vineri, 1 aprilie 2011
Unde esti iubirea mea...?
Dragul meu,
... printre flori te-am căutat…zile intregi si nopți la rând, cu lună. Poate ca nu e aceeași lună care ți-a deschis ușa sufletului meu din moment ce acum nu mi te află. Te-am căutat și printre stele dar nici ele nu mi te-au știut. Am încercat să zbor și să te găsesc cu ochii mei. Am trecut de mări, de munți, de nori…am parcurs cu sufletul plin de tine, hotar după hotar. Am zburat cu speranța pe aripi si cu zâmbetul pe buze. Am căzut de mii de ori în codri verzi de alte suflete, crezând că te-ai ascuns sub frunze de toamnă caldă. M-am ridicat și te-am căutat iar. Am trecut prin furtuni de nisip si rafale de vânt crunt. Am zburat cu aripile rănite de dor cumplit… Te-am căutat și în ploile morocănoase de noiembrie. Și-n fiecare zi. N-am ratat niciun răsărit și nici un apus de soare. Te-am căutat printre suflete calde ce pășeau pe asfalt rece si umed. Te-am căutat în fiecare el. În ochi de întuneric. În râsete de bărbat. În fiecare privire și-n fiecare zâmbet… Nu te-am găsit.As putea sa te chem dar ...stiu ca inima mea ar ramane creanga intinsa in goliciunea toamnei . As putea incerca sa-ti soptesc taina ierbii luandu-te in imparatia mea cu plante visand floarea cu rod , dar..stiu ca ochii mei ti -ar privi drumul, neîntelegand niciodata ca tu lipsesti cu adevarat. Unde ești…iubirea mea ?
Doare, cand se deschid bobocii...
Doare, da, când se deschid bobocii.
Altfel, primăvara cum s-ar teme?
Altfel, dorul s-ar înfiora,
când răsare şi pe ger, devreme?
Iarna ocrotit a fost bobocul.
Ce putere vrea să-l spargă, oare?
Doare, da, când floarea se deschide,
şi-apărându-se, de-asemeni doare.
Doare, da, când de pe crengi cad picuri,
tremurând ca lacrime, cu teamă,
şi de ram se-agaţă şi se umflă,
şi-altă forţă spre pământ îl cheamă.
Grea-ndoiala, greu necunoscutul.
Când te-atrage-adâncul către sine,
greu s-aştepţi tremurător pe-o creangă;
să rămâi e greu; să cazi, e bine?
Şi când nu mai poţi răbda, deodată
ţi se sparg toţi mugurii în soare.
Fără teamă se desprind de ramuri
stropii, într-o ploaie sclipitoare.
Uită ei sfială şi-ndoială,
teama de o altă, nouă fire;
singuri şi încrezători în sine
înveşmântă ţărna-n devenire.(Karin Boye)"Nu uita!"
Ceasornic! Zeu amarnic, nepăsător, c-un deget
Pe fiecare ameninţi spunâdu-i „Nu uita!”
Durerile în freamăt curând s-or împlânta
În inima-ţi ca-n tina lovită fără preget
Plăcerea ca un abur în zare va pieri
Cum în culise-şi pierde silfida legănarea
Oricare clipă soarbe un strop din desfătarea
Ce tututor ni-e dată cât timp vom mai trăi
De trei mii şase sute de ori pe ceas. Secunda
Şopteşte: „Ţine minte!” Cu glasul lui mărunt
De greier, spune – Acuma: tot Altădată sunt
Sugând cu trompa-i hâdă viaţa ta ca unda!
Remember! Esto memor! Tu mână spartă! Vezi!
(Vorbeşte-n orice limbă gâtleju-mi de metal)
Minutele sunt scumpe, nebune – mineral
Al cărui dram de aur se cade să nu-l pierzi!
Adu-ţi aminte: Timpul ce tot mai lacom joacă
Nemăsluind, câştigă oricând, e scris aşa
Dar ziua scade; noaptea e mare; nu uita!
Genunea e-nsetată; clepsidra tot mai seacă.
Curând suna-va ceasul când şi Norocul viu
Şi vrednica Virtute, soţia ta fecioară
Şi chiar Căinţa (hanul de cea din urmă oară!)
Ţi-or spune: „Mori bătrâne mişel! e prea târziu!” (Charles Baudelaire)
De unde-ti vine ciudata intristare...?
Mi-ai spus: „De unde-ţi vine ciudata întristare
Ce creşte ca şi marea pe-un ţărm stâncos, pustiu?”
Când inima culesul şi-a isprăvit, ne pare
O boală viaţa. Taina aceasta toţi o ştiu.
