,
Eşti tot ce a fost bun şi eşti speranţă,
Ai fost totul şi simt că încă eşti,
Ai fost şi eşti zbuciumul meu din viaţă.
Tu mi-ai pătruns în suflet şi mai eşti
În ruga mea din fiecare seară,
În trupul meu şi-n inima mea eşti,
Iar eu am fost în visul tău o vară.
Şi de doreşti să-mi spui tot ce gândeşti,
De ce te văd mereu ca într-o gară,
De ce nu vii acum să îmi vorbeşti,
Să fiu din nou iubirea ta de-o vară?
Nu vreau să plâng, să-ţi spun cât îmi lipseşti,
Dar poate într-o zi sau într-o seară
Eu îţi voi spune că ai fost şi eşti
Iubirea mea, iubirea mea amară.
(Logica)
Ai fost şi eşti iubirea vieţii mele,
Dorinţa mea şi patima mea eşti,
Trăirea mea şi visul meu spre stele.
Bucurie ai fost şi încă eşti,
Eşti tot ce a fost bun şi eşti speranţă,
Ai fost totul şi simt că încă eşti,
Ai fost şi eşti zbuciumul meu din viaţă.
Tu mi-ai pătruns în suflet şi mai eşti
În ruga mea din fiecare seară,
În trupul meu şi-n inima mea eşti,
Iar eu am fost în visul tău o vară.
Şi de doreşti să-mi spui tot ce gândeşti,
De ce te văd mereu ca într-o gară,
De ce nu vii acum să îmi vorbeşti,
Să fiu din nou iubirea ta de-o vară?
Nu vreau să plâng, să-ţi spun cât îmi lipseşti,
Dar poate într-o zi sau într-o seară
Eu îţi voi spune că ai fost şi eşti
Iubirea mea, iubirea mea amară.
(Logica)
vineri, 1 octombrie 2010
Si daca taci...e pentru ca..citesc...
Si inca o luna mai trecu peste noi..cu dulceata de miere a amiezelor... cu rumeneala rasaritului.. sau a apusului..cu primele frunze dansand frenetic un ultim vals in muzica tot mai alerta a vantului... cu sarabanda ploii in geamul acum mai mult inchis..si a castanelor lovind pamantul in desprinderea grabita a sfarsitului...si noi suntem mai bogati sufleteste cu inca un anotimp...
Iti doresc ca tot ce-ai visat si inca nu s-a implinit sa-si afle implinire in timpul ce vine.. sa te bucuri de fiecare lucru intalnit in viata, sa faci din fiecare zi a vietii una minunata pentru tine si pentru cei care-ti sunt alaturi in viata!
O carte-mi tine-ades tovarasie
Si-a mai rămas pe randurile ei,
Ca pulberea de soare stravezie,
Lumina unui gând din ochii tai.
Stau astfel vremea fără s-o mai numar;
Mă-nsala visul bun si mă gandesc
Ca-mi urmaresti lectura peste umar,
Si, daca taci, e pentru ca citesc.
(Logica)
Iti doresc ca tot ce-ai visat si inca nu s-a implinit sa-si afle implinire in timpul ce vine.. sa te bucuri de fiecare lucru intalnit in viata, sa faci din fiecare zi a vietii una minunata pentru tine si pentru cei care-ti sunt alaturi in viata!
O carte-mi tine-ades tovarasie
Si-a mai rămas pe randurile ei,
Ca pulberea de soare stravezie,
Lumina unui gând din ochii tai.
Stau astfel vremea fără s-o mai numar;
Mă-nsala visul bun si mă gandesc
Ca-mi urmaresti lectura peste umar,
Si, daca taci, e pentru ca citesc.
(Logica)
Raspunsuri..soptite...
Inca o zi ...obisnuita, in care realitatea nu ezita nici o clipa sa ma faca sa uit de asteptarile si visele mele si ma face sa le abandonez pe un petic de hartie...
Soarele a rasarit si odata cu el rasare in mine o sete aprinsa dupa aventuri si trairi noi; dar totul decurge atat de linistit si parca nu am nici o sansa sa gasesc visele mele ce par atat de bine ascunse intr-o lume apasata de dureri!
Totul imi sopteste neincredere si nu reusesc sa dau un ritm vietii mele ...
...
Zeci de intrebari fara raspunsuri imi tulbura gandul pentru ore in sir
-cum pot eu sti ce exprima un vers rupt dintr-un cantec, fara iubire?
- cum pot eu sti ce simte o inima zdrobita fara sa fiu iubita?
- si mai ales cum pot eu sti ca exista dragoste, cand totul in jur e cuprins de interese si ambitie?
...
Inca o zi...diferita de toate celelalte in care tind sa cred ca am iesit din anturajul realitatii; in care totul pare atat de schimbat si plin de viata...
Usor reusesc sa trec dincolo de toate barierele unei vieti cuprinse de rutina zilnica din cauza zambetului tau ce si-a lasat adanc amprenta in aceasta zi..diferita!
Asteptarile si visele mele sunt salvate de la a fi asternute si uitate vesnic doar pe un petic de hartie....
Incet intrebarile mele capata raspunsuri una cate una, raspunsuri ce nu par a avea o logica ci multa taina, raspunsuri soptite de glasul bland si totusi infiorator al iubirii.
(Logica)
Soarele a rasarit si odata cu el rasare in mine o sete aprinsa dupa aventuri si trairi noi; dar totul decurge atat de linistit si parca nu am nici o sansa sa gasesc visele mele ce par atat de bine ascunse intr-o lume apasata de dureri!
Totul imi sopteste neincredere si nu reusesc sa dau un ritm vietii mele ...
...
Zeci de intrebari fara raspunsuri imi tulbura gandul pentru ore in sir
-cum pot eu sti ce exprima un vers rupt dintr-un cantec, fara iubire?
- cum pot eu sti ce simte o inima zdrobita fara sa fiu iubita?
- si mai ales cum pot eu sti ca exista dragoste, cand totul in jur e cuprins de interese si ambitie?
...
Inca o zi...diferita de toate celelalte in care tind sa cred ca am iesit din anturajul realitatii; in care totul pare atat de schimbat si plin de viata...
Usor reusesc sa trec dincolo de toate barierele unei vieti cuprinse de rutina zilnica din cauza zambetului tau ce si-a lasat adanc amprenta in aceasta zi..diferita!
Asteptarile si visele mele sunt salvate de la a fi asternute si uitate vesnic doar pe un petic de hartie....
Incet intrebarile mele capata raspunsuri una cate una, raspunsuri ce nu par a avea o logica ci multa taina, raspunsuri soptite de glasul bland si totusi infiorator al iubirii.
(Logica)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)