Conceptul de iertare, una dintre premisele fundamentale ale conditiei de bun crestin, este, desi simplu, deosebit de greu de pus in aplicare, chiar si in conditiile unui individ foarte bine intentionat. In momentul in care cineva ne face un rau, sufletul nostru este ranit si declanseaza o reactie fireasca de autoaparare: vrem sa fim cat mai departe de cel care ne-a produs suferinta. Insa lucrurile nu se opresc aici.
Simtim, in acelasi timp revolta, manie, tristete si, in final, ura. La fel cum functionarea defectuoasa a unui organ intern, provoaca o durere fizica, cu rolul de a ne avertiza asupra faptului ca ceva e in neregula cu organismul nostru si trebuie sa eliminam un factor care ne imbolnaveste, tot asa, sufletul ranit reactioneaza prin sentimente negative.
Din nefericire, alegem sa alimentam aceste sentimente, care nu sunt cauza, ci doar efectul, ne simtim indreptatiti sa o facem si ajungem sa ne canalizam o mare parte din energie in aceasta directie. Oricat de mult am incerca sa depasim aceste stari, de cele mai multe ori, ne este foarte greu. E ca si cum, am alege sa ne doara o masea din ce in ce mai tare, in loc sa tratam caria.
Rezultatul este previzibil: ne amplificam suferinta sau, altfel spus, ducem la bun sfarsit ceea ce a inceput cel care ne-a gresit. Mai mult decat atat, alocam atat de multe resurse acestui scop, incat „performanta” noastra o poate depasi pe cea a vinovatului initial.
Ceea ce nu pot intelege multi dintre noi este aceea ca, iertand pe cel care ne-a facut un rau (cu sau fara voia lui), ne salvam, in primul rand, pe noi insine. Altfel, continuam sa ne facem rau singuri si sa caram dupa noi un balast, la care adaugam in mod constant cate o pietricica sau cate un bolovan (dupa caz) si care, incet – incet, ajunge sa ne incovoaie si sfarseste prin a ne strivi.
La asta se adauga si modul in care universul rezoneaza cu actiunile noastre: „Vrei sa te simti nefericit, nedreptatit si frustrat, sa ai statut de victima? Pai de ce nu spui asa? Dorinta ta e porunca pentru mine!” Si astfel, constatam ca tot ceea ce ni se intampla, se inscrie in acesti parametri. Intram de fapt, intr-un cerc vicios, din care ne e aproape imposibil sa mai iesim.
Avem poate impresia ca „legea atractiei” e o revelatie a secolului nostru. Sigur, denumirea e relativ noua si i se acorda acum mult mai multa atentie, insa principiile ei au fost sesizate cu foarte mult timp in urma. Nu degeaba, bunicii si strabunicii nostri (si, probabil, si strabunicii lor) stiau ca „o nenorocire nu vine niciodata singura”, ca „bine faci, bine gasesti”, „cine sapa groapa altuia, cade singur in ea”, „dupa fapta, si rasplata” si asa mai departe.
Faptul de a ierta are, practic, proprietati curative: ne ajuta sa ne vindecam, ne permite sa evoluam, sa avem mintea limpede si sufletul sanatos. E o conditie obligatorie, pentru a putea trai in armonie cu noi insine.
Si mai exista si un alt aspect, demn de luat in seama, pe care l-a semnalat foarte frumos Dalai Lama. Sfatul lui este sa incercam sa ne privim dusmanul ca pe un profesor. Sa transformam, practic, o situatie care ne este potrivnica, intr-una care este in avantajul nostru. El explica acest concept foarte simplu si clar, spunand ca cel care ne face rau, are rolul de a ne provoca dezvoltarea personala, invatandu-ne sa ne antrenam unele dintre cele mai importante calitati: rabdarea, intelegerea, puterea de a ierta si multe altele
Pentru a putea deveni mai bun, trebuie sa fii pus in situatii, care sa te scoata din starea de confort. Altfel, nu exista nici un impuls, nicio dorinta de evolutie. Daca ti-e bine acolo unde esti, evident, nu are niciun rost sa pleci de-acolo, sa iti doresti altceva.
Nu in ultimul rand, atunci cand ni s-a facut un rau, trebuie sa fim foarte sinceri cu noi. Nu cumva raul acela a fost provocat de noi insine, intr-un fel sau altul? Desi exista persoane care ne fac rau in mod gratuit, acestea sunt, trebuie sa recunoastem, destul de putine. Marea majoritate doar reactioneaza la o fapta, un gand, un cuvant, provenite de la noi. Deci, e corect ca, atunci cand ne simtim loviti si nedreptatiti sa ne intrebam daca nu suntem vinovatii principali de cele care ni se intampla.
Totodata, decat sa ne afundam in tristete si ura, mult mai eficient si mai igienic e sa ne gandim la cum am putea indrepta cele intamplate si la ce putem face, pentru a evita pe viitor situatiile de acest gen. Si, nu in ultimul rand, ne putem intreba ce putem invata dintr-o astfel de situatie.
In definitiv, faptul de a ierta, nu te face neaparat mai generos sau mai tolerant, acestea sunt doar efecte din subsidiar. Principalele atuuri ale celui care iarta sunt acelea de a fi suficient de intelept si deschis pentru a-si percepe conditia si conditiile care ii sunt necesare, pentru o viata echilibrata si armonioasa si, in acelasi timp, faptul de a fi suficient de puternic, curajos si responsabil, pentru a pune in aplicare lucrurile pe care le intelege.
Dincolo de iertare, exista o alta invatatura crestina, pe care putini dintre noi o considera posibila si, si mai putini reusesc sa o puna in aplicare: „Iubeste-ti dusmanul!” Singurul mod de a accepta acest lucru si de a-l transforma din imposibil in posibil, este a intelege puterea intrinseca extraordinara a acestui concept: e, de fapt, singura metoda prin care putem „anihila” puterea actiunilor negative, indreptate catre noi. Doar in situatia in care, iubirea, implicit, fluxul de energie pozitiva emanata de noi, depasesc ca intensitate si volum ura care ne este destinata, putem spera la atingerea unui rezultat pozitiv.
Cei care urasc si fac rau sunt, in definitiv, demni de mila noastra, pentru ca, alimentandu-si aceste sentimente, sfarsesc prin a se chinui singuri. Aici abia intervine generozitatea noastra: dupa ce ne-am salvat pe noi insine, prin iertare, le putem arata calea spre salvare si celor care nu sunt capabili sa o recunoasca.
In fond, iubirea este singurul instrument, pe care il avem la indemana, pentru a ne proteja si pentru a ne putea asigura fericirea la care aspiram, pentru noi si cei din jurul nostru.