E o durere simplă, deloc misterioasă
Şi limpede ca tine când râzi şi lumii placi
Nu căuta degeaba frumoasa mea curioasă
Şi-acum, deşi ţi-e glasul atât de dulce, taci!
Taci, ne-nvăţato! Suflet ce nu cunoaşte ceaţa!
Copilărească gură! Mai mult chiar decât Viaţa
În mreji subtile Moartea adesea ne-a închis
Mai bine cu-o minciună să mă îmbăt şi-alene
Să mă scufund în ochii tăi limpezi ca-ntr-un vis
Şi-ncet s-adorm în umbra ce-ţi lunecă din gene!
(Charles Baudelaire)
joi, 31 martie 2011
Albastrul ochilor tai...
Iarăşi îţi unduie părul când plâng. Albastrul ochilor tăiîl aşterni pe masa dragostei noastre: un pat între vară şi toamnă.
Bem o licoare pe care nici eu, nici tu, nici un al treilea n-a pregătit-o:
sorbim ceva gol, ceva de sfârşit.
Ne privim pe noi în oglinzile-oceanului,
şi ne-ntindem mai iute bucatele:
nopatea e noapte, începe cu zorile,
alături de tine mă culcă.
(Paul Celan)
Cel ce inima-si smulge din piept...
Cel ce inima-şi smulge din piept, trandafirul atinge,
a lui sunt petala şi spinul,
lui îi aşterne lumina pe talger,
lui îi umple paharul cu adieri,
lui îi susură umbrele dragostei.
Cel ce inima-şi smulge din piept şi-o zvârle înalt,
nimereşte la ţintă,
piatra cu pietre ucide,
lui orologiul sângele-şi sună,
lui vremea, din palmă, ceasul îi bate,
cu mingi mai frumoase se poate juca,
şi poate de tine vorbi şi de mine.(Paul Celan)miercuri, 30 martie 2011
Noaptea pe umerii nostri...
Da, dacă am încerca să scuturăm noaptea de pe umerii noştri?
Am vedea surâsurile care se oglindesc, numai în treacăt,
pe asfaltul cenuşiu al şoselei, şi automobile
ivindu-se în privirile noastre – primăvara vine
doar în treacăt – şi mărunţi funcţionari
în automobile smulgându-şi chipul o dată cu hainele,
doar în treacăt, în timp ce se dezbracă, şi femeile timpuriu
fanându-şi sânii mult mângâiaţi în trecătoarele ore
ale nopţii, dar soldaţii dansează pe asfaltul cenuşiu
al şoselei, şi automobilele răsar în privirile noastre
şi asta-i noaptea care apasă pe umerii noştri, în timp ce,
obosită ca asfaltul sau casele, ţara aşteaptă ca o fetiţă să vină
c-un omuleţ, într-un automobil micuţ pe care
să-l conducă liberi de orice soldăţime, dispreţuind
spaimele slugarnice, în limpezimea solară a zilei.
(Jon Oskar)Poti sa-mi culegi poemul...
Poţi să-mi culegi poemul şi să-l duci
iubitei tale, care nu ştie decât c-ar putea spune
te iubesc; şi puteţi râde împreună
de poemul meu şi să spuneţi: O, e ciudat,
o, ciudat mai e acest poem despre libertate,
şi ciudate-s aceste cuvinte care-au liberat
mâinile, piepturile şi limbile noastre
şi ne duc spre îmbrăţişare, e ciudat
să fii liber şi să iubeşti cu minţi pline de bucurie,
cu căldura visului acestui poet care şi-a aruncat
simţămintele sale în vântul noptii,
o, ciudată-i această odă adusă minunii
şi-acest poem despre noi doi care-am găsit
crini roşii şi trandafiri albi în mâinile
vântului de noapte ca să îmbine o coroană-nflorată
în jurul amândorura. Poţi să-mi culegi poemul
şi să-l iei de aici; eu nu-l cunosc.
(Jon Oscar)marți, 29 martie 2011
Exista un bine pentru fiecare rau...
Am învăţat că numai iubind poţi aduce lumii în care trăieşti speranţa care înnobilează spiritul şi îl face mai puternic.
În întuneric paşii se rătăcesc undeva şi gândul simte povara atâtor clipe dornice de adevăr.
S-a făcut lumină, o lumină care îmbracă totul în diafan şi nostalgie. Binele luptă împotriva răului cu singura arma curajoasă care există.
Binele universal la care aspiră omul care n-a suferit transformarea în bestie.
Omul de azi şi de ieri stăpân pe faptele sale, devotat misiunii pe care o are într-o lume ostilă încorsetată de griji cotidiene, mai puţin dispusă să privească la semenul său.
Dumnezeu n-a uitat omul dar omul l-a uitat pe Dumnezeu, pentru că puterea îi dăruieşte aura falsă a superiorităţii închipuite.
Iubirea e singurul sprijin într-o lume agoniei a drogului învăluit în halucinaţii a sentimentului pierdut în neant.
Am învăţat că iubind, golul se încarca de semnificatia plinului, visul devine realitate, omul se apropie de oameni cu toleranţă si înţelegere Lumina dăruieşte lucrurilor contur şi alungă întunericul, universul tresare zâmbind în mii de înţelesuri şi suspine.
Omul a păşit în umanitate fără teama că va fi respins, sensibil la idealurile sale.
Există un bine pentru fiecare rău.
Răspunzi urii cu iubire.
Pământul se mai învarte o dată şi încă o dată cu apele cu munţii şi câmpiile sale, fiii îşi sărută părinţii şi bunicii nepoţii, noaptea aleargă spre zi cu stelele sale. Atunci putem spune că am trăit într-o viaţă cu demnitate şi modestie cu un suflet năvalnic, mereu tânar şi înţelept.
Iubind, ne desăvârsim în încercarea de a deveni fiinţe umane...
(Monica Sumalan)
Tainicul dor...
Vultur regal la orizont. cenuşaîndiguitorului este dusă în rafale de vânt,atrasă fiind de câmpul magnetic al unei iubiri de
început. de niciun somn pângărită,mareaaleargă încoace si-n colospreal împăciuirii ţărm. sfâşiere de stânci;seminţe de fulgere risipite pe solzi argintii de ape;soarele Sulmonei ochii pleacă, mângâiat doar de
tainicul dor. coloane de aripi se deschid deasupra corabiei;migraţia alcionilor inundă cerul;talazuri-răsturnate din amfora exilului,îngustează drumul. douăsprezece noduri la batistă,douăsprezece suspine,douăsprezece spaimela pieptul poetului. alungat de Imperiu,vine pe intunericlaPontul Euxin.un astru strălucitorare zidit pe frunte.
(Publius Ovidius)
Daca as sti...
Într-o tăcere desăvîrşită s-a petrecut
fapta, nimeni nu suspecteză trandafirul,
revoluţia poate izbucni în fiecare loc ascuns privirii –
unele iubiri se nasc datorită acesteia.
Dacă aş şti pentru ce se află în faţa mea
un ochi secret şi pentru ce îmi răscoleşte sufletul…
imaginea ochiului nu se şterge uşor –
unii rebeli se nasc datorită acesteia.
Desenez ploaia pe cer,
un porumbel uitat pe acoperiş
iar dacă mai există suflare în condeiul meu
unele vieţi se nasc datorită acesteia.
Ieri, pe pajişte, m-am reîntîlnit cu mine însumi
şi dacă primăvara îmi încălzeşte oasele
se datorează acesteia.
(Tozan Alkan)
Sunt doar un barbat...
O dimineaţă de chihlimbar,
în visul tău iarăşi corăbii plutesc –exişti între a pleca şi a rămâne,
la intersecţia drumului bătătorit
pe buze tremură cuvintele rănite.
Timpul îşi mîngîie părul mai mult alb
apoi se tranformă în femeie.
Lumina, prima ta iubire, licărire, încă puţină licărire…
De-acum eşti clişeul păcatului,
reflectarea oglinzilor sparte,
pentru aceasta numele tău nu se va afla
în cărţile sfinte.
Dacă ne întoarcem la poem îi onorăm existenţa –
un oraş cu tot ce poate avea în el,
o gură discretă sorbind cuvintele,
un cal alb precum un rîu.
Între Eufrat şi Tigru sunt doar o rotiţă,
un bărbat lipsit de toate drepturile.
(Tozan Alkan)
luni, 28 martie 2011
O lacrima...
De-ar fi să-ţi împărţeşti odată
Tu bogăţiile ce ai,
Din toate darurile tale,
Ţi-aş cere-o lacrimă să-mi dai.
Mi-ai da atunci un strop de suflet,
Ce din adâncuri îmi răsare,
Căci numai din adâncul mării
Se pescuiesc mărgăritare...
(Octavian Goga)
Pe ce vioara suntem instrunati...?
Cum să-mi împiedec sufletul
să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău?
Cum să-l înalţ deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva?
O, cum, cum l-aş aduna
lângă ceva pierdut în întunerec,
într-un ungher tăcut, străin, nefrămătând,
ce nu se-ndepărtează
când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioară, pe tine şi pe mine,
ne împreună totuşi aşa cum un arcuş
din două strune-un singur sunet scoate.
Pe ce vioară suntem înstrunaţi?
Şi ce artist ne ţine-n mâna lui,
cântec cum altul nu-i?(Reiner Maria Rike)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)